„Și Cuvântul a fost făcut carne și a locuit printre noi” (loan 1:14, KJV).

Niciun cuvânt nu poate arăta mai lămurit că Hristos a fost atât Dumnezeu, cât și om. Fiind doar Dumnezeu la început, El a luat asupra Sa natura umană și a trecut printre oameni ca oricare alt muritor, cu excepția acelor momente când divinitatea Sa a ieșit la iveală, așa cum s-a întâmplat cu ocazia curățirii templului sau atunci când cuvintele Sale arzătoare, exprimând adevărul, i-a determinat chiar și pe dușmanii Săi să mărturisească: „Nici un om n-a vorbit vreodată ca acest om.”

Umilința pe care Hristos a luat-o de bunăvoie asupra Sa este cel mai bine exprimată de Pavel în Epistola către Filipeni: „Să aveți în voi mintea aceasta, care era și în Hristos Isus, care, având la început chipul lui Dumnezeu, n‑a socotit drept un lucru de apucat [adică de care să te agăți] să fie egal cu Dumnezeu, ci S‑a golit de Sine Însuși, a luat chip de rob și S‑a făcut în asemănarea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S‑a smerit, făcându-Se ascultător până la moarte, da, moarte de cruce” (Filipeni 2:5-8, Revised Version).

Versiunea de mai sus face acest text mult mai complet decât este în versiunea King James. Ideea este aceea că, deși Hristos avea chipul lui Dumnezeu, fiind „oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1:3), având toate atributele lui Dumnezeu, fiind conducătorul Universului și Cel căruia tot cerul era bucuros să I se închine, El nu S-a gândit că vreunul din aceste lucruri este de dorit, atâta timp cât oamenii erau pierduți și fără putere. El nu putea să Se bucure de slava Sa, în timp ce omul era un proscris fără speranță. Astfel, El S-a golit de Sine Însuși, a renunțat la toate bogățiile Sale și la slava Sa și a luat asupra Lui natura omului pentru a-l putea răscumpăra. Astfel putem înțelege unitatea lui Hristos cu Tatăl din afirmația: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine.”

Este imposibil pentru noi să înțelegem cum Hristos, ca Dumnezeu, a putut să Se umilească până la a muri pe cruce și este cu totul nefolositor pentru noi să facem speculații pe marginea acestui lucru. Tot ceea ce putem face este să acceptăm faptele așa cum sunt descrise în Biblie. Dacă cititorului i se pare dificil să pună în concordanță unele afirmații din Biblie referitoare la natura lui Hristos, să-și amintească că acest lucru ar fi imposibil să fie exprimat în termeni pe care mintea umană limitată ar putea să-i înțeleagă pe deplin. După cum a altoi neamurile păgâne la trunchiul sănătos al lui Israel este împotriva legilor naturale, tot astfel, multe din rânduielile divine sunt un paradox pentru înțelegerea noastră.

Alte texte biblice, pe care le vom cita, ne vor arăta natura umană a lui Hristos și ceea ce înseamnă aceasta pentru noi. Am citit deja că „Cuvântul a fost făcut carne” și acum vom citi ce spune Pavel referitor la natura acestei cărni: „Căci ceea ce nu putea face legea, fiindcă era slabă prin carne, Dumnezeu, trimițând pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne; pentru ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului” (Romani 8:3-4, KJV).

Un raționament simplu ar fi suficient pentru a arăta că, dacă Hristos a luat asupra Sa asemănarea omului, pentru a-l răscumpăra pe om, trebuie să fi fost făcut asemenea unui om păcătos, pentru că pe omul păcătos a venit să-l răscumpere. Moartea nu putea avea nicio putere asupra omului fără păcat, așa cum era Adam în Eden, și nu ar fi avut nici asupra lui Hristos, dacă Domnul nu ar fi luat asupra Sa fărădelegile noastre ale tuturor. Mai mult, faptul că Hristos a luat asupra Sa carnea nu a unei ființe fără păcat, ci a unui om păcătos, că aceea carne pe care a preluat-o avea toate slăbiciunile și tendințele păcătoase la care este supusă natura umană căzută, este arătat de afirmația că El „a fost făcut din sămânța lui David conform cărnii”. David a avut toate pasiunile naturii umane. El spune despre sine însuși: „Iată că sunt fost format în nelegiuire, și în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmii 51:5, KJV).

Următoarea afirmație din Epistola către Evrei este foarte clară: „Căci, în adevăr, El nu a luat asupra Sa natura îngerilor, ci a luat asupra Sa sămânța lui Avraam. De aceea se cuvenea ca în toate lucrurile să fie făcut asemenea fraților Săi, ca să fie un Mare Preot milostiv și credincios în ceea ce ține de Dumnezeu, ca să facă împăcare pentru păcatele poporului. Căci, întrucât El Însuși a suferit fiind ispitit, El poate să ajute pe cei ispitiți” (Evrei 2:16-18, KJV).

Dacă El a fost făcut asemenea fraților Săi în toate lucrurile, atunci trebuie să fi suferit toate slăbiciunile și să fi fost supus tuturor ispitelor fraților Săi. Încă două texte care întăresc această afirmație vor fi dovezi suficiente în această privință. Să cităm mai întâi 2 Corinteni 5:21: „Pe Cel [Hristos] ce n‑a cunoscut niciun păcat, El [Dumnezeu] L‑a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim dreptatea lui Dumnezeu în El.”

Această afirmație este mult mai puternică decât aceea că El a fost făcut „în asemănarea cărnii păcătoase”. El a fost făcut păcat. Aici găsim aceeași taină ca și aceea că Fiul lui Dumnezeu a trebuit să moară. Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, care nu a cunoscut păcatul, a fost făcut păcat. Fiind fără păcat, nu numai că a fost considerat păcătos, dar a luat asupra Sa natura păcătoasă. A fost făcut păcat, pentru ca noi să putem fi făcuți neprihănire. Astfel, Pavel spune galatenilor: „Dumnezeu L‑a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să‑i răscumpere pe cei de sub Lege, și astfel să căpătăm înfierea” (Galateni 4:4-5). „Căci, întrucât El Însuși a suferit, când a fost ispitit, poate să vină în ajutor celor care sunt ispitiți”; „Căci nu avem un Mare‑Preot care să nu simtă cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost ispitit în toate privințele ca și noi, dar a rămas fără păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare și să găsim har și ajutor la vreme de nevoie!” (Evrei 2:18; 4:15-16).

Încă o observație, după care vom putea învăța întreaga lecție pe care ar trebui s-o învățăm din faptul că „Cuvântul a fost făcut carne și a locuit printre noi”. Cum se poate ca Hristos să fie „supus slăbiciunii” (Evrei 5:2) și totuși să nu cunoască niciun păcat? Unii ar putea crede că am subestimat caracterul lui Isus, coborându-L la nivelul omului păcătos. Din contră, noi nu facem altceva decât să înălțăm „puterea divină” a binecuvântatului nostru Mântuitor, care EI Însuși, de bunăvoie, S-a coborât la nivelul omului păcătos pentru a-l înălța pe om la curăția Sa fără pată, pe care a păstrat-o în condițiile cele mai potrivnice. Natura Sa umană doar a ascuns-o pe cea divină, prin care Hristos era inseparabil legat de Dumnezeul nevăzut și care era mai mult decât capabilă să reziste cu succes la slăbiciunea cărnii. Toată viața Lui a fost o luptă. Carnea, îmboldită de dușmanul neprihănirii, avea tendința să păcătuiască, dar natura Sa divină nu a nutrit nici măcar pentru o clipă o dorință rea și nici puterea Sa divină nu a șovăit vreun moment. Suferind în carne tot ceea ce omul poate suferi, EI S-a întors la tronul Tatălui la fel de curat ca și atunci când a părăsit curțile cerești. Când Se afla în mormânt, sub puterea morții, „era cu neputință să fie biruit de ea”, pentru că El „nu a cunoscut nici un păcat”.

Dar cineva ar putea spune: „Nu văd în aceasta nicio mângâiere pentru mine. Este adevărat, am un exemplu, dar nu-l pot urma pentru că nu am puterea pe care a avut-o Hristos. El era Dumnezeu chiar în timp ce Se afla pe pământ; eu nu sunt decât un om.” Da, dar și tu poți avea aceeași putere pe care a avut-o El dacă dorești. El a fost „supus slăbiciunii”, dar „nu a păcătuit”, pentru că puterea divină a locuit permanent în El. Acum să citim cuvintele inspirate ale apostolului Pavel și să aflăm ce privilegiu avem: „Iată, așadar, de ce îmi plec genunchii înaintea Tatălui [Domnului nostru Isus Hristos], din care își trage numele orice familie în ceruri și pe pământ, și‑L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca, fiind înrădăcinați și întemeiați în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții care sunt lărgimea, lungimea, înălțimea și adâncimea și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care este mai presus de cunoaștere, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:14-19).

Cine ar putea cere mai mult? Hristos, în care a locuit trupește toată plinătatea lui Dumnezeu, poate locui în inimile noastre, pentru ca să putem fi umpluți cu toată plinătatea lui Dumnezeu. Ce promisiune minunată! EI este „atins cu simțământul slăbiciunii noastre”. Aceasta înseamnă că, suferind tot ceea ce carnea păcătoasă a moștenit, El cunoaște totul despre aceasta și Se identifică atât de aproape cu copiii Săi, încât orice îi apasă pe aceștia are un efect similar asupra Lui și El știe cât de multă putere divină este necesară pentru a-i rezista; iar dacă noi dorim în mod sincer să ne lepădăm de păgânătate și de poftele lumești, El este în stare și nerăbdător să ne dea o putere mai mare decât cerem sau gândim. Toată puterea care a locuit în Hristos, prin natură, poate locui și în noi, prin har, pentru că El ni-l dă fără plată, de bunăvoie.

Astfel, sufletele obosite, slabe și apăsate de păcat să prindă curaj și să se apropie „cu îndrăzneală de tronul harului”, unde pot fi sigure că vor găsi har care să le ajute la vreme de nevoie, pentru că acea nevoie e simțită de Mântuitorul nostru chiar la vreme de nevoie. El este „atins de simțământul slăbiciunii noastre”. Dacă ar fi suferit doar acum o mie opt sute de ani, ne-am putea teme că a uitat unele din slăbiciunile noastre; dar nu, chiar ispita care apasă asupra ta Îl atinge și pe El. Rănile Lui sunt mereu proaspete și El trăiește totdeauna pentru a mijloci pentru tine.

Ce posibilități minunate are creștinul! La ce nivel înalt de sfințenie poate ajunge acesta! Indiferent cât de mult ar lupta Satana împotriva lui, atacându-l acolo unde carnea e slabă, el poate sta sub ocrotirea Celui Preaputernic și poate fi umplut cu plinătatea puterii lui Dumnezeu. Cel ce este mai puternic decât Satana poate locui permanent în inima creștinului și astfel, privind la atacurile Satanei ca dintr-o fortăreață puternică, poate spune: „Pot totul în Hristos care mă întărește.”