În multe locuri din Biblie, Hristos este numit Dumnezeu. Psalmistul spune: „Dumnezeu, da, chiar Dumnezeu, Domnul a vorbit și a chemat pământul, de la răsăritul soarelui până la asfințitul lui. Din Sion, perfecțiunea frumuseții, de acolo a strălucit Dumnezeu. Dumnezeul nostru va veni și nu va tăcea; focul va mistui înaintea Lui și o furtună puternică va fi împrejurul Lui. El va striga spre ceruri, sus, și spre pământ, ca să judece pe poporul Său: «Adunați-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă! Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui căci Dumnezeu Însuși este cel ce judecă»” (Psalmii 50:1-6).

Că acest pasaj face referire la Hristos poate fi știut (1) prin faptul deja învățat, că toată judecata a fost încredințată Fiului și (2) prin faptul că la a doua Sa venire Își va trimite îngerii să-i adune laolaltă pe aleșii Săi din cele patru vânturi (Matei 24:31). „Dumnezeul nostru va veni și nu va tăcea.” Și nu va tăcea, pentru că atunci când Domnul Isus va coborî din ceruri, o va face „cu un glas poruncitor, ca de arhanghel, și cu trâmbița lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4:16). Acesta va fi glasul Fiului lui Dumnezeu, care va fi auzit de toți cei aflați în mormintele lor și care-i va face să iasă afară din ele. (Ioan 5:28-29). Împreună cu cei neprihăniți, găsiți în viață, ei vor fi răpiți să-L întâmpine pe Domnul în văzduh spre a fi cu El pentru totdeauna; aceasta va constitui „strângerea noastră laolaltă cu El” (2 Tesaloniceni 2:1). Compară cu Psalmii 50:5; Matei 24:31 și 1 Tesaloniceni 4:16.

„Un foc va mistui înaintea Lui și o furtună puternică va fi împrejurul Lui”, fiindcă atunci când Domnul Isus va fi descoperit din ceruri cu îngerii Săi puternici, aceasta va fi ,, într‑un foc învăpăiat, ca să‑i pedepsească pe cei ce nu‑L cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus [Hristos]” (2 Tesaloniceni 1:8). Deci știm că Psalmii 50:1-6 este o descriere vie a celei de-a doua veniri a lui Hristos, pentru salvarea poporului Său. Când va veni, El va fi asemenea „Dumnezeului prea puternic” (compară cu Habacuc 3).

Acesta este unul din titlurile ce I se cuvin. Cu mult înaintea primei veniri a lui Hristos, profetul Isaia a rostit aceste cuvinte de mângâiere lui Israel: „Căci un copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi «Minunat, sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veșniciei, Prinț al păcii»” (Isaia 9:6).

Acestea nu sunt doar cuvintele lui Isaia; ele sunt cuvintele Duhului lui Dumnezeu. Adresându-Se direct Fiului, Dumnezeu L-a numit pe Acesta cu același titlu. În Psalmii 45:6, citim aceste cuvinte: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veșnic; sceptrul împărăției Tale este un sceptru de dreptate.” Cititorul neatent poate lua acest pasaj ca pe o simplă atribuire de laudă a psalmistului la adresa lui Dumnezeu, dar când ne întoarcem în Noul Testament, descoperim că este mult mai mult. Dumnezeu Tatăl este cel care vorbește aici și Se adresează Fiului, numindu-L Dumnezeu (vezi Evrei 1:1-8).

Acest nume nu I-a fost dat lui Hristos ca o consecință a unei mari realizări, ci este al Lui prin drept de moștenire. Vorbind despre puterea și măreția lui Hristos, autorul Epistolei către Evrei spune că El a fost făcut cu mult mai presus de îngeri, deoarece „a moștenit un Nume mai minunat decât al lor” (Evrei 1:4). Un fiu ia întotdeauna în mod legitim numele tatălui, și Hristos, ca „singurul Fiu născut din Dumnezeu”, are de drept același nume cu Tatăl. De asemenea, un fiu este într-o măsură mai mică sau mai mare o copie a tatălui; într-o oarecare măsură, el are trăsăturile fizice și caracteristicile personale ale tatălui său, dar nu în mod desăvârșit, pentru că nu există o copie fidelă în întreaga omenire. Însă nu există nicio imperfecțiune în Dumnezeu sau în vreo lucrare de-a Sa, și astfel, Hristos este „întipărirea” Ființei lui Dumnezeu (Evrei 1:3). Ca Fiul al lui Dumnezeu, existent prin Sine Însuși, El are în mod natural toate atributele Divinității.

Este adevărat că Dumnezeu are mulți fii, dar Hristos este „singurul Fiu născut din Dumnezeu” și de aceea e Fiul lui Dumnezeu într-un fel în care nicio altă ființă nu a fost și nu va fi vreodată. Îngerii sunt fii ai lui Dumnezeu, așa cum era și Adam (Iov 38:7; Luca 3:38) prin creație. Creștinii sunt fiii lui Dumnezeu prin înfiere (Romani 8:14-15), dar Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin naștere. Autorul Epistolei către Evrei arată mai departe că poziția Fiului lui Dumnezeu nu este una la care a fost înălțat, ci este una pe care o deține de drept. El spune că Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, ca servitor, „dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu” (Evrei 3:6). Și, de asemenea, Hristos este Ziditorul casei (versetul 3). El este Cel care zidește templul Domnului și poartă slava (Zaharia 6:12-13).

Hristos Însuși a predicat, în modul cel mai categoric, că El este Dumnezeu. Când tânărul bogat a venit și L-a întrebat: „Bunule învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”, Isus, înainte să-i răspundă la întrebare, a spus: „De ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun decât Unul Singur: Dumnezeu” (Marcu 10:17-18). Ce a vrut Isus să spună prin aceste cuvinte? A vrut oare să nege epitetul care I-a fost adresat? A vrut oare să dea de înțeles că nu era bun în mod absolut? Era oare aceasta o modestă tăgăduire a Lui Însuși? Nici vorbă, pentru că Hristos era bun în mod absolut. Evreilor, care permanent urmăreau să vâneze greșeli cu care să-L acuze, le-a spus cu îndrăzneală: „Cine din voi Mă poate dovedi vinovat de păcat?” (Ioan 8:46). În toată națiunea iudaică nu se găsea niciun om care să-L fi văzut vreodată făcând un lucru sau să-L fi auzit pronunțând un cuvânt care să pară doar rău; și aceia care au fost determinați să-L condamne nu au putut face aceasta decât tocmind martori mincinoși care să mărturisească strâmb împotriva Lui. Petru spune: „El n-a făcut păcat si în gura Lui nu s-a găsit vicleșug” (1 Petru 2:22). În 2 Corinteni 5:21, apostolul Pavel spune despre El că "n-a cunoscut niciun păcat”. De asemenea, psalmistul mărturisește: „EI, Stânca mea, în care nu este nelegiuire” (Psalmii 92:15, KJV). Iar apostolul Ioan spune: „Și știți că El S‑a arătat ca să ridice păcatele; și în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5).

Hristos nu Se poate nega pe Sine Însuși, de aceea El nu putea spune că nu este bun. El a fost și este foarte bun, este desăvârșirea bunătății. Și de vreme ce nimeni nu este bun decât Dumnezeu, și Hristos este bun, înseamnă că Hristos este Dumnezeu, și aceasta este ceea ce a vrut să-l învețe pe tânărul bogat.

Același lucru i-a învățat și pe discipoli. Când Filip I-a spus lui Isus: „Arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns”, Isus i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M‑a văzut pe Mine L‑a văzut pe Tatăl. Cum de zici tu: «Arată‑ne pe Tatăl?»” (Ioan 14:8-9). Acest lucru este destul de accentuat ca și atunci când spune: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Hristos era cu adevărat Dumnezeu; chiar și atunci când se afla aici, printre oameni, și I S-a cerut să-L arate pe Tatăl, El a putut spune: Priviți-Mă pe Mine. Și aceasta ne amintește de afirmația pe care a făcut-o Tatăl, când a adus în lume pe Cel Întâi născut: „Să I se închine toți îngerii lui Dumnezeu” (Evrei 1:6). Nu doar atunci când S-a împărtășit din slava Tatălui era El îndreptățit să primească închinarea, dar chiar și atunci când a venit ca un prunc în Betleem, îngerilor li s-a spus să I se închine.

Iudeii nu au înțeles greșit învățătura pe care o dădea Hristos despre Sine Însuși. Când EI a declarat că era una cu Tatăl, iudeii au luat pietre ca să-L ucidă; și când El i-a întrebat pentru care din lucrările Sale bune voiau să arunce cu pietre în El, ei au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în tine, ci pentru blasfemie și pentru că tu, om fiind, te dai drept Dumnezeu” (Ioan 10:33). Dacă Isus ar fi fost așa cum Îl considerau ei, un simplu om, cuvintele Sale ar fi fost într-adevăr o hulă; însă EI era Dumnezeu.

Scopul venirii lui Hristos pe pământ a fost acela de a-L descoperi pe Dumnezeu oamenilor, așa încât ei să poate veni la El. Astfel, apostolul Pavel spune: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19); iar în Evanghelia după Ioan citim despre Cuvântul, care era Dumnezeu, că a fost „făcut carne” (Ioan 1:1,14, KJV). Tot în legătură cu aceasta, se spune: „Nimeni n‑a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui, Acela L‑a făcut cunoscut” (Ioan 1:18, KJV).

Rețineți expresia: „singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui.” El Își are reședința acolo și este acolo ca parte a Dumnezeirii chiar pe pământ cum a fost în cer. Folosirea timpului prezent implică existența permanentă și arată aceeași idee conținută în afirmația lui Isus către iudei: „Mai înainte să fie Avraam, Eu Sunt” (Ioan 8:58). Și aceasta arată din nou identitatea Sa cu Cel care i-a apărut lui Moise în rugul aprins și care a declarat că numele Său este „Eu sunt Cel-ce-sunt”.

Și, în cele din urmă, avem cuvintele inspirate ale apostolului Pavel, referitoare la Isus Hristos, din care aflăm: „Căci Dumnezeu a găsit de cuviință ca toată plinătatea să locuiască în El” (Coloseni 1:19). Dar ce este această plinătate care locuiește în Hristos, aflăm din următorul capitol, unde ni se spune: „Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). Aceasta este cea mai completă și mai clară mărturie a faptului că Hristos posedă în mod natural toate atributele Divinității, fapt ce va apărea foarte clar de îndată ce vom începe să privim la El.