Biruința credinței

Biblia spune că „cel neprihănit va trăi prin credință”. Neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită „prin credință spre credință” (Romani 1:17). Nimic nu poate ilustra mai bine lucrarea credinței decât câteva din exemplele raportului biblic „pentru ca, prin răbdarea și mângâierea pe care le aduc Scripturile, să avem nădejde” (Romani 15,4). Vom lua mai întâi un important eveniment consemnat în 2 Cronici capitolul 20. Cititorul să urmărească comentariul de mai jos cu Biblia în față.

„După aceea, fiii lui Moab și fiii lui Amon, și cu ei niște Maoniți, au pornit cu război împotriva lui Iosafat. Au venit și au dat de știre lui Iosafat, zicând: «O mare mulțime înaintează împotriva ta de dincolo de mare, din Siria, și sunt la Hațaton-Tamor, adică En-Ghedi»” (versetele 1-2).

Această mare oștire i-a înfricoșat pe rege și pe popor, dar ei au luat înțeleapta hotărâre de a se uni „să caute pe Domnul […] și au venit din toate cetățile lui Iuda să caute pe Domnul” (versetele 3-4). Apoi, urmează rugăciunea lui Iosafat, în calitate de conducător al adunării, rugăciune ce merită să fie studiată, de vreme ce a fost o rugăciune plină de credință și conținea în sine începutul biruinței.

„Iosafat a venit în mijlocul adunării lui Iuda, și a Ierusalimului, în casa Domnului, înaintea curții celei noi. Și a zis: «Oare n-ai Tu în mână tăria și puterea, așa că nimeni nu Ți se poate împotrivi»” (versetele 5-6).

Acesta a fost un început excelent de rugăciune. Ea începe cu o recunoaștere a Dumnezeului din ceruri. Așadar, modelul de rugăciune începe cu: „Tatăl nostru care ești în ceruri.” Ce înseamnă aceasta? Că Dumnezeu, ca Dumnezeu în ceruri, este Creator. Aceasta aduce cu sine recunoașterea puterii Sale peste toate împărățiile pământului și puterile întunericului; faptul că El este în ceruri, Creatorul, arată că în mâinile Lui se află puterea și tăria, așa încât nimeni nu e în stare să-L înfrunte. De ce omul, care-și poate începe rugăciunea în timp de nevoie cu o astfel de recunoaștere a puterii lui Dum­nezeu, are deja asigurată biruința? Pentru că, observă, Iosafat nu doar își declară credința în puterea nemărginită a lui Dumnezeu, dar el și-o și atribuie, spunând: „Nu ești Tu Dumnezeul nostru?” Astfel, el a împlinit cererile Scripturii: „Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că îi răsplătește pe cei ce‑L caută.”

Apoi Iosafat a continuat să povestească modul în care Domnul i-a așezat în țara aceea si cum, deși nu le îngăduise să-i invadeze pe moabiți și pe amoniți, acele na­țiuni veniseră să-i izgonească din moștenirea dată de Dumnezeu (versetele 7-11). Apoi, a încheiat spunând: „O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulțimi, care înaintează împotriva noastră, și nu știu ce să facem, dar ochii noștri sunt îndreptați spre tine” (versetul 12). Numai Domnul poate veni în ajutorul celui slab și celui tare (2 Cronici 14:11). Și, de vreme ce Domnul Își întinde privirile peste tot pământul ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui (2 Cronici 16:9), se cuvine ca cei care au nevoie să se încreadă numai în El. Această poziție a lui Iosafat și a poporului Său este în acord cu îndemnul apostolului: „Să privim țintă la Întemeietorul și Desăvârșitorul credinței noastre” (Evrei 12:2). El este începutul și sfârșitul, și toată puterea din ceruri și de pe pământ se află în mâinile Sale.

Acum, care a fost rezultatul? Profetul Domnului a venit în puterea Duhului Sfânt și a zis: „Ascultați, tot Iuda și locuitorii din Ierusalim, și tu, împărate Iosafat! Așa vorbește Domnul: «Nu vă temeți și nu vă spăimântați dinaintea acestei mari mulțimi, căci nu voi veți lupta, ci Dumnezeu»” (versetul 15). Apoi, a venit comanda să înainteze dimineața, să-l întâlnească pe dușman, și ei vor vedea salvarea Domnului, pentru că EI va fi cu ei. Acum vine partea cea mai importantă: „A doua zi, au pornit dis-de-dimineață spre pustia Tecoa. La plecarea lor, Iosafat a venit și a zis: «Ascultați-mă Iuda și locuitorii Ierusalimului! Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru și veți fi întăriți, încredeți-vă în proorocii Lui, și veți izbuti.» Apoi, în învoire cu poporul, a numit niște cântăreți care, îmbrăcați cu podoabe sfinte și mergând înaintea oștirii, lăudau pe Domnul și ziceau: «Lăudați pe Dom­nul, căci îndurarea Lui ține în veac!»” (versetele 20-21).

Cu siguranță, acesta era un mod ciudat de a merge la luptă. Doar câteva armate au plecat la luptă cu o astfel de avangardă. Dar, care a fost rezultatul? „În clipa în care au început cântările și laudele, Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon și ai lui Moab și împotriva celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui luda. Și au fost bătuți. Fiii lui Amon și ai lui Moab s-au aruncat asupra locuitorilor din muntele Seir ca să-i nimicească cu desăvârșire și să-i prăpădească, și, după ce au isprăvit cu locuitorii din Seir, s-au ajutat unii pe alții să se nimicească. Când a ajuns Iuda pe înălțimea de unde se zărește pustia, s-au uitat înspre mulțime, și iată că ei erau niște trupuri moarte întinse pe pământ și nimeni nu scăpase” (versetele 22-24).

Dacă au existat doar câteva armate care au mers la luptă cu o astfel de avangardă, asemenea celei din fruntea armatei lui Iosafat, este sigur că puține armate au fost răsplătite cu o așa remarcabilă biruință. Și poate nu ar fi rău dacă am studia puțin filozofia biruinței credinței, așa cum a fost ilustrată în această situație. Când armata inamică, încrezătoare în superioritatea ei numerică, i-a auzit pe israeliți ieșindu-le înainte în acea dimineață, cântând și strigând, ce concluzie trebuie să fi tras? Nicio altă concluzie decât că israeliții au primit forțe noi și erau astfel întăriți, încât era de prisos să li se opună. Astfel, i-a cuprins panica și fiecare îl privea pe cel de lângă el ca pe un dușman.

Și oare nu au tras ei concluzia corectă că Israel primise forțe noi? Chiar așa a fost, pentru că raportul biblic spune: „În clipa în care au început cântecele și laudele, Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon și ai lui Moab și împotriva celor din muntele Seir.” Oastea Domnului, în care s-au încrezut Iosafat și poporul Său, s-a luptat pentru ei. Ei au primit întăriri și, fără îndoială, dacă ochii lor ar fi fost deschiși să vadă, ar fi văzut, asemenea robului lui Elisei, că cei ce erau cu ei erau în număr mai mare decât adversarul lor.

Dar lucrul care ar trebui să fie în mod deosebit observat este că atunci când au început cântările și laudele a pus Domnul o pândă împotriva dușma­nului. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că credința Ior era reală. Promisiunea lui Dumnezeu era considerată la fel de bună ca și împlinirea ei. Așadar, ei au crezut în Domnul sau, mai exact, ei au clădit pe Domnul, și astfel au fost întăriți sau zidiți. Astfel, ei au dovedit adevărul cuvintelor: „Cea care a biruit lumea este credința noastră” (1 Ioan 5:4).

Acum, să aplicăm această ilustrație în cazul luptei împotriva păcatului. Iată că vine o ispită puternică de a face un lucru despre care știm că este greșit. Adesea, noi am dovedit, spre regretul nostru, puterea ispitei, pentru că ea, biruindu-ne, ne-a arătat că nu avem nicio putere împotriva ei. Dar acum, ochii noștri sunt ațintiți asupra Domnului care ne-a spus să venim cu îndrăzneală la tronul harului, ca să obținem îndurare și să găsim har care să ne ajute în vreme de nevoie. Așa că începem să ne rugăm lui Dumnezeu pentru a cere ajutor. Și ne rugăm Dumnezeului care ne este descoperit în Biblie drept Creator al cerurilor și al pământului. Începem nu cu o declarație tânguitoare a slăbiciunii noastre, ci cu o mărturisire plină de bucurie a puterii imense a lui Dumnezeu. Acestea fiind stabilite, putem îndrăzni să ne spunem dificultățile sau slăbiciunile. Dacă spunem mai întâi slăbiciunea noastră și situația noastră descurajantă, ne plasăm înaintea lui Dumnezeu. În cazul acesta, Satana va mări dificultatea și ne va învălui în întuneric, așa încât să nu vedem nimic altceva decât slăbiciunile noastre și, cu toate că strigătele și rugăciunile ar putea fi arzătoare și agonizante, ele vor fi în van, pentru că le va lipsi elementul esențial al încrederii că Dumnezeu este tot ceea ce ni Se descoperă a fi. Dar când începem cu recunoașterea puterii lui Dumnezeu, atunci ne putem spune slăbiciunile în siguranță, pentru că atunci le plasăm alături de puterea Sa, iar contrastul tinde să ne dea curaj.

Atunci, în timp ce ne rugăm, făgăduința lui Dumnezeu ne vine în minte, adusă de Duhul Sfânt. Se poate ca să nu ne gândim la o făgăduință anume care să se potrivească perfect cu cazul respectiv; dar putem să ne reamintim că „adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul acesta: Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoși” (1 Timotei 1:15); și că El „S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului și Tatăl nostru” (Galateni 1:4); și mai știm că aceasta a însoțit fiecare făgăduință, pentru ca „El, care nu L‑a cruțat nici pe propriul Său Fiu, ci L‑a dat pentru noi toți, cum nu ne va dărui totul fără plată împreună cu El?” (Romani 8:32).

Apoi, ne amintim că Dumnezeu poate vorbi de acele lucruri care nu mai sunt ca și cum ar fi. Aceasta înseamnă că, dacă Dumnezeu ne dă o făgă­duință, e ca și împlinită deja. Și astfel, cunoscând că eliberarea noastră de rău se face după voia lui Dumnezeu (Galateni 1:4), noi considerăm biruința ca fiind deja a noastră și începem să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru mărețele și prețioasele Lui făgăduințe. Pe măsură ce credința noastră înțelege aceste făgăduințe și le face reale, nu putem să nu-L lăudăm pe Dumnezeu pentru dragostea Sa minunată și, în timp ce facem aceasta, mintea noastră este cu totul eliberată de rău, iar biruința este a noastră. Domnul pune o „pândă” împotriva dușmanului. Lauda noastră la adresa lui Dumnezeu îi arată lui Satana că am primit forțe noi și, cum deja a testat puterea ajutorului care ne este acordat, el știe că nu poate face nimic în această ocazie și ne lasă în pace. Aceasta ilustrează forța sfatului apostolului:

„Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru, aduceți cu mulțumire cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri” (Filipeni 4:6).