„Întâlnirea de tabără. Relele unirii bisericii cu statul”
The Topeka Daily Capital, 11, 114, p. 7

PRELEGEREA DE SEARĂ A FRATELUI A. T. JONES

 Subiectul din această seară este „Relele unirii bisericii cu statul”. Citez din Intellectual Development of Europe (Dezvoltarea Intelectuală a Europei) de Draper. „Scopul lui Constantin a fost de a transforma teologia într-o ramură a politicii; speranța fiecărui episcop din imperiu era de a transforma politica într-o ramură a teologiei.” Un alt citat este următorul, acestea fiind cele două idei pe care vechea teocrație și cea viitoare sunt și vor fi clădite. „Odată ce un aspirant la puterea politică a mizat pe mulțime pentru putere și depinde încă de bunul ei plac pentru sprijin, nu este ușor să-i refuzi dorințele sau să te dai înapoi de la cererile ei.” În felul acesta, Constantin s-a vândut efectiv acestei puteri pe care dorea s-o controleze și nu mai putea vreodată să o ignore și să-și păstreze în continuare poziția. Schaff, în Church History (Istoria bisericii), face această apreciere asupra lui Constantin: „El s-a distins prin acea înțelepciune politică autentică care, punându-se la cârma acelei epoci, a văzut în mod clar că idolatria supraviețuise în Imperiul Roman și că numai creștinismul îi putea insufla o nouă vigoare și îi putea oferi un sprijin moral.”

Deci, numai din considerente politice a îmbrățișat el creștinismul. „Acum, Constantin a adoptat creștinismul mai întâi ca pe o superstiție și l-a așezat alături de superstiția lui păgână până când, în cele din urmă, în convingerea sa, creștinismul a învins păgânismul, totuși fără să se dezvolte el însuși într-o credință pură și plină de lumină.” Iată istoria lui Constantin în câteva cuvinte. A stabilit Constantin creștinismul ca religie romană? Schaff spune: „El a îndrăznit să predice evanghelia, s-a autodenumit episcopul episcopilor, a convocat primul conciliu general și a făcut din creștinism religia imperiului, cu mult înainte de botezul său.” Dar nu a emis un edict prin care să-l facă religie de stat.

Iată o declarație a lui Milman, pe care el o numește instituirea legală a creștinismului: „Se poate spune acum că creștinismul a urcat pe tronul imperial; cu o singură excepție, Iulian, din această perioadă monarhul Imperiului Roman, a practicat religia evangheliei.” Aș dori să subliniez în această seară ceea ce a făcut Constantin pentru biserică, ce s-a întâmplat imediat ce politica a devenit o parte din ea și efectul produs asupra bisericii, statului și societății și ceea ce va face din nou. Neander spune: „O dată cu debutul acestei perioade, biserica a intrat într-o cu totul altă relație cu statul. Nu numai că a devenit un întreg, recunoscut sau legal și tolerat de stat, dar statul însuși i-a recunoscut principiile ca fiind cele cărora trebuie să li se subordoneze totul.”

Este același argument pe care-l folosesc acum reformatorii, pentru a spune că vor rămâne distincți, învârtindu-se unul în jurul celuilalt, dar veți vedea imposibilitatea ca, „de aici înainte, biserica și statul să constituie doi întregi, unul întrepătrunzându-l pe celălalt și fiind într-o relație de acțiune și reacțiune reciprocă. Influența avantajoasă a acestui fapt a fost că acum biserica putea să-și exercite puterea transformatoare și asupra relațiilor cu statul; dar măsura și caracterul acestei puteri depindea de starea vieții interioare a bisericii însăși. Acum era necesar ca unul din următoarele două lucruri să se întâmple: fie spiritul creștinismului, pe măsură ce se răspândea mai mult, trebuia – nu printr-o revoluție bruscă și vizibilă, ci prin puterea sa din inimă, care este cu mult mai puternică decât orice armată omenească – să introducă treptat ordinea legii, în locul despotismului arbitrar; fie corupția statului să pătrundă în biserică, așa cum s-a întâmplat de fapt în Imperiul Bizantin”. Ceea ce s-a petrecut, pentru că o biserică curată nu va cere niciodată puterea civilă, atât timp cât deține puterea lui Dumnezeu, dar pierzând-o pe aceasta, se va prinde de tot ce poate obține. „Mai mult decât atât, biserica era acum expusă ispitelor de a-și însuși o mare putere străină pentru urmărirea scopurilor sale.” „Acum observați această afirmație: «O ispită este mereu gata să-l asalteze pe om în momentul în care spiritul nu mai este singurul suveran.» Aceasta este o filosofie pe care ar trebui să o țineți minte mereu și este adevărată atât în problemele eclesiastice, cât și în aplicarea civilă a disciplinei.”

Acum, în ceea ce privește ceea ce a făcut Constantin pentru biserică, vorbitorul a citit mai multe pasaje pentru a arăta cum creștinii, trăind după bunul lor plac, și-au lăsat prin testament proprietățile bisericii, iar acest act îi ducea în ceruri. Pe această cale, biserica a devenit extrem de bogată. În anul 313, Constantin i-a scutit pe clerici de toate taxele de stat, înlăturând astfel o mare povară. Rezultatul a fost că sute de oameni s-au alăturat clerului pentru a scăpa de aceste poveri. Aceste două influențe corupătoare le-au oferit curând episcopilor putere aproape egală cu cea a împăratului însuși și a deschis posibilitatea ca oamenii să practice creștinismul pentru putere și bogăție.

Mai departe, Constantin a construit o biserică acolo unde nu era niciun creștin și a trimis un episcop și un preot care plăteau o monedă de aur și o haină albă oricui s-ar fi botezat și ar fi sprijinit fiecare convertit. Rezultatul a fost că o mulțime de oameni au devenit creștini. În locurile în care creștinii nu erau decât puțini, el oferea stimulente speciale, iar orașe întregi treceau la creștinism. Păgânii, filosofii și învățătorii se făceau creștini pentru a preda păgânismul în școli. Din îndată ce creștinismul a avut influență politică și favoruri politice de acordat, aceasta a atras cei mai răi oameni în biserică, și la fel se va întâmpla în fiecare biserică în care politicii îi este acordată un loc proeminent, iar rezultatul nu poate fi decât papalitatea. Dacă vreo națiune favorizează un grup anume, ea face acest lucru pentru avantajele ce pot fi obținute.  Elementul cel mai josnic se va pune în prim plan și își va folosi pozițiile în vederea progresului politic. Neander spune: „Cu cât biserica se lupta mai mult pentru stăpânirea exterioară, cu atât mai mult risca să se rătăcească și să uite, în această putere exterioară, de propria ei esență intrinsecă de biserică spirituală și cu atât mai ușor devenea pentru puterea exterioară să obțină stăpânire asupra ei.”

Prin avantajele temporale legate de mărturisirea spirituală (ei puneau în funcție o persoană nu atât pentru calitățile sale spirituale, cât pentru puterea sa politică) mulți care nu aveau nici chemarea interioară, nici alte calificări pentru această poziție au fost conduși să aspire la funcțiile bisericești; astfel încât, de fapt, mulți au devenit creștini numai pentru a obține un post în biserică și pentru a se bucura de remunerațiile ce decurgeau din aceasta.” Când acea persoană candida pentru episcopie, iar aceste persoane o sprijineau, ea trebuia să facă ce doreau ei și să predice acea doctrină care era pe placul lor, sau dacă nu, atunci era îndepărtată. „Oameni care nu erau creștini au fost făcuți episcopi;” ceea ce acum s-ar numi un om din lume. Aceasta fiind numită o națiune creștină, toți vor avea un cuvânt de spus în biserică, iar slujbașii se vor implica în intrigi politice pentru ocuparea unei funcții, iar gloata își va impune candidații în fața bisericii și, ca și la Roma, cei mai răi oameni vor fi aleși pentru a-i împiedica să facă rău bisericii. „S-a întâmplat uneori ca prin vocea comunității sau a unei partide puternice din cadrul ei, cineva în care ei aveau mare încredere să fie numit episcop. Însă, în starea existentă atunci a bisericii, cei mai pioși și cei care aveau o concepție corectă despre esența slujbei spirituale și care aveau pe inimă interesele spirituale ale comunității, nu constituiau majoritatea și cea mai puternică partidă.

Astfel, în anul 361, partida populară din Cezarea în Capadocia, susținută de garnizoana din acel loc, a insistat ca episcop să fie unul dintre magistrații civili, Eusebiu, care nu fusese încă botezat, iar episcopii provinciali, dintre care mulți aveau poate în minte un om mai potrivit, s-au lăsat forțați să îl hirotonisească.” Schaff oferă mai multe detalii despre aceasta decât Neander: „Uneori, poporul  a acționat din considerente exterioare și sub conducerea demagogilor și a cerut oameni ignoranți și nevrednici pentru cele mai înalte funcții”, aranjând alegerile primare, așa cum se face acum în marile orașe precum Chicago, New York etc. Într-o notă, el afirmă: „Mulți au fost aleși din cauza răutății lor, pentru a preveni răul pe care altfel l-ar fi făcut.” Nu vedeți cum această influență corupătoare a tras biserica din ce în ce mai jos în degradare? Un alt citat din Neander: „Mulțimea celor care, din considerente exterioare, fără vreo chemare lăuntrică, s-au alăturat comunităților creștine, a folosit ca mijloc pentru a introduce în biserica creștină toate relele lumii păgâne. Viciile păgâne, amăgirile și superstițiile păgâne au luat haina și numele creștinismului și au fost, astfel, în stare să exercite o influență mai corupătoare asupra vieții creștine. Așa au fost cei care, fără niciun interes real în ceea ce privește religia, trăind pe jumătate în păgânism și pe jumătate într-un creștinism de fațadă, au format mulțimile care s-au îngrămădit în biserici la sărbătorile creștinilor și în teatre la sărbătorile păgânilor.”

Aceasta este papalitatea, și ce este atunci papalitatea, dacă nu păgânism sub nume creștin?

„Era firesc ca elementul rău, care în aparență a îmbrăcat haina creștină, să se evidențieze mai mult în viața publică. Deci era mai sigur să atragă privirile publicului, în timp ce temperamentul creștin autentic prefera retragerea și crea mai puțină senzație.”

Creștinii autentici au fost marginalizați. Din ziua în care Constantin a adoptat creștinismul, istoria bisericii nu a mai fost istoria creștinismului. Istoria creștinismului s-a încheiat cu faptele apostolilor, pentru a fi reluată când Luther a părăsit biserica, restul fiind istoria papalității. Așadar, creștinii lumești erau la fel de separați de creștinii autentici pe cât fuseseră păgânii. În Milman citim: „În includerea bisericii în stat, magistratura civilă și cea religioasă și-au menținut fiecare puterile separate. Pe de o parte, în ceea ce privește adevărata celebrare a ceremonialului ecleziastic și în treburile lor interne în general; pe de altă parte, în administrarea chestiunilor militare, judiciare și fiscale ale statului, limitele autorității lor erau clare și distincte.” Așadar, afirmația potrivit căreia biserica și statul constituie două entități este imposibilă. Există câteva puncte în care jurisdicția fiecăreia este în mod clar definită, dar sunt mii de puncte în care este imposibil de spus unde se oprește jurisdicția bisericii și unde începe cea a statului. „Până aici, teoria a fost clară și perfectă; fiecare avea sfera sa separată și exclusivă, și totuși era cu neputință să nu apară un teren discutabil pe care cele două autorități să nu intre în coliziune și să nu se abțină în totalitate de la a invada teritoriul aliatului sau rivalului său.”

Atunci când amesteci religia în politică, unde va fi limita? Biserica ia cunoștință de fiecare legătură a vieții; dacă ea are control asupra puterii civile, cum o puteți împiedica să aducă această putere în gândurile inimii? Nu se poate. Atunci când sunt pervertite, cele mai bune lucruri devin cele mai rele. La fel și creștinismul, fiind cel mai bun lucru pe care l-a văzut lumea vreodată, pervertit va deveni cel mai rău. Pe de altă parte, statul era suveran peste toți supușii săi, chiar și peste clerici, în calitatea lor de cetățeni. „Dar mai exista o altă sursă prolifică de diferență. Într-un anumit sens, clerul, fiind corpul reprezentativ, începuse să se considere pe sine biserica. Dar într-un alt sens, mai legitim, statul, atunci când era creștin, cuprinzându-i pe toți creștinii din imperiu, devenea biserica. Care era corpul legislativ? Întreaga comunitate a creștinilor sau aristocrația creștină, care era, într-un anumit sens, conducătorii recunoscuți?”

În această perioadă, ei au făcut diferența dintre „laici” și „clerici” care nu aparțineau bisericii lui Hristos, care Își alegea apoi slujbașii. „Oare nu a reușit statul să pună mâna pe toate drepturile laicilor, mai ales când privilegiile și facilitățile aferente funcțiilor ecleziastice au fost conferite sau garantate de stat și, prin urmare, puteau să apară în justiție revocabile sau pasibile de a fi reglementate de către puterea civilă?” Nu vedeți că fiecare pas al papalității este logic și nu vedeți că în lucrarea reformatorilor apare fiecare pas dintre acești pași și trebuie să urmeze în mod logic? „Când puterea civilă a fost recunoscută ca fiind conștientă de infracțiunile ecleziastice, unde avea să se oprească acea putere?” Milman spune următoarele referitor la starea religioasă a Romei la acea vreme: „Astfel, într-o mare măsură, în timp ce lumea romană a devenit creștină în închinarea exterioară și în credință, ea a rămas păgână, sau, în unele perioade, chiar mai rea decât în vremurile mai bune ale păgânismului, în ceea ce privește binefacerea, amabilitatea, puritatea, virtutea socială, omenia și pacea. Erezia opiniilor a devenit aproape singura crimă împotriva căreia excomunicarea își arunca tunetele. Astfel, creștinismul a devenit în același timp mai mult dogmatic și mai puțin influent; și-a atribuit stăpânirea supremă asupra minții, în timp ce nu deținea decât un control imperfect sau parțial asupra patimilor și apetitului. Teologia evangheliei era religia lumii; spiritul evangheliei era foarte departe de influența stăpânitoare a omenirii.  Oricând este stabilită o religie națională, erezia reprezintă cea mai mare crimă, deoarece statul devine gardianul sufletului și se așteaptă să fie considerat responsabil pentru această slujbă a sa; prin urmare, blasfemia împotriva religiei stabilite este pedepsită ca și cum ar fi o blasfemie împotriva sufletului însuși. Acesta este genul de sistem care apare ori de câte ori se realizează o unire a statului cu biserica.”