10 mai 1889

„La Forest Park. Puterile care sunt și limitările asupra lor”
The Topeka Daily Capital 11, 109, p. 4

Doamna E. G. White a sosit și ia parte la lucrarea cea bună

Un mare interes pentru cuvântările de dimineață – O prezență numeroasă – Pregătirea pentru activitățile școlii de Sabat – Prelegere despre relele legislației religioase.

Corespondența specială a ziarului Capital

Forest Park, Ottawa, Kan., 9 mai

PREDICA LUI A. T. JONES

Ieri dimineață subiectul discutat a fost guvernul civil și religia – prin civil se înțelege relația omului cu un oraș sau un stat, iar prin religie, recunoașterea de către om a unui Dumnezeu. Mântuitorul, recunoscând această diferență, a spus: „Dați-i dar cezarului (guvernelor civile) ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Moralitatea îi aparține lui Dumnezeu, fiind practic conformarea la legea divină, pe care oamenii o recunosc a fi cele zece porunci, regula supremă; astfel că moralitatea I se datorează lui Dumnezeu, Autorul legii. Prin urmare, guvernul civil nu poate avea nimic de-a face cu moralitatea. Este necesar ca toți să aibă o înțelegere clară a acestei diferențe. Un sens în care instanțele, de exemplu, folosesc termenul, lasă o impresie greșită. Ele vorbesc despre ofense aduse moralității și se referă la bunele maniere, dar acesta este un sens pervertit, care acoperă domeniul imoralității. Ar fi mai bine ca instanțele să adopte un alt termen pentru a exprima ideea pe care doresc s-o transmită. De aceea, susțineți întotdeauna definiția corectă, conform cu legea divină. Orice altceva este imoralitate. Dacă instanțele ar adopta legi numai în ce privește chestiunile civile și le-ar interzice pe cele care nu sunt civile, lăsând moralitatea în seama lui Dumnezeu căruia Îi aparține, oamenii ar avea o idee mai clară cu privire la obligațiile pe care le au față de Dumnezeu și față de guvern. Toată confuzia care există din cauza acestei utilizări greșite a termenului, provine de la papalitate, combinația dintre biserică și stat (despre care vom vorbi într-o prelegere următoare) prin care a fost instaurată o teocrație, un guvern moral al lui Dumnezeu pe pământ, cu tot șirul de rele și orori pe care le implică. Toate erorile provin de aici, și este aproape imposibil ca instanțele să vadă acest lucru și să facă pași înainte, ridicându-se deasupra acesteia, derutând toate distincțiile, amestecând lucrurile omenești cu cele divine într-o confuzie aproape imposibil de deslușit. Conformarea la legea divină nu constă doar în fapte, ci și în mintea „cu care slujim legii lui Dumnezeu”. Acum, reformatorii propun să facă din cele zece porunci legea acestei țări. Apoi, trebuie să-i oblige pe toți oamenii să se conformeze în cugetele lor acestei legi. Cum pot ei să verifice gândurile? Numai pe baza mărturisirii? În ce mod pot ei singuri să impună mărturisirea? Numai prin inchiziție. Însă, dacă fac din legea divină legea civilă a țării și merg doar până unde poate merge legea civilă, aceasta presupune că nu iau cunoștință decât de fapte; atunci ei fac ca poruncile să controleze numai faptele și ca legea divină să fie împlinită numai printr-o păzire exterioară. Oare acest lucru nu aduce legea la starea de lucruri din zilele lui Hristos? Să citim Matei 15:1-9; o națiune de ipocriți morali în exterior, dar stricați în interior – morminte văruite. Dacă acești reformatori ar folosi evanghelia și i-ar converti pe oameni în interior, atunci păzirea exterioară ar fi în conformitate cu legea lui Dumnezeu.

Oamenii nu pot fi făcuți niciodată morali prin lege, însă bigoții nu învață niciodată din experiență; oamenii ambițioși vor încerca întotdeauna să-i forțeze pe alții să se conformeze ideilor lor despre decență. Este adevărat că toți oamenii sunt imorali; imoralitatea este păcat, iar păcatul este călcarea legii. „Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” „Prin faptele legii, nu va fi îndreptățit nimeni înaintea Lui.” Deci, prin lege nimeni nu poate fi făcut moral. Întrucât un om imoral nu poate păzi o lege morală, este nevoie de un om moral pentru a face acest lucru. Moralitatea lui Dumnezeu este mărturisită fără lege, fiind manifestată prin Isus Hristos, singurul prin care oamenii pot fi făcuți morali. Altfel nu ar fi fost nevoie de un Mântuitor. Ce pot realiza atunci oamenii, pentru moralitate, prin lege? În plus, dacă oamenii, având legea morală (cea mai bună pe care Dumnezeu le-o putea da) au devenit imorali, este rezonabil să susținem că oamenii pot adopta o lege limitată care să îi facă pe oameni morali? Atunci nu există nicio moralitate în lume, decât prin credința în Isus Hristos. Prin urmare, nu putem separa moralitatea de religia lui Hristos, iar cum religia aparține numai lui Dumnezeu, guvernul neavând nimic de-a face cu religia sau cu moralitatea, din acest motiv nu poate avea nimic de-a face cu moralitatea omului. Este nevoie de putere divină pentru a asigura moralitatea. Este lucrarea Duhului Sfânt aceea de a scrie legea divină în inimă și de a pune bazele și principiile moralității. Biserica este mijlocul prin care Dumnezeu prezintă omului moralitatea, dar nu este rolul bisericii să impună sau să pedepsească imoralitatea. Rolul bisericii este de a-i convinge pe oameni să vină la Hristos și să obțină, prin Duhul, puterea de a păzi legea. Când cineva se abate de la moralitate, rolul ei nu este de a pedepsi, ci de a-l îndrepta și de a-l convinge să se întoarcă la Hristos. Iată unde a dat greș biserica papală, încercând să pedepsească pentru imoralitate, în loc să-l întoarcă pe păcătos din nou la Hristos. Tocmai în acest punct s-a abătut biserica de la calea cea dreaptă și a ajuns la papalitate, iar dacă se recunoaște dreptul bisericii de a face acest pas, atunci următorii pași urmează în mod logic, astfel încât, atunci când oamenii caută din nou să facă acest prim pas, toate consecințele care culminează în papalitate trebuie să urmeze în mod logic.