General Conference Daily Bulletin
Duminică, 26 februarie 1893
Ultimele versete amintite în lecţia anterioară, au fost versetele din Galateni 3:13, 14. Fie că este vorba de făgăduinţa Duhului pentru individ în experienţa sa personală sau de făgăduinţa Duhului în revărsarea Sa asupra întregii biserici, este acelaşi lucru. Nimeni nu o poate avea, fără a avea mai întâi binecuvântarea lui Avraam. Cine nu are binecuvântarea lui Avraam, nu poate avea Duhul Sfânt[1]. Deoarece, citim în Romani 4: „A primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur.” Veţi găsi ce este în realitate tăierea împrejur, deschizând la Deuteronomul 30:6:
„Domnul Dumnezeu tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău ca să trăieşti.” Puneţi în legătură cu aceasta, Romani 5:5. După ce ni se spune că suntem îndreptăţiţi prin credinţă, şi că „Avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos căruia Îi datorăm faptul că, prin credinţă am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu”, ni se spune în versetul 5: „Nădejdea aceasta nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” Duhul Sfânt ne toarnă în inimă dragostea lui Dumnezeu; iar Domnul spune că El „Îţi va tăia împrejur inima ta (…) şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, şi din tot sufletul tău.” Singurul fel în care îl putem iubi pe Domnul cu toată inima şi cu tot sufletul, este prin dragostea lui Dumnezeu implantată în inimă şi în suflet, care converteşte persoana la Dumnezeu. Şi „dragostea este împlinirea Legii”.
„«Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.» Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua asemenea ei este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi proorocii.” Tăierea împrejur a inimii este acea stare a inimii prin care vom „iubi pe Domnul” Dumnezeul nostru, „cu toată inima şi cu tot sufletul”. Observaţi că tăierea împrejur în carne a fost pentru Avraam un semn, o dovadă vizibilă, într-un timp în care Dumnezeu îi învăţa pe oameni prin simboluri; un semn vizibil, care simboliza ceea ce nu era vizibil? Tăierea împrejur a cărnii era un semn, „o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă”, înainte de a fi tăiat împrejur. Era pur şi simplu semnul exterior al lucrării Duhului Sfânt, care îi tăiase împrejur inima. Duhul lui Dumnezeu toarnă în inimă dragostea lui Dumnezeu, dar niciun om nu poate primi Duhul făgăduit, dacă nu are binecuvântarea lui Avraam, neprihănirea lui Dumnezeu care se capătă prin credinţă.
Omul care ştie că Îl crede pe Dumnezeu, poate cere cu deplină încredere Duhul Sfânt. Dar nu cel care presupune doar că Îl crede pe Dumnezeu; uneori Îl crede, alteori nu Îl crede; uneori are impresia că Îl crede, alteori nu mai ştie dacă Îl crede sau nu! Aceasta nu înseamnă deloc a-L crede pe Dumnezeu. Domnul vrea să ştim că Îl credem pe Dumnezeu. El vrea să ştim aceasta şi să ştim tot aşa de sigur ca şi cum ştim că trăim. Cine ştie că Îl crede pe Dumnezeu, poate cere cu deplină încredere Duhul lui Dumnezeu, şi să Îl primească prin credinţă, deoarece: „Dacă veţi cere, veţi primi.” El spune aceasta. Dar noi trebuie să cerem conform cu voia Sa. Şi nu este voia Lui să dea Duhul Sfânt celui care nu are binecuvântarea lui Avraam; iar aceasta atât pentru individ cât şi pentru biserică. Când poporul lui Dumnezeu ajunge în poziţia în care ştie că Îl crede pe Dumnezeu, atunci poate cere cu deplină încredere revărsarea Duhului Sfânt, poate să o aştepte cu deplină încredere şi credinţă că o va primi, şi o va primi. Aceasta este realitatea!
Să studiem în această seară cum putem şti că binecuvântarea lui Avraam este a noastră, cum ştim că putem cere cu deplină încredere Domnului să ne dea Duhul Său cel Sfânt, iar apoi să aşteptăm timpul pe care îl va găsi El potrivit, şi să-L primim după plăcerea Sa, fără să ne îngrijorăm dacă Îl vom primi sau nu! Avem nevoie să învăţăm modul în care poate fi îndepărtată de la noi neliniştea dacă putem primi sau nu Duhul Sfânt. Apoi putem prezenta cererile noastre Domnului în credinţă, aşteptând să Îl primim, aşteptând doar aceasta şi nimic altceva, pur şi simplu aşteptând ca El să ni-L dea când va socoti El potrivit, în timp ce noi continuăm să-L cerem şi să-L căutăm ca să poată fi aşa.
Vă spun fraţilor: când ajungem în această poziţie nu va fi greu să fim toţi „o inimă şi un gând”. Când vom ajunge în această stare - în poziţia în care să ştim că Îl credem pe Dumnezeu şi să ştim că putem cere cu deplină încredere Duhul Sfânt, va fi uşor pentru noi, şi va fi real - să fim o inimă şi un gând, la orice întâlnire. Realitatea este că fiecăruia îi va fi teamă să stea deoparte; deoarece dacă va lipsi de la vreuna din aceste întâlniri, iar făgăduinţa Duhului Sfânt va fi împlinită, o va pierde. Fiecare va fi aici privind spre Domnul şi aşteptând să facă ceea ce spune, atunci când vine timpul. Nu vedeţi că aceasta ne va conduce să fim o inimă şi un gând? O va face!
Desigur, dacă lucrarea lui Dumnezeu ne va chema în altă parte pentru lucrare şi la porunca Domnului, iar Duhul Sfânt va fi revărsat în timp ce noi vom fi în altă parte, Îl vom primi oricum, oriunde am fi. Dar nu va fi la fel în cazul celor care lipsesc de la întâlniri datorită propriilor înclinaţii. Mi-e teamă să lipsesc de la vreuna din aceste întâlniri. Mi-e teamă să lipsesc de la întâlnirile de dimineaţă. Deoarece nu pot spune în timpul cărei întâlniri va fi revărsat Duhul Sfânt asupra noastră. Nu pot risca să fiu absent.
Să luăm Scripturile şi să citim despre felul în care ne-a condus Domnul şi va conduce pe oricine se lasă condus, tocmai în această poziţie. Dacă vom porni de la punctul cu care încep să citesc, Domnul ne va conduce direct acolo. Să nu ne îndoim de felul în care poate avea loc aceasta. Când Domnul vorbeşte, toată povestea s-a încheiat, indiferent ce spune; acesta este sfârşitul ei, după care noi spunem: „Doamne, aşa este!” Să studiem împreună în seara aceasta, şi vom ajunge în acea poziţie în care fiecare dintre noi putem şti că Îl credem pe Dumnezeu, şi că avem binecuvântarea lui Avraam. Apoi putem cere lui Dumnezeu Duhul Său cu deplină încredere, şi să aşteptăm să-L primim atunci când Îl va da, după voia Sa.
Să vedem ce face Domnul, cum lucrează El şi cum ne aduce în această poziţie. Să începem de unde a început El! Vom citi mai întâi Efeseni 1:3-6. Aceste versete ne conduc acolo unde a început Dumnezeu în ceea ce ne priveşte pe noi. Versetul 3:
„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti în Hristos.” Ce a făcut?
(Audienţa: „Ne-a binecuvântat.”)
Este aşa?
(Audienţa: „Da!”)
A făcut aceasta?
(Audienţa: „Da!”)
Cu câte binecuvântări ne-a binecuvântat?
(Audienţa: „Cu toate binecuvântările duhovniceşti.”) (KJV)
Cu toate binecuvântările pe care le are? Ni le-a dat pe toate?
(Audienţa: „Da!”)
Cum?
(Audienţa: „În Hristos.”)
În Hristos. Deci, dându-L pe Hristos, ce a dat Dumnezeu?
(Audienţa: „Toate binecuvântările duhovniceşti.”)
Toate binecuvântările duhovniceşti pe care le-a avut.
Aşadar, când credem în Isus Hristos, suntem binecuvântaţi? Avem toate binecuvântările pe care le are Domnul? Atunci, ce anume poate să ne necăjească? O persoană binecuvântată în felul acesta poate să fie altfel decât fericită?
(Audienţa: „Nu!”)
Poate fi această persoană deprimată?
(Audienţa: „Nu!”)
Poate fi prost dispusă deoarece lucrurile nu merg chiar bine?
(Audienţa: „Nu!”)
Lucrurile merg bine. Oricum ar decurge lucrurile, nu pot îndepărta binecuvântările. „.(…) toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.”
Versetul 4 este un verset pe care doresc să-l citesc în mod deosebit: „În El, Dumnezeu ne-a ales.” Ne va alege?
(Audienţa: „Ne-a ales.”)
A făcut aceasta?
(Audienţa: „Da!”)
Când ne-a ales?
(Audienţa: „Înainte de întemeierea lumii.”)
Mulţumim Domnului! „Înainte de întemeierea lumii” ne-a ales pe voi şi pe mine.
(Audienţa: „Domnul fie lăudat.”)
Veţi spune „Amin!” acestui lucru întotdeauna?
(Audienţa: „Amin!”)
Nu întreb dacă veţi spune acum. O veţi spune tot timpul?
(Audienţa: „Da!”)
Cât timp va rămâne acest verset din Scriptură?
(Audienţa: „Pentru veşnicie.”)
Atunci, cât timp va fi adevărat că Dumnezeu v-a ales înainte de întemeierea lumii?
(Audienţa: „Întotdeauna.”)
Atunci, cât timp vă veţi face griji dacă sunteţi sau nu ai Domnului? Nu v-a ales El? Nu v-a ales?
(Audienţa: „Ba da!”)
De ce a făcut-o? Deoarece a dorit să fim ai Lui? Da?
(Audienţa: „Da!”)
El m-a ales deoarece a dorit să mă aibă, şi mă va avea. Nu Îl voi jefui de aceasta şi nu voi dezamăgi alegerea Sa. El ne-a ales, da?
(Audienţa: „Da!”)
„Înainte de întemeierea lumii.” Iar acum restul versetului: „Ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui.” Scopul Său binecuvântat este, şi El doreşte „să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui.” Atunci, Îl putem lăsa să-şi împlinească voia, deoarece în aceasta este mântuirea noastră veşnică.
Următorul verset: „Ne-a rânduit mai dinainte”, ne-a stabilit cu mult înainte destinul la care doreşte să ajungem. Destinul pe care Dumnezeu l-a hotărât pentru om merită să fie împlinit. „Ne-a rânduit mai dinainte, să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voinţei sale.” De ce a făcut-o? Nu pentru că noi am fi atât de buni, ci pentru că El este atât de bun; nu pentru că noi am fi atât de bine plăcuţi Lui, ci datorită bunei plăceri a voinţei Sale. El este cauza. Pentru El ne-a ales.
Versetul 6: „Spre lauda slavei harului Său, prin care ne-a primit în Preaiubitul Lui” (KJV) Ce spuneţi la aceasta?
(Audienţa: „Amin!”)
Când a făcut aceasta?
(Audienţa: „Înainte de întemeierea lumii.”)
Exact. „Înainte de întemeierea lumii.” Aceasta răspunde întregii probleme despre faptul că putem sau nu putem face ceva pentru a fi îndreptăţiţi. El a făcut totul înainte ca noi să fi avut vreo şansă de a face ceva, cu mult înainte de a ne naşte, cu mult înainte ca lumea să fi fost făcută. Nu vedeţi că Domnul este Cel care lucrează pentru ca noi să putem fi salvaţi şi pentru ca noi să-L putem avea?
Observaţi ce a făcut El!
Eu mă bucur de aceasta! Ştiu că este aşa!
(Audienţa: „Amin!”)
Vă bucuraţi?
(Audienţa: „Da!”)
Pentru că El spune aşa. El spune aşa. Iată aşadar patru lucruri de care putem fi siguri pentru veşnicie.
Mai mult cu privire la aceste binecuvântări pe care ni le-a dat Domnul: atunci când credem în Isus Hristos, avem toate binecuvântările pe care le are Dumnezeu. Sunt ale noastre. Nu avem nevoie să ne rugăm în mod atât de specific pentru binecuvântări. Nu credeţi că am face mai bine să ne petrecem timpul mulţumind Domnului pentru binecuvântările pe care ni le-a dat, decât să-I cerem binecuvântări? Cum credeţi că este mai bine, să mulţumim Domnului pentru binecuvântările pe care deja ni le-a dat, sau să-I cerem să ne dea, pe când El nu are ce să ne mai dea? Cum credeţi că este mai bine?
(Audienţa: „Să-I mulţumim.”)
El ne-a dat toate binecuvântările pe care le are în Hristos. Hristos spune: „Eu sunt cu voi.” Fraţilor, să ne hrănim cu binecuvântări! Le avem, şi sunt ale noastre. Deci, putem fi siguri tot timpul că avem toate binecuvântările duhovniceşti. Putem fi siguri tot timpul că El ne-a ales. El spune că a făcut-o. Putem fi siguri tot timpul că ne-a rânduit mai dinainte spre a fi înfiaţi. Putem fi siguri tot timpul că ne-a primit în Preaiubitul Lui. Putem fi siguri de toate aceste lucruri; pentru că Dumnezeu spune că este aşa, şi aşa este. Atunci nu avem o continuă sărbătoare?
El a făcut toate acestea, şi le-a făcut fără plată. Pentru câţi oameni le-a făcut?
(Audienţa: „Pentru toţi.”)
Pentru orice suflet?
(Audienţa: „Da!”)
A dat fiecărui suflet din această lume toate binecuvântările pe care le are. A ales fiecare suflet din această lume. A ales pe fiecare în Hristos înainte de întemeierea lumii, l-a rânduit să fie înfiat şi l-a acceptat în Preaiubitul Lui, aşa este?
(Audienţa: „Da!”)
Sigur că da!
Vom citi şi alte versete cu privire la aceasta, imediat. Ideea pe care vreau să o subliniez este că nimeni nu poate avea aceste lucruri şi nu poate şti că sunt ale lui, fără consimţământul său. Domnul nu v-a forţa niciunul din aceste lucruri să vină asupra omului, chiar dacă deja i le-a dat. Va forţa?
(Audienţa: „Nu!”)
Este vorba de o cooperare. Dumnezeu revarsă totul într-un singur dar minunat, dar dacă omul nu vrea să-l aibă, Domnul nu-l va sili să primească nici măcar un pic. Iar pentru orice om care vrea să-l primească, este întru totul al lui. Aici intervine cooperarea. Domnul trebuie să aibă cooperarea noastră în toate lucrurile.
Să deschidem acum la Tit 2:14. Vorbind despre Domnul ni se spune că „El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”. Este la timpul trecut. Este ceva ce a fost făcut. Pentru câţi oameni S-a dat pe Sine Însuşi?
(Audienţa: „Pentru toţi.”)
Câţi oameni de pe pământ pot citi acest text şi să spună, „se referă la mine, este pentru mine?” Orice suflet de pe pământ. Atunci, oriunde mergem pe acest pământ, oricărui om îi putem citi: „Hristos s-a dat pe sine Însuşi pentru tine.” Putem?
(Audienţa: „Da!”)
El s-a dat pe Sine Însuşi pentru voi. Acesta este preţul despre care vorbeşte Petru în 1 Petru 1:18-20: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost rânduit mai înainte de întemeierea lumii.”
Avem nevoie fiecare individual să ştim unde suntem. „El s-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Aceasta este declarat în Galateni 2:20: „Viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (KJV) Câţi oameni din această lume pot citi şi să spună: „este pentru mine!”?
(Audienţa: „Fiecare om.”)
„M-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine!” S-a dat pe El Însuşi pentru mine. Acesta e preţul care a fost plătit. Atunci, m-a cumpărat? Da?
(Audienţa: „Da!”)
V-a cumpărat?
(Audienţa: „Da!”)
Dacă Îl vom lăsa să ne aibă, nu aceasta este întrebarea acum? Ce a făcut El? Ce a făcut?
(Audienţa: „A plătit preţul.”)
M-a cumpărat înainte de întemeierea lumii. Nu? Şi pe voi? Atunci ai cui suntem?
Audienţa: „Ai Domnului.”)
Există vreo posibilitate să vă îndoiţi dacă sunteţi ai Domnului? Cum este posibil ca un om care vrea să fie al Domnului, şi care şi-a mărturisit păcatele - cum este posibil să se îndoiască dacă este sau nu este al Domnului? Este posibil doar dacă se întoarce de la Cuvântul lui Dumnezeu, nu îl crede şi spune că Domnul a minţit. Nu este acesta singurul fel în care ne putem îndoi? „Cel care nu-L crede pe Dumnezeu Îl face mincinos.” Deci singurul fel în care un om se poate îndoi de faptul că este al Domnului, este prin a se întoarce de la cuvântul lui Dumnezeu şi a spune că El minte. Acesta este singurul fel în care se poate îndoi, deoarece a se îndoi înseamnă a face aceasta; s-ar putea să nu o spună cu multe cuvinte, dar când se îndoieşte de faptul că este al Domnului, aceasta face de fapt. El îngăduie necredinţei să-l înfrângă şi Satanei să obţină avantajul şi să măture totul. Aşa este!
Dar, deşi Domnul ne-a cumpărat, nu va lua ceea ce a cumpărat fără permisiunea noastră. Domnul a trasat o linie, stabilind libertatea fiecărui om, şi El Însuşi nu va trece niciodată peste această linie, nici cât un fir de păr, fără permisiunea noastră. El respectă libertatea şi demnitatea pe care a dat-o făpturilor inteligente, fie aceştia oameni sau îngeri. El o respectă şi El Însuşi nu va încălca această limită. El nu va trece dincolo de aceste limite fără permisiunea persoanei în cauză. Dar, când este dată permisiunea, atunci va veni cu tot ceea ce are. Atunci se deschid stăvilarele cerului, iar Domnul se revarsă înăuntru. Aşa este!
Aşadar, El v-a cumpărat. A făcut-o?
(Audienţa: „Da!”)
Vreţi să fiţi ai Domnului?
(Audienţa: „Da!”)
Prietenii mei, să facem din aceasta un lucru real, practic, tangibil. Ne-a cumpărat. Da? A plătit preţul pentru noi. Suntem ai Lui, prin voia Lui. Acum, dacă şi voia noastră este aceeaşi, ai cui suntem?
(Audienţa: „Ai Domnului.”)
El şi-a arătat voia în această privinţă, plătind preţul. Da? Iar când noi ne facem cunoscută voia în dreptul acestui lucru, spunând: „Doamne aceasta este şi alegerea mea; aceasta este şi voia mea!”, atunci aş vrea să ştiu ce anume din Univers ne poate opri să fim ai Lui? Atunci, puteţi să ştiţi că sunteţi ai Domnului?
(Audienţa: „Da!”)
Puteţi, acum?
(Audienţa: „Da!”)
Să zicem că vă treziţi într-o dimineaţă cu durere de cap, iar digestia nu v-a fost bună în cursul nopţii, şi vă simţiţi rău, şi nu simţiţi nimic bun. De unde ştiţi că sunteţi ai Domnului?
(Audienţa: „Pentru că El spune că este aşa.”)
Dar să zicem că vă treziţi dimineaţa bine dispus şi strălucitor, şi aveţi o stare generală excelentă. De unde ştiţi că sunteţi ai Domnului?
(Audienţa: „El spune că este aşa.”)
Uneori, atunci când îi întrebăm: „au fost iertate păcatele voastre?”, oamenii spun: „am fost convins o vreme că mi-au fost iertate.” „Ce anume v-a convins?” „Am simţit ca şi cum mi-au fost iertate.” Aceştia nu ştiu nimic despre aceasta. În acest fel nu au niciun pic de evidenţă că păcatele le-au fost iertate. Pentru că fraţilor, singura dovadă pe care o putem avea în ce priveşte iertarea păcatelor este faptul că Dumnezeu spune că este aşa. Aceasta este dovada! Nu priviţi la simţăminte. Simţămintele sunt la fel de schimbătoare ca vântul. Ştiţi că este aşa. Nu le daţi niciun pic de atenţie. Nu este treaba voastră cum vă simţiţi. Când Dumnezeu spune că este aşa, atunci aşa este, indiferent dacă eu simt aceasta sau nu!
Vă prezint o altă ilustraţie. Am mai prezentat-o, dar este binevenită deoarece accentuează ideea că simţămintele nu au nimic de a face cu faptele. Doi ori doi fac patru, nu-i aşa? Ştiţi că este aşa, dar există şi oameni în această lume care nu ştiu că doi ori doi fac patru. Să zicem că îi spuneţi aceasta unui astfel de om, iar el vă va crede. Cum credeţi că se va simţi? Credeţi că se va simţi ca şi cum ar fi ridicat şi rotit în tumbe şi aşezat apoi într-un loc nou? Nu! Ce au de-a face simţămintele cu aceasta? Atunci de ce ar lua în seamă ce simte?
Nu spun că nu există o experienţă ca rod al acestui fapt. Dar vreau să spun că dacă priviţi la sentimente ca fiind o dovadă, nu veţi găsi niciodată dovada. Însă dacă priviţi la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a găsi dovada, atunci veţi găsi dovada pe care Dumnezeu o dă în Cuvântul Său. Şi aceasta este puterea Sa divină din Cuvântul Său care lucrează efectiv în omul care crede.
Deci, Domnul ne-a cumpărat, nu-i aşa? În ce ne priveşte, nu trebuie să mai avem nicio îndoială asupra faptului că suntem ai Domnului, aşa este?
(Audienţa: „Da!”)
Dar există oameni în această lume care nu sunt ai Lui în mod real, în experienţa adevărată pe care o presupune desăvârşirea tranzacţiei; ei nu s-au supus pe ei înşişi Domnului şi nu sunt în mod practic ai Lui. El i-a făcut să fie ai Lui prin faptul că i-a cumpărat. Dar cum pot ei să ştie că sunt ai Lui în mod practic şi în realitate? Prin cuvântul Său. Prin faptul că aleg pentru ei înşişi să fie aşa. Prin alegere. Calea către Hristos, la p. 4 limpezeşte totul; ne spune cum să ne predăm lui Dumnezeu. Ne spune că făgăduinţele şi hotărârile noastre sunt ca funiile de nisip, iar cunoştinţa făgăduinţelor noastre călcate şi a angajamentelor neîmplinite, slăbeşte încrederea în propria sinceritate. Iar în cele din urmă:
„Ceea ce trebuie să înţelegi este adevărata putere a voinţei. Tu nu te poţi salva singur, nu-ţi poţi schimba inima, dar poţi alege să-I slujeşti.” (p. 47)
Când omul alege să-şi pună voinţa de partea lui Dumnezeu, atunci tranzacţia este desăvârşită. Depinde de alegerea omului, ca acesta să devină al Domnului în mod practic, în experienţa sa personală. Atunci, nu prin permisiunea dată de om când alege calea Domnului, devine el al Domnului în mod practic?
Dacă aţi făcut aceasta, nu vedeţi că atât timp cât alegerea voastră rămâne, atât timp cât aveţi dorinţa de a fi al Domnului, sunteţi ai Domnului cu adevărat? Vedeţi aceasta? Oricând ne dăm pe noi înşine Lui, aşa este! Dar unii dintre voi v-aţi dat Lui de mult, iar apoi dacă s-a întâmplat că v-aţi descurajat, vă întrebaţi dacă sunteţi sau nu sunteţi ai Domnului.
Vrem ca în această seară să îndepărtăm pentru totdeauna această îndoială, astfel încât oricând va apărea, să nu vă îngrijoraţi deoarece nu ştiţi dacă sunteţi ai Domnului. Atât timp cât rămâne alegerea voastră de a fi ai Lui, sunteţi ai Lui; pentru că El v-a cumpărat de mult. Eu aceasta caut. Aceasta căutaţi şi voi? Trebuie să primiţi aceasta, dacă vreţi să o aveţi.
(Audienţa: „Amin!”)
Apoi putem şti că suntem ai Domnului.
Uneori auzim oameni vorbind ca şi cum felul acesta de a privi lucrurile ar consfinţi păcatul. Nu! Nu va face aceasta. Nu! Aceasta vă va salva din păcat. Când omul ajunge în această poziţie, şi când alege să fie al Domnului, atunci Dumnezeu lucrează în el şi voinţa şi înfăptuirea după buna Sa plăcere; şi astfel devine creştin. Dumnezeu va face din el un creştin. Aceasta este puterea divină care se află în acest lucru. Nu există nicio consfinţire a păcatului în aceasta. De fapt este singurul fel care ne împiedică să consfinţim păcatul. Orice altă mărturisire consfinţeşte păcatul. Orice altă mărturisire face exact lucrul de care se plânge Domnul: că oamenii L-au făcut să slujească împreună cu păcatele lor. Ce spune Domnul? „Tu M-ai chinuit cu păcatele tale.” Isaia 43:24. („M-ai făcut să slujesc împreună cu păcatele tale” – KJV). Să încetăm să mai facem aceasta! Să lăsăm ca voinţa şi alegerea noastră să fie în mod conştient ale Domnului în orice moment; şi apoi aceasta va fi o realitate.
Să deschidem şi să citim versetul care spune aceasta! 1 Corinteni 6:19, ultimele cuvinte ale versetului: „Voi nu sunteţi ai voştri.” Este adevărat, nu-i aşa? Indiferent cine este omul, este el al lui însuşi?
(Audienţa: „Nu!”)
Domnul l-a cumpărat, iar dacă nu Îl lasă pe Domnul să îl aibă, îl jefuieşte de ceea ce este al Său. Aceasta este partea cea rea. Deşi poate nu este în mod conştient şi practic al Domnului, totuşi Domnul a cumpărat pe orice om. Şi orice om care refuză să-I dea voie Domnului să îl aibă, Îl jefuieşte de ceea ce El a cumpărat şi pentru care a plătit preţul, socotind astfel preţul cu care a fost cumpărat ca fiind de mai mică valoare decât persoana lui. Nu este acelaşi spirit satanic care a căutat să se pună deasupra lui Dumnezeu în cer? Domnul S-a dat El Însuşi pentru noi; de aceea, dacă nu-I voi da voie să mă aibă, prin acest fapt eu mă socotesc a fi mai valoros decât preţul care a fost plătit - adică, mai valoros decât Domnul, iar acesta este acelaşi „eu” care se pune întotdeauna deasupra lui Dumnezeu. Oh, să fie în noi această minte care a fost în Hristos, care l-a dezbrăcat de Sine Însuşi, pentru ca Dumnezeu şi omul să poată fi din nou uniţi în Unul.
„Voi nu sunteţi ai voştri!” Sunteţi?
(Audienţa: „Nu!”)
Nu sunteţi bucuroşi pentru aceasta? Nu sunteţi bucuroşi pentru că nu sunteţi ai voştri? El spune că este aşa, şi este aşa. Nu? De ce este aşa? „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ.” El ne-a cumpărat; aşadar noi nu suntem ai noştri; şi mai mult decât toţi oamenii din lume care nu sunt ai lor înşişi, nu este al lui omul care s-a cedat el Însuşi Domnului care l-a cumpărat. „Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în spiritul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” Ale cui sunt?
(Audienţa: „Ale lui Dumnezeu.”)
Dar nu este nevoie să stăruim mai mult asupra acestor versete. Dar voi să o faceţi fraţilor, o veţi face? Stăruiţi asupra lor!
Am citit versetele care spun că „El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.” El ne-a cumpărat. Cât din noi a cumpărat?
(Audienţa: „Totul.”)
Când a făcut-o?
(Audienţa: „Înainte de întemeierea lumii.”)
Ce fel de oameni eram noi înainte de întemeierea lumii? Ce fel de oameni eram noi atunci când ne-a cumpărat Dumnezeu? Eram noi înşine, aşa cum suntem în această lume? Şi El ne-a cumpărat aşa păcătoşi cum suntem?
(Audienţa: „Da!”)
A făcut-o? Ajungem aici la un alt gând. A plătit El preţul şi ne-a cumpărat chiar aşa cum eram? Păcătoşi?
(Audienţa: „Da!”)
Fiinţe rele şi gata a umbla pe căi rele? Gata de a face răul? Neavând nicio mărturisire de religie şi nedorind în mod deosebit să avem? Ne-a cumpărat atunci?
(Audienţa: „Da!”)
Ce anume a cumpărat El atunci? Ne-a cumpărat pe noi împreună cu tot ceea ce era al nostru. Şi pentru că a cumpărat ceea ce era al nostru, a cumpărat păcatele noastre. Isaia le descrie: răni, vânătăi şi carne vie, nelegate, nestoarse şi nealinate cu untdelemn. (Isaia 1:6) Aşa este?
Iată un alt text: Tit 3:3-7: „Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.” El a făcut aceasta. El o spune. Atunci, ştiţi că este aşa?
(Audienţa: „Da!”)
Să privim mai adânc asupra acestui lucru. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre; dar acelaşi gând este valabil şi aici: El nu va lua păcatele noastre, deşi le-a cumpărat, fără să aibă permisiunea noastră. Priviţi ceva mai departe, continuând acelaşi gând. „El S-a dat pe Sine Însuşi” pentru ale cui păcate?
(Audienţa: „Pentru ale noastre.”)
Ale cui erau?
(Audienţa: „Ale noastre.”)
S-a dat pe Sine Însuşi pentru ele. Ele fiind ale noastre, cui S-a dat pe Sine Însuşi atunci când le-a cumpărat?
(Audienţa: „Nouă.”)
El S-a dat pe Sine Însuşi mie, pentru păcatele mele?
(Audienţa: „Da!”)
Atunci alegerea aflată mereu în faţa mea este dacă vreau mai mult să am păcatele mele decât să-L am pe El, nu?
(Audienţa: „Da!”)
Aceasta este alegerea vie care stă în faţa mea, nu?
(Audienţa: „Da!”)
Este aceasta alegerea pusă în faţa voastră?
(Audienţa: „Da!”)
Pe cine doriţi mai mult să aveţi, păcatele voastre sau pe Hristos?
(Audienţa: „Pe Hristos.”)
Atunci, de acum înainte mai poate exista ezitare când este vorba să lăsăm să plece tot ceea ce ne arată Dumnezeu că este păcat? Veţi lăsa să plece păcatul atunci când vă este arătat? Atunci când vă este arătat păcatul, spuneţi: „Vreau mai de grabă să-L am pe Hristos decât acest păcat.” Şi lăsaţi-l să plece.
(Audienţa: „Amin!”)
Doar spuneţi Domnului: „Doamne, fac acum alegerea; fac târgul cu Tine. Te fac pe Tine alegerea mea. Păcatul s-a dus, iar eu am ceva mai bun.” Mulţumim Domnului! Atunci, unde există loc pentru ca unii dintre noi să fim descurajaţi din cauza păcatelor noastre?
Unii dintre fraţi au făcut acest schimb. Ei au fost eliberaţi; dar Duhul lui Dumnezeu le-a arătat ceva ce ei nu au văzut niciodată mai înainte. Duhul lui Dumnezeu a pătruns mai adânc decât oricând şi a descoperit lucruri pe care ei niciodată nu le-au văzut mai înainte; iar apoi, în loc să mulţumească Domnului că s-a întâmplat aşa şi să îngăduie să fie curăţaţi, mulţumind Domnului că Îl au mai mult ca oricând, au început să se descurajeze. Ei au spus: „Ce să mă fac? Păcatele mele sunt atât de mari!” Astfel au îngăduit Satanei să-i acopere cu întunecime şi să-i arunce în descurajare, nemaigăsind nimic bun la aceste întâlniri, zi după zi.
Nu este destul de rău? Nu este destul de rău ca o persoană pe care Domnul a iubit-o atât de mult încât S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, să procedeze în acest fel cu Domnul atunci când El vrea să se descopere mai mult pe Sine acelei persoane? Fraţilor, dacă unii dintre voi aţi căzut în descurajare, părăsiţi această stare! Dacă Domnul ne-a arătat păcate la care nu ne-am gândit mai înainte că le-am putea avea, aceasta demonstrează că El pătrunde în profunzime, până când, în cele din urmă va atinge partea cea mai ascunsă a fiinţei noastre; iar când va atinge ultimul lucru care este necurat sau păcătos, care este în dezacord cu voinţa Sa şi îl scoate la lumină, ni-l arată, iar noi spunem: „Îl vreau mai degrabă pe Domnul decât acest păcat”, atunci lucrarea este completă, iar pecetea viului Dumnezeu poate fi pusă asupra acestui caracter.
(Audienţa: „Amin!”)
Ce doriţi mai mult, să aveţi caracterul...
(unii din adunare încep să laude pe Domnul, iar alţii încep să privească în jur).
Nu este nimic! Cu cât mai mulţi veţi mulţumi Domnului pentru ceea ce aţi primit, cu atât va fi mai multă bucurie în această casă, în seara aceasta.
Ce doriţi mai mult, să aveţi desăvârşirea, plinătatea deplină a lui Isus Hristos, sau să aveţi mai puţin decât aceasta şi cu unele din păcatele voastre ascunse astfel încât să nu ştiţi niciodată că ele există?
(Audienţa: „Plinătatea.”)
După cum ştiţi, Mărturiile ne-au spus că dacă mai există în noi o pată de păcat, nu putem avea pecetea lui Dumnezeu. Cum ar fi posibil ca pecetea lui Dumnezeu, care este imprimarea caracterului Său desăvârşit descoperit în noi, să fie pusă asupra noastră dacă în noi mai există păcate? El nu poate pune pecetea, întipărirea caracterului Său desăvârşit, asupra noastră până când nu vede acest caracter în noi. Astfel, El trebuie să sape adânc până la cele mai ascunse cămăruţe ale inimii, cum niciodată n-am visat, deoarece noi nu ne putem înţelege inimile. Dar Domnul cunoaşte inima. El încearcă conştiinţa. El va curăţa inima şi va descoperi ultima urmă de ticăloşie. Lăsaţi-L să lucreze, fraţilor, lăsaţi-L să facă lucrarea Sa de cercetare! Iar când El aduce păcatele noastre în faţa ochilor noştri, lăsaţi ca inima noastră să spună: „Doamne, Tu Te-ai dat pe Tine Însuţi pentru păcatele mele; Oh, Te primesc pe Tine în locul lor.” Ele au plecat, iar eu mă bucur în Domnul. Fraţilor, să fim cinstiţi cu Domnul şi să ne purtăm faţă de El aşa cum El doreşte să o facem!
El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, pentru păcatele noastre. Aşa că, spun din nou, şi voi ştiţi aceasta; în faţa noastră stă o alegere vie: să alegem dacă dorim să-L avem pe Domnul sau pe noi înşine, neprihănirea Domnului sau păcatele noastre, calea Domnului sau calea noastră. Care vrem să o avem?
(Audienţa: „Calea Domnului.”)
Nu este greu să facem alegerea atunci când ştim ceea ce Domnul a făcut şi ceea ce este El pentru noi. Alegerea este uşoară. Fie ca predarea noastră să fie completă! Iar când vor apărea în faţa ochilor noştri aceste păcate, ele au fost predate de mult. Pentru aceasta ne sunt ele descoperite, pentru ca noi să putem face alegerea. Aceasta este lucrarea binecuvântată a sfinţirii. Şi noi putem şti că această lucrare a sfinţirii are loc în noi. Dacă Domnul ne-ar îndepărta păcatele noastre fără să o ştim, ce bine ne-ar face? Aceasta pur şi simplu ne-ar face nişte maşini. El nu-şi propune să facă aceasta; drept urmare, El vrea ca voi şi eu să ştim când pleacă păcatele noastre, ca să putem şti când vine neprihănirea Lui. Când ne predăm pe noi, atunci Îl avem pe El.
Este adevărat că Scriptura spune că suntem unelte ale lui Dumnezeu; şi nu uitaţi că noi suntem întotdeauna unelte inteligente – nu ca instrumentele pe care le folosesc oamenii. Acestea sunt complet lipsite de simţuri. Dar noi suntem unelte inteligente. Noi vom fi folosiţi de Domnul în urma alegerii noastre entuziaste. Alegerea noastră energică de a fi de partea Sa, alegerea noastră ca El să ne folosească, va determina ca această lucrare să fie făcută, deoarece puterea Sa este cea care lucrează.
Aşadar, El S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre. Iar acum El vine şi spune: „Acesta este păcat!” Iar noi ce spunem? „Doamne, este păcat.” Aceasta este mărturisirea. Ideea de bază a mărturisirii este de a spune acelaşi lucru. Ideea de bază a cuvântului grec tradus prin „mărturisire”, înseamnă a vorbi acelaşi lucru. Aceasta este mărturisirea. Domnul a spus lui David, „Tu ai păcătuit şi ai făcut răul acesta”, iar David a spus: „Am păcătuit!” Aceasta este mărturisirea. Biblia spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele.” Pentru ce arată Dumnezeu păcatele oamenilor? Singurul motiv pentru care El arată oamenilor păcatele este acela de a putea să le îndepărteze de la ei. Atunci când El îmi arată mie păcate, eu voi spune: „Doamne, acestea sunt păcate.” Şi atunci ce se întâmplă? Sunt iertate! Se duc!
Voi v-aţi mărturisit păcatele de când sunteţi aici? Toate pe care vi le-a arătat Domnul? Le-aţi mărturisit?
(Audienţa: „Da!”)
Oricine a făcut aceasta, are păcatele iertate. Domnul a spus că este aşa. Ce spuneţi?
(Audienţa: „Amin!”)
Dar Satana spune: „Nu este aşa.” El este un mincinos. Însă unii oameni au afirmat aici că Satana spune adevărul asupra acestui subiect. Unii din această sală au spus că el spune adevărul în acest punct. Satana spune: „Ele nu sunt iertate!”, iar ei spun: „Nu, nu sunt iertate.” Să părăsim această poziţie! Noi ne mărturisim păcatele pentru ca ele să poată fi iertate; şi Domnul spune că sunt iertate; iar dacă sunt iertate, atunci, pentru Numele Domnului, să spunem şi noi la fel!
„Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” „Şi el a primit semnul tăierii împrejur, o pecete a neprihănirii credinţei pe care o avea.” (KJV) Domnul spune: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura se vor face ca lâna.” Ce spuneţi?
(Audienţa: „Aşa este.”)
De unde ştiţi?
(Audienţa: „Domnul spune că aşa este.”)
Foarte bine. Deci ştiţi că este aşa, ştiţi?
Mica 7:19: „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre şi va arunca în fundul mării toate păcatele lor.” Unde sunt păcatele?
(Audienţa: „În fundul mării.”)
De unde ştiţi?
(Audienţa: „El spune aşa.”)
Deci ştiţi aceasta, nu? Atunci, cum poate cineva să vă supere cu gândul că ele se vor întoarce la voi?
Psalmii 103:12: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi.” Cât de departe sunt ele de voi, cei care le-aţi mărturisit? Cât de departe sunt?
(Audienţa: „Cât este de departe răsăritul de apus.”)
Atunci, de ce nu spuneţi şi voi la fel? Satana vine şi spune: „Nu sunt iertate; fiecare păcat este chiar aici în faţa ta; nu le vezi?” Sunt ele în faţa noastră?
(Audienţa: „Nu!”)
Ar putea spune cineva: „Eu le-am văzut aici.” Nu este nimic real în aceasta. Satana este un magician, şi el poate face să se vadă lucruri care nu există. Iar voi le priviţi şi spuneţi: „Da, aşa este.” Dar nu este aşa! Domnul spune că ele sunt atât de departe de noi, cum este răsăritul faţă de apus. Ele sunt în fundul mării şi sunt albe ca zăpada! Slavă Domnului!
Isaia 38:17, şi acest verset este ultimul din seara aceasta. „Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii. Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” Câte din ele?
(Audienţa: „Toate.”)
Înapoia Sa. Unde sunt ele, aşadar?
(Audienţa: „Înapoia Sa.”)
Noi suntem în faţa Sa, iar păcatele sunt înapoia Sa. Cine este între noi şi ele ?
(Audienţa: „Dumnezeu.”)
Iar El este pe tronul Său. Deci, când eu îmi mărturisesc păcatele Domnului, El şi tronul Său veşnic stau între mine şi acele păcate, şi nici Satana, nici altcineva din Univers nu le poate aduce înapoi; pentru că ar trebui să-L înlăture pe Dumnezeu şi tronul Său din cale mai înainte de a putea să-mi aducă aceste păcate înapoi. Şi eu mă bucur de aceasta!
Putem cunoaşte aceste lucruri? Putem şti că le cunoaştem? Cum putem să ştim că le cunoaştem? Domnul spune aşa. Când Domnul spune aşa, iar noi Îl credem, aceasta este credinţă. Satana spune: „Nu îţi sunt iertate.” Noi spunem: „Ştiu că sunt iertate.” Satana spune: „Nu, ele sunt aici.” Noi spunem că nu sunt aici. Sunt în fundul mării.
(Voce: „Domnul să fie lăudat.”)
Când omul stă în această poziţie, Dumnezeu poate pune pecetea Sa. Dar când Domnul spune: „Păcatele tale sunt iertate”; şi că El le-a „aruncat înapoia Sa”, iar omul nu crede, există ceva în aceasta pe care Dumnezeu să poată pune pecetea Sa? Nu!
(Cineva cere să fie citit Isaia 43:25, ceea ce fratele Jones face.)
„Eu, Eu îţi şterg fărădelegile pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.”
Există multe alte texte ca acesta, pe care le putem ţine minte. Unul este cel din Evrei 8:12: „Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.” Iar altul este în Ezechiel 33:16: „Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita.” În aceste texte Domnul spune că nu-şi va mai aduce aminte de păcatele noastre! Domnul le va uita: este lucrarea Satanei aceea de a le aminti. Fraţilor, să-L credem pe Domnul!
Când credem aceasta, Domnul ne dă, vouă şi mie, tăierea împrejur a inimii, pecetea neprihănirii credinţei pe care o avem, şi o poate face deoarece există acel ceva pe care El poate pune pecetea Sa. Când un om face aceasta, primeşte ca individ pecetea neprihănirii, iar când noi ca trup, ca biserică credem aceasta, putem cere cu deplină încredere revărsarea Duhului Sfânt şi să aşteptăm cu răbdare şi încredere, ştiind că va veni cu siguranţă când găseşte El de cuviinţă.
Note de subsol:
[1]. N.r. În legătură cu subiectul locuirii lăuntrice a Duhului Sfânt, cititorul trebuie să fie extrem de precaut și dependent de călăuzirea divină. Accentul pus de Jones, Waggoner și Prescott pe locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt, este văzut astăzi de unii teologi adventiști ca fiind un generator de probleme spirituale. Vom luam în considerare doi dintre cei mai vehemenți luptători împotriva lui Jones și Waggoner, și implicit împotriva biruinței depline a păcatului: George R. Knigth și Woodrow W. Whidden II, ambi foști profesori emeriți la Universitatea Andrews. Knight declară: „În Indiana, acea sfințire adventistă a devenit penticostalismul adventist, în ceea ce noi știm acum ca fiind mișcarea carnea sfântă (n.r. holy flesh, mai este folosit și termenul trupul sfânt). Conceptul carne sfântă a germinat și a crescut în solul mesajului «Primiți Duhul Sfânt». Fără îndoială, Jones a stimulat unele abuzuri ale cărnii sfinte (…). O problemă majoră în privința învățăturii lui Jones, Waggoner și Prescott despre neprihănirea prin credință este că deseori ei au literalizat excesiv locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt.” - A.T. Jones Point Man on Adventism’s Charismatic Frontier, Review and Herald Publishing Association, 2011, p. 196. Whidden duce și el același atac împotriva lui Waggoner: „Fără îndoială, tendința cea mai semnificativă şi mai aparte a perioadei timpurii de după Minneapolis (din 1888 până la mijlocul lui 1892) a fost accentul pus de Waggoner, la începutul lui 1889, pe locuirea lăuntrică a lui Hristos. (…) Conceptul său, al literalizării exagerate a locuirii lăuntrice a lui Hristos, va deveni matricea pentru (...) evidențierea desăvârșirii (...).” - E.J. Waggoner, From the Physician of Good News to the Agent of Division, Review and Herald Publishing association, 2008, p. 210. Ellen White a fost fără echivoc în această chestiune: „Oricine este părtaş de natură divină este un biruitor spre slava lui Hristos, este victorios şi a scăpat de stricăciunea care este în lume prin poftă.” - Materialele 1888, p. 138; „Oamenii pot cunoaşte adevărul numai dacă sunt părtaşi naturii divine.” - Materialele 1888, p. 901; „Desăvârșirea de caracter pe care Dumnezeu o cere, este pregătirea întregii ființe ca templu pentru locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt.” - Manuscrisul 130, 1899, p. 59. Pentru a nu ocupa spațiul acestei lucrări cu detalii deja existente, se face trimitere la lucrările lui Ron Duffield, Întoarcerea ploii târzii, vol. 1 și Rănit în casa celor ce Îl iubeau. Ambele cărți evidențiază greșelile criticilor și oferă documentare serioasă pentru erorile găsite în scrierile celor doi profesori emeriți. Cărțile lui Duffield pot fi studiate în aplicația pentru dispozitive mobile 1888 Minneapolis.