General Conference Daily Bulletin
Miercuri, 1 martie 1893

Vom începe în această seară cu primul verset din Apocalipsa 14: „Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.” Acelaşi număr este amintit în capitolul 7, versetul 4. Citesc de la primul verset: „După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: «Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!» Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii.”

Am citit aceste două texte din Scriptură pentru a vedea legătura dintre ele, legătură care arată că pecetea lui Dumnezeu şi Numele lui Dumnezeu sunt legate în mod inseparabil. Cei o sută patruzeci şi patru de mii au Numele Tatălui lor pe frunte, şi ei au fost sigilaţi cu pecetea Dumnezeului celui viu pe frunţile lor. După ce vom înţelege care este Numele lui Dumnezeu, atunci vom şti care este pecetea lui Dumnezeu; pentru că ceea ce ne va aduce Numele Său, ceea ce va pune Numele Său în minţile noastre, şi va pune asupra noastră şi în noi Numele Său, aceea va fi pecetea lui Dumnezeu.

Să deschidem la Exodul 3:13, 14. Este vorba de episodul în care Domnul s-a arătat lui Moise în rugul aprins. Domnul l-a trimis pe Moise să elibereze poporul lui Dumnezeu din Egipt: „Moise a zis lui Dumnezeu: «Iată, când mă voi duce la copii lui Israel, şi le voi spune: ‚Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi’; şi mă vor întreba: ‚care este Numele Lui?’, ce le voi răspunde?» Dumnezeu a zis lui Moise: «EU SUNT CEL CE SUNT.» Şi a adăugat: «Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‚Cel ce se numeşte EU SUNT, m-a trimis la voi.’»” Domnul îi spusese doar atât, după cum citim în versetul 6: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.”

Iar acum, Moise întreabă: „Când mă voi duce la copii lui Israel şi le voi spune: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi», şi mă vor întreba: «Care este Numele Lui?», ce le voi răspunde?” Dumnezeu a zis lui Moise: «EU SUNT CEL CE SUNT.» Şi a adăugat: «Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‚Cel ce se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi!’» Dumnezeu a mai zis lui Moise: «Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: ‚Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este Numele  Meu  pentru veşnicie, acesta este Memorialul Meu pentru toate generaţiile!’»” (KJV)

Care este Numele Său? EU SUNT CEL CE SUNT. El spusese, şi ei ştiau că El era „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”, Dumnezeul părinţilor lor. Ei ştiau că părinţii lor au avut un Dumnezeu căruia i s-au închinat. Aceşti oameni auziseră de Dumnezeul părinţilor lor. Îşi aminteau, deşi în mod neclar, de Dumnezeul părinţilor lor, dar acum El le descoperea că Dumnezeul părinţilor lor este Dumnezeul al cărui Nume este EU SUNT CEL CE SUNT şi „că acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este memorialul Meu pentru toate generaţiile.” (KJV).

Deci, Numele lui Dumnezeu şi memorialul Său sunt împreună. Vedeţi aceasta? Dar, care este Numele Său? Doar EU SUNT? Nu! Numele Său nu este doar EU SUNT, ci EU SUNT ceea CE SUNT. Aceasta este semnificaţia lui „Cel”; EU SUNT cel care SUNT - Cel care, sau Ceea ce Sunt. Nu este suficient, după cum vedeţi, ca Dumnezeu să declare omului că El este, ci avem nevoie să ştim că El este aşa cum este, Ceea Ce este, pentru a ne fi de folos cunoaşterea Lui. Nu este de ajuns ca noi să ştim doar despre existenţa lui Dumnezeu; nu este destul să ştim că El există; ci avem nevoie să Îl cunoaştem aşa cum este, şi să cunoaştem cum ne ajută existenţa Lui. De aceea, El nu spune pur şi simplu: „EU SUNT, acesta este Numele Meu.” Nu; ci: EU SUNT ceea ce SUNT. Acesta este Numele Său şi, dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu cu adevărat, trebuie să ştim nu doar că El este, ci să ştim că El este ceea ce este. Şi până când nu vom şti ce este El, nu Îl vom cunoaşte.

Acelaşi gând este exprimat în Evrei 11:6: „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei care Îl caută.” Care este răsplata pe care Dumnezeu o dă celor care Îl caută? Este El Însuşi; El Însuşi, tot ce este El şi tot ce are El. Dacă am avea tot ce are El fără să-L avem pe El, ce bine ne-ar face? Vă daţi seama că dacă am avea tot ce are El şi am rămâne tot noi înşine, atunci, am fi doar nişte fiinţe superioare, foarte asemănătoare diavolilor? Să dai unui om tot ce are Dumnezeu, şi totuşi acel om să rămână neschimbat, este un lucru groaznic. De aceea, nu ne aduce nimic ca Dumnezeu să ne dea tot ce are, dacă nu ne dă tot ce este, dacă nu ni Se dă pe Sine. Dacă ne dă ceea ce este El, dându-se pe Sine Însuşi, caracterul Său, natura Sa şi dispoziţia Sa, putem beneficia de ceea ce este El la fel ca şi de ceea ce are El, în temere de El şi spre slava Lui. În consecinţă, de aici reiese acelaşi gând, şi anume nu doar că El este, ci că El este ceea ce este, şi „cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este”, şi că El este ceea ce este.

Urmând firul acestui gând, ce este Dumnezeu mai întâi de toate, pentru toate lucrurile şi pentru toate fiinţele din Univers?

(Audienţa: „Creator.”)

Sigur că da! În primul rând, pentru orice fiinţă vie şi pentru orice lucru neînsufleţit, El este Creator, pentru că prin El există toate lucrurile. El este Autorul tuturor lucrurilor. Aşadar, mai întâi de toate, oamenii, îngerii sau alte făpturi inteligente trebuie să Îl cunoască drept Creator. El spune: EU SUNT CEL CE SUNT. Înţelegând Numele Său, primul aspect pe care îl poate cunoaşte orice făptură creată despre ce este El, este faptul că El este Creator. Am văzut că în legătură cu Numele Său, se află inseparabil memorialul Său. De aceea, „Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, şi acesta este memorialul Meu pentru toate generaţiile.”

Să deschidem la Ezechiel 20:20. Sunteţi familiarizaţi cu acest verset: „Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” Pentru ce este Sabatul un semn? Este semnul care arată că El este Domnul Dumnezeu. Dar Numele Său nu arată doar că El este Domnul Dumnezeu, în sensul existenţei. Arată mai mult decât atât. Iar Sabatul, fiind semnul care arată că El este Domnul Dumnezeu, este semnul care arată că El este ceea ce este, la fel cum este semnul care arată că El este?

(Audienţa: „Da!”)

Gândiţi-vă la aceasta! Este aşa?

(Audienţa: „Da!”)

Întrucât Sabatul este semnul care arată că El este adevăratul Dumnezeu, şi întrucât El ne-a spus că El este ceea ce este, de aceea Sabatul este semnul care arată ceea ce este Dumnezeu, la fel cum este semnul care arată că El este. Înţelegeţi?

(Audienţa: „Da!”)

Atunci, Numele Său fiind EU SUNT ceea ce SUNT, iar Sabatul fiind semnul care arată că El este ceea ce este, înţelegeţi că Sabatul este Numele Său pentru veşnicie, şi este memorialul Său pentru toate generaţiile? El ne-a dat Sabatul: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti.” Ne-a dat Sabatul ca să fie un memorial, o aducere aminte, a faptului că El este Domnul. Ca urmare, „Acesta este Numele Meu pentru veşnicie.” Acesta este memorialul Său.

(Voce: „Vă rog să repetaţi.”)

Foarte bine. Să ne întoarcem şi să luăm gândul de la început. Despre Sabat, El spune: „Să-l sfinţiţi”, şi va fi un semn. Sâmbăta nu este un semn al adevăratului Dumnezeu. Sâmbăta nu este nimic. Un om care păzeşte sâmbăta poate să o facă fără a-L cunoaşte pe Domnul, exact la fel cum poate păzi duminica fără a cunoaşte pe Domnul. Dar nu poate păzi Sabatul fără a cunoaşte pe Domnul. Există trei clase de păzitori ai unei zile în lume: păzitori ai sâmbetei, păzitori ai duminicii şi păzitori ai Sabatului. Dumnezeu vrea să fim păzitori ai Sabatului. Dar există prea mulţi păzitori ai sâmbetei care pretind că sunt păzitori ai Sabatului. Aceasta este nenorocirea acestor zile din urmă.

„Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn.” Acesta este punctul de plecare. Deci Sabatul este un semn pe care El l-a stabilit pentru noi, pe care l-a dat El Însuşi, „ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. Sabatul este semnul care arată că El este Domnul Dumnezeu, nu doar că există, ci El este, şi El este ceea ce este; acesta este Numele Său. Înţelegeţi? EU SUNT ceea ce SUNT, adică Domnul Dumnezeu. Sabatul este semnul care arată că El este Domnul Dumnezeu. Sabatul, de aceea, este semnul care arată că El este, şi că El este ceea ce este. Dar El spune că Numele Său este „EU SUNT CEL CE SUNT.” „Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, şi acesta este memorialul Meu pentru toate generaţiile.” Care este semnul care arată că El este ceea ce este?

(Audienţa: „Sabatul.”)

Dar El spune: „Sabatul este memorialul Meu.” „El a lăsat o aducere aminte (un memorial) a minunilor Lui,” şi aşa mai departe. Atunci, nu vedeţi că ceea ce constituie semnul care arată că El este ceea ce este, acela este Numele Său pentru veşnicie, şi acela este memorialul Lui pentru veşnicie? Să repet?

(Voce: „Nu; am înţeles.”)

Aţi reţinut?

(Audienţa: „Da!”)

Să mergem mai departe! Sabatul este semnul care arată că El este, şi că El este ceea ce este, iar mai întâi de toate El este Creator. Deci primul lucru pe care trebuie să îl semnifice Sabatul despre Dumnezeu este acela că Dumnezeu este Creator. Însă, este acesta singurul lucru pe care Sabatul îl va semnifica? Nu, pentru că El este mult mai mult decât atât; nu în sensul de a fi ceva diferit. Toate trăsăturile Lui sunt cuprinse în faptul că este Creator, dar ce înseamnă mai pe larg aceasta, este exprimat în alte locuri, aşa încât să putem cunoaşte mai pe deplin ce se cuprinde în aceasta. Aşadar, Exodul 31:17: „Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi a răsuflat.” Dar, este un semn „ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.” Şi în ce constă acest semn? Este un semn al faptului că „în şase zile a făcut cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi a răsuflat.” Este un semn al faptului că El a făcut aceasta, este un semn al Lui Însuşi în această creaţiune. Aşa este?

(Audienţa: „Da!”)

Acum, puneţi cele două laolaltă: este semnul faptului că El este Domnul, pentru că „în şase zile” El „a făcut cerul şi pământul”. Apoi, după cum am văzut, în primul rând Dumnezeu este Creator. Semnificând ce este Dumnezeu, în primul rând Sabatul arată că El este Creator. Porunca Sabatului spune: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea. (…) Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi sfinţit-o.”

„Adu-ţi aminte de ziua Sabatului” (KJV). Ce este ziua Sabatului? După cum am citit din capitolul 20 din Ezechiel: „Un semn ca să ştiţi că Eu sunt Domnul.” Adu-ţi aminte de ceea ce arată că Eu sunt Dumnezeu. Trebuie să ne amintim de acel lucru care semnifică faptul că El este Dumnezeu. Atunci, nu este acesta memorialul care Îl aduce pe El în amintirea oamenilor? Rolul unui memorial este să aducă aminte. El vrea să fie adus aminte creaturilor Sale, şi a dat ceea ce va face aceasta. Iar nouă ne spune: „Adu-ţi aminte de acel lucru care va face aceasta.”

Încă un gând aici. Noi trebuie să ne amintim de acel lucru care ne aduce aminte de El, sau, cu alte cuvinte, Îl aduce pe El în mintea noastră. Când El este adus în minte, nu este adus doar drept Cel care există, ci este adus drept Cel Ce este, drept ceea ce este. Iar când este adus în minţile noastre drept ceea ce este, atunci acesta este Numele Său, nu-i aşa? Unde este scris Numele Său?

(Audienţa: „Pe frunte.”)

„Cu mintea slujesc Legii lui Dumnezeu.” Înţelegeţi? Deci Dumnezeu vrea să fie în minţile oamenilor? Iar Sabatul este ceea ce Îl aduce pe El - nu o teorie despre El - ci pe El Însuşi; Îl aduce pe El în amintirea noastră, Îl aduce pe El în mintea noastră, întrucât Sabatul este semnul „că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru”. De aceea, „adu-ţi aminte de semn, adu-ţi aminte de ceea ce Mă descoperă şi Mă aduce pe Mine în minte!” Îl aduce în minte pe Domnul, Dumnezeul tău. Iar El este ceea ce este. Îl aduce pe El şi ceea ce este El, în mintea noastră. Aceasta este intenţia Sabatului. Atunci, nu este acesta memorialul Său?

Chiar scopul unui memorial, chiar ţinta lui este de a aduce în minte acel lucru spre care arată. Deci, vă daţi seama că aşa stând lucrurile, Numele lui Dumnezeu şi memorialul Său, Sabatul, nu pot fi nicidecum separate. Ca urmare, când El i-a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”, i-a zis că acesta este Numele Său pentru veşnicie, şi că acesta este memorialul Său pentru toate generaţiile, pentru că memorialul Îl aduce pe El în minte, şi aducându-L pe El în minte, drept ceea ce este, în acest fel este pus Dumnezeu în minte sub adevăratul Lui Nume. Şi astfel, Numele Tatălui în minţile acelor oameni pe care i-am amintit, este pecetea viului Dumnezeu pe frunţile lor.

Deci, primul lucru pe care Sabatul îl semnifică, este: Creator, putere creatoare. Şi acestea sunt aduse în minte prin lucrurile care au fost făcute. Este semnul care arată că El este Domnul pentru că El a făcut aceste lucruri. Ca urmare, Sabatul este semnul, memorialul Domnului, Dumnezeului nostru, aşa cum este El descoperit în creaţiune.

Să studiem puţin cum se descoperă El în creaţiune. Evrei 1:1-2: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.”

Şi primele versete din Ioan: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El.” Iar versetul 14: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.”

Vom mai citi încă un verset care spune acelaşi lucru, dar într-un mod diferit. Efeseni 3:9, ultimele cuvinte din verset: „Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile prin Isus Hristos.”

Deci, Dumnezeu la creaţiune s-a descoperit pe Sine în şi prin Isus Hristos. Aşa este?

(Audienţa: „Da!”)

Atunci, Dumnezeu în creaţiune poate fi cunoscut doar în Isus Hristos. Aşa este?

(Audienţa: „Da!”) Înseamnă că, omul care nu Îl cunoaşte pe Isus Hristos, va avea idei corecte despre lucrurile create, despre creaţiune?

(Audienţa: „Nu!”)

Un astfel de om nu Îl va găsi pe Dumnezeu în lucrurile create, nu va găsi gândurile lui Dumnezeu exprimate prin acestea; fiindcă Dumnezeu este manifestat în Hristos, în creaţiune.

Mai departe: cum s-a manifestat Dumnezeu în Hristos, în creaţiune? În lucrarea de creaţiune, am zice mai bine, ca să mergem la rădăcina tuturor lucrurilor. Cum s-a manifestat Dumnezeu în Hristos în lucrarea de creaţiune? Psalmii 33:6, 9: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui.” „Căci El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.” Aşa este!

Evrei 11:3: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede nu a fost făcut din lucruri care se văd.” Până aici am văzut că Dumnezeu manifestat în lucrurile create, este primul lucru din care poate fi cunoscut ceea ce este El. Dar Dumnezeu este manifestat în lucrarea de creaţiune în Isus Hristos, şi Dumnezeu este manifestat în lucrarea de creaţiune în Isus Hristos prin cuvântul Său. Şi Cuvântul prin care El a creat toate lucrurile are în el puterea de a face să se arate un lucru care mai înainte nu putea fi văzut deloc, pentru că nu era. Înţelegeţi? „Lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede nu a fost făcut din lucruri care se văd.” După ce a vorbit Dumnezeu s-au văzut lucruri care nu se vedeau deloc înainte ca El să vorbească. Nimeni nu le putuse vedea înainte. Există putere în cuvântul pe care îl rosteşte Dumnezeu în Isus Hristos, putere care poate să aducă la existenţă un lucru; cu alte cuvinte, poate produce acel lucru pe care Îl numeşte El în cuvântul pe care Îl rosteşte. Da, Dumnezeu poate chema acele lucruri care nu sunt ca şi cum ar fi, şi să nu mintă. Un om poate vorbi despre lucruri care nu sunt ca şi cum ar fi, dar nu există nicio putere în cuvântul lui pentru a produce acel lucru despre care vorbeşte, şi ca urmare el minte.

Şi există mulţi oameni care fac aceasta. Ei vorbesc despre lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi, dar totul este minciună. Iar motivul pentru care este minciună, este faptul că în ei sau în cuvintele lor nu există putere pentru a produce lucrurile despre care vorbesc. Ei ar putea dori ca ele să fie aşa, ei ar putea dori ca ceea ce vorbesc ei să fie real; dar nu este aşa, şi ei vorbesc despre ele ca şi cum ar fi, dar totuşi este minciună oricât de mult ar dori ei ca ele să fie reale. Nu există putere în cuvintele lor pentru a produce lucrul dorit în mintea lor, atunci când rostesc cuvântul.

Dar Dumnezeu nu este aşa. Gândul care este în mintea Sa, când El îl exprimă în cuvânt, cuvântul produce acel lucru care era în gândul Lui. În cuvântul pe care îl spune Dumnezeu există energie creatoare, putere divină. În acest fel, când nu era lume care să se vadă, Dumnezeu în Isus Hristos a vorbit, şi atunci a apărut lumea; şi ea există încă, pentru că El a vorbit atunci.

Să citim acum două versete care au aceste gânduri cuprinse în ele. Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl rosteşte El, nu numai că produce acel lucru care Îi este în gând, ci îl şi ţine în existenţă după ce a fost produs, şi îl ţine în locul în care vrea Dumnezeu, după ce a fost produs. Aş vrea să înţelegeţi că cuvântul pe care îl rosteşte Dumnezeu are toată această putere în el.

Deschideţi la Coloseni 1:14-17! Aici este vorba despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu „în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.” Prin El, toate lucrurile se ţin laolaltă. Prin ce au fost aduse ele la existenţă? Prin ce a fost creată această lume? Prin puterea cuvântului Său.

(Voce: „El a poruncit şi au luat fiinţă.”)

Lumea este atât de vastă. Ea este formată dintr-o mare mulţime de componente; dar când El a vorbit, ea s-a arătat cu toate componentele ei în ea. Şi cuvântul care a produs-o, o ţine laolaltă în forma în care este.

Şi acum un alt gând, din Evrei 1:3: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui.” Cine ţine toate lucrurile de când au fost făcute?

(Audienţa: „Cuvântul puterii Lui.”)

De când a vorbit la început, a fost obligat El să continue să vorbească pentru a ţine toate lucrurile la locul lor?

(Audienţa: „Nu!”)

Este necesar ca El să continue să vorbească în fiecare zi lumii pentru a o ţine laolaltă?

(Audienţa: „Nu!”)

Este nevoie ca El să vorbească tot timpul lumilor şi planetelor pentru a le ţine în drumul lor şi la locurile lor? Nu! Cuvântul care le-a produs la început, are în el puterea creatoare care le ţine laolaltă şi le susţine.

2 Petru 3:1-7: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În amândouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă, prin înştiinţări, ca să vă fac să aveţi mintea plină de cuvintele vestite mai dinainte de sfinţii prooroci.” (KJV) Să aveţi mintea plină cu ce? Cu cuvintele care au fost spuse mai dinainte de prooroci. De ce trebuie să avem mintea încărcată cu ele? Pentru că El vrea să ne dăm seama ce valoare au aceste cuvinte, şi având mintea plină de aceste cuvinte, să primim în minţile noastre, în vieţile noastre, tăria şi forţa lor. Aceasta, deoarece cuvintele care au fost spuse de prooroci au fost cuvintele lui Dumnezeu, pe care ei le-au rostit prin „Duhul lui Hristos care era în ei, când au mărturisit mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slava care trebuia să le urmeze.”

Să ne amintim de acele cuvinte „şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri. Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: «unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!» Căci înadins se fac că nu ştiu (...)”; aşa este, oamenii care vorbesc în acest fel, care spun că toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii, se fac înadins că nu ştiu „(…) că odinioară erau ceruri noi şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin el, înecată de apă.”

Prin ce a pierit lumea de atunci înecată de apă?

(Audienţa: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu.”)

Dumnezeu a vorbit. „Iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată.” Spre ce ni se atrage atenţia, în privinţa cuvântului pe care El vrea să ni-l amintească? El vrea ca noi să avem mintea plină de cuvintele lui Dumnezeu, pentru că acest cuvânt la început a produs lumile; acest cuvânt le ţine, acest cuvânt a adus potopul, acest cuvânt a scos pământul de sub ape, şi acum încă îl ţine. Deci, acest cuvânt care poate produce lumea şi care o poate restaura, care o poate distruge şi reface, acest cuvânt vrea Domnul ca noi să îl păstrăm deplin în minte, ca să putem cunoaşte puterea acestui cuvânt.

Puteţi vedea în toate acestea acelaşi gând, că acelaşi cuvânt care a adus toate lucrurile la existenţă, acelaşi cuvânt le ţine pe toate laolaltă, le susţine şi le păstrează până când Dumnezeu vorbeşte din nou. Iar când El va vorbi din nou, atunci totul se va desface în bucăţi. Când va veni ziua în care se va auzi „din Templu, din scaunul de domnie” un glas tare zicând „S-a isprăvit!”, atunci vor urma fulgere, glasuri, tunete şi un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum de când este omul pe pământ n-a fost un cutremur aşa de mare, încât „toate ostroavele vor fugi şi munţii nu se vor mai găsi”, cetăţile neamurilor se vor prăbuşi, şi chiar cerul se va răsuci ca o carte de piele. Vă asigur că atunci când va veni acea zi, omul care va avea mintea plină de cuvântul care le face pe toate, va fi în siguranţă deplină. Pentru că, dacă acel cuvânt care produce toate lucrurile este încrederea mea, dacă acest cuvânt este temelia mea, dacă în acest cuvânt mă încred, atunci îmi este indiferent dacă pământul dispare, deoarece cuvântul Lui rămâne.

Aşadar, Dumnezeu s-a manifestat în Hristos prin cuvântul Său în lucrarea de creaţiune, şi se manifestă încă în acelaşi fel în lucrurile create: în lucrarea de creaţiune, de păstrare, de ţinere laolaltă şi susţinere la locul rânduit. Astfel, gravitaţia este Dumnezeu în Isus Hristos. Ştiinţa ne spune că forţa gravitaţiei susţine toate lucrurile la locul lor, după cum ştiţi; dar ce este gravitaţia? „Este ceea ce susţine toate lucrurile.” Există un răspuns mai bun decât acesta. Răspunsul ştiinţei este: gravitaţia, forţa gravitaţiei susţine toate lucrurile şi le ţine la locul lor. Dar ce este gravitaţia? Este puterea lui Dumnezeu manifestată în Isus Hristos în creaţiune; aceasta este gravitaţia.

Coeziunea, în ştiinţă, înseamnă a ţine laolaltă. Dar ce este coeziunea? Tot ce poate să răspundă ştiinţa este că cuvântul „coeziune” vine din două cuvinte latine: „co” şi „haerere”, care înseamnă a ţine legat laolaltă; cu alte cuvinte, coeziunea este coeziune; acesta este răspunsul ştiinţei. Dar există un răspuns mai bun decât acesta. Este răspunsul lui Dumnezeu care ne spune despre coeziune că este puterea lui Dumnezeu manifestată în Isus Hristos în creaţiune; pentru că prin El există toate lucrurile, se ţin laolaltă; aceasta este coeziunea.

Originea tuturor lucrurilor nu este generarea în mod spontan, nu este evoluţia; este Dumnezeu manifestat, puterea lui Dumnezeu manifestată în Isus Hristos prin cuvântul Său, care face să existe toate lucrurile care se văd şi care înainte nu au existat. Deci, Dumnezeu în Isus Hristos este originea tuturor lucrurilor; aceasta este creaţiunea. Dumnezeu în Isus Hristos este păstrătorul tuturor lucrurilor: aceasta este coeziunea. Dumnezeu în Isus Hristos este Cel care susţine toate lucrurile, şi aceasta este gravitaţia.

Nota editorului:

General Committee on the Congress of Religions (Comitetul General asupra Congresului Religiilor), cunoscul mai târziu ca Parliament of the World’s Religions (Parlamentul religiilor lumii), a fost cel mai mare congres ținut în legătură cu Târgul Internațional din 1893. Congresul a fost organizat la inițiativa lui Charles C. Bonney (avocat, judecător, profesor și autor) și l-a avut ca președinte pe Rev. Dr. John Henry Barrows, un cleric important al Bisericii Prezbiteriene. Rolul acestor întâlniri a fost acela de a iniția un dialog între religiile lumii. Întâlnirea religiilor lumii de la Chicago a avut loc în perioada 11-27 septembrie, și a fost prima de acest gen, urmată fiind de adunări asemănătoare în 1993, 1999, 2004, 2009, 2015 și 2018. Astăzi este cunoscută ca momentul de naștere al dialogului inter-religios mondial și există un site dedicat acestui proiect - https://parliamentofreligions.org. Barrows a scris o carte intitulată The World’s Parliament of Religions (Parlamentul mondial al religiilor), publicată în 1893, în care descrie acest eveniment religios. Pe coperta din față a cărții este scrisă prima parte a versetului din Maleahi 2:10: „N-avem toți un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?”. Citirea cărții va arăta că planul de a avea o astfel de întâlnire nu a fost spontan și a avut în spate oameni grei din lumea civilă și religioasă de atunci, care au lucrat din timp pentru realizarea visului lor.
În 1893 Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea reacționase la ceea ce i se părea a fi crearea chipului fiarei de către guvernul Statelor Unite și bisericile protestante. În cadrul Sesiunii Conferinței Generale din acel an, pe data de 24 februarie, au fost propuse câteva rezoluții care au fost trimise guvernului Statelor Unite. Acestea au fost publicate în martie 1893, ca supliment la The Religious Liberty Library, o publicație lunară tipărită de Internațional Religious Liberty Association.
Rezoluțiile Conferinței Generale nu au trecut neobservate de catolici, care au scris:
„Atenţia noastră a fost atrasă de o broşură de douăzeci şi unu de pagini, publicată de Asociaţia Internaţională pentru Libertate Religioasă din Michigan (International Religious Liberty Association), intitulată „Apel şi mustrare” („Appeal and Remonstrance”) conținând hotărâri luate de Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea (24 februarie 1893). Aceste rezoluţii critică şi cenzurează cu asprime acţiunea Congresului Statelor Unite şi al Curţii Supreme, pentru încălcarea drepturilor omului, închizând Târgul Internațional duminica.” - The Christian Sabbath, p. 3 (vezi p. 110 a acestei lucrări).
Acțiunile și predicarea Bisericii Adventiste de la Conferința Generală din 1893, deciziile Guvernului Statelor Unite din anul precedent, pașii protestantismului american și planurile religiilor mondiale, din aceea perioadă, ar trebui să ne atragă atenția.