General Conference Daily Bulletin
Luni, 30 ianuarie 1893

Voi prezenta în seara aceasta un text asupra căruia vom stărui o săptămână cel puţin. Este vorba de o declaraţie care cred că ne este familiară şi este după cum urmează:

„Cei care vor vedea acum ce este gata să vină peste noi prin ceea ce se pune la cale sub ochii noştri, nu se vor mai încrede în invenţii omeneşti şi vor simţi că Duhul Sfânt trebuie să fie recunoscut, primit şi prezentat în faţa oamenilor.” (Ellen White, Manuscrisul 27, 18 februarie 1892)

Pentru a începe cu aceasta şi a pune temelia pentru ceea ce va urma, în seara aceasta vom privi la situaţia existentă în guvernul Statelor Unite. Din acest motiv, voi relata experienţele audierii care au avut loc la Washington. Voi începe relatând pur şi simplu faptele aşa cum sunt la ora actuală, iar apoi vom putea afla însemnătatea faptelor deja existente.

Când s-a făcut prima mişcare pentru legislaţie religioasă la nivelul Congresului Statelor Unite, vă amintiţi că am pus în circulaţie o petiţie, care era de fapt un protest la adresa oricărei acţiuni de acest fel, şi care conţinea aceste cuvinte:

„Onorabilului Senat al Statelor Unite:

Noi, subsemnaţii, rezidenţi adulţi ai Statelor Unite, în vârstă de peste douăzeci de ani, în mod respectuos, dar serios, prin această petiţie cerem ca Onorabilul vostru Corp să nu aprobe niciun proiect de lege în privinţa respectării Sabatului, sau zilei Domnului, sau cu privire la orice altă instituţie sau rit ecleziastic sau religios; nici să nu se favorizeze în vreun fel adoptarea vreunei rezoluţii pentru amendamentul la Constituţia Naţională prin care se tinde, fie direct fie indirect, să se acorde întâietate principiilor unei religii sau ale unui corp religios mai presus de principiile altora, căci dacă nu, aceasta va submina legislaţia cu privire la religie. Totala separare între religie şi stat, asigurată prin Constituţia Naţională aşa cum este ea acum, trebuie să rămână pentru totdeauna aşa cum a fost stabilită de părinţii noştri.”

Apoi, când a apărut problema închiderii în ziua duminicii a Târgului Internaţional[1], a fost înaintat Congresului următorul protest:

„Noi, subsemnaţii, cetăţeni ai Statelor Unite, în mod respectuos, dar hotărât, prin prezenta, protestăm împotriva acţiunii Congresului Statelor Unite de a angaja Guvernul Statelor Unite într-o unire a religiei cu statul prin adoptarea unei legi sau hotărâri de a închide Expoziţia Columbiană Mondială în ziua de duminică, sau ca în vreun alt fel, să angajeze Guvernul într-un curs de legislaţie religioasă.”

Împotriva proiectului de lege Breckinridge s-a protestat în acelaşi fel, împotriva proiectului de lege de a se opri livrarea de gheaţă în ziua de duminică, s-a protestat anul trecut în Congres în acelaşi fel, astfel că protestul nostru viza amestecul Congresului în acest subiect. Dar totuşi a făcut-o, cum de altfel ne aşteptam că o va face.

În timp ce aceste petiţii circulau, oamenii nu au crezut că are vreun rost să le semneze, chiar dacă au înţeles că petiţia în sine era justă. Oamenii admiteau că erau corecte. Ei spuneau: „Cred toate acestea, dar nu este atât de important încât să acorzi atenţie; nu-mi voi pierde timpul ca să le semnez, deşi aprob ceea ce spuneţi. Un astfel de lucru nu se va face niciodată.” Şi pentru că destul de mulţi nu credeau că se va face, s-a făcut. Iar când au văzut că s-a făcut, au început să caute să anuleze hotărârea. Au început să se trezească văzând că au greşit, şi că totuşi acel lucru s-a făcut, şi, văzându-şi greşeala, au început să caute să îndrepte situaţia cerând ca Târgul Internaţional să fie redeschis duminica. Iar motivele pe care le-au invocat pentru deschiderea Târgului sunt exact aceleaşi care au fost aduse pentru închiderea lui.

Mişcarea pentru deschiderea Târgului îşi are originea în Chicago. Ziarul Chicago Herald a iniţiat-o, iar consiliul oraşului a preluat-o şi a schiţat un memoriu pentru Congres. Consiliul oraşului, având în frunte pe primar, ca reprezentanţi ai oraşului Chicago, au prezentat acest memoriu la Washington în prima zi dintre cele patru acordate audierilor. Voi citi unele dintre motivele care au fost prezentate şi pentru care au cerut ca Târgul să fie redeschis duminica:

„Dorinţa Consiliului este ca: porţile Expoziţiei Columbiene Internaţionale să nu fie închise duminica; toate utilajele să fie oprite şi zgomotul să fie suprimat în acea zi, pentru ca liniştea să domnească, acea linişte potrivită pentru Sabat;”

Astfel ei au recunoscut duminica drept Sabat şi sigur că în acest fel există o linişte care îi aparţine. Ei au cerut ca Târgul să fie deschis, dar cu utilajele oprite pentru ca „liniştea să poată domni.” Acesta este exact acelaşi motiv pentru care ceilalţi au dorit să fie închis duminica. Ei au vrut acelaşi lucru.

„Să se asigure amenajări potrivite pe terenurile Expoziţiei pentru ţinerea de servicii religioase în ziua Sabatului, pentru ca toate denominaţiunile să-şi poată desfăşura închinarea după diferitele lor obiceiuri, fără piedică sau stânjenire;”

Acesta este un alt motiv pentru care ceilalţi au vrut să-l închidă şi anume ca ei să poată avea servicii religioase în bisericile lor.

„Noi recunoaştem şi ne bucurăm de faptul că ţara noastră este şi a fost întotdeauna o Naţiune Creştină (…)”

Iar motivul de bază invocat de biserici pentru închiderea lui este faptul că „aceasta este o Naţiune Creştină.”

„Suntem de părere că mai mult bine s-ar face prin a permite acestui popor şi altora care doresc, să viziteze terenurile expoziţiei, decât prin ţinerea lor afară. (…) Noi credem că Statele Unite, ca o ţară creştină, va deschide duminica porţile ca o recunoaştere a faptului că în nicio ramură a interesului sau gândirii umane nu s-a făcut un progres mai mare, de-a lungul acestor patru sute de ani, decât în biserica creştină.”

Acesta este exact motivul pe care ceilalţi l-au invocat pentru închiderea lui: că Statele Unite, fiind o naţiune creştină va închide Târgul duminica drept recunoaştere a progresului făcut în gândirea creştină.

„Nu ar fi un lucru bun a răspândi sfinţenia închinării religioase în acest mare templu dedicat lucrurilor frumoase şi folositoare?”

Iar motivul invocat pentru închiderea Târgului este faptul că ar fi un lucru bun ca în acest fel să se răspândească sfinţenia religiei asupra întregului Târg.

Se poate vedea clar că argumentele aduse pentru deschiderea Târgului au fost aceleaşi cu cele aduse pentru închiderea lui.

Ziarul Tribune din Chicago, menţionând scrisoarea pe care cardinalul Gibbons a scris-o referitor la acest subiect, o citează în această formă, în numărul său din 3 decembrie 1892:

„Există un sentiment puternic şi crescând, în unele cercuri religioase, în favoarea revocării actului de închidere în ziua duminicii a Târgului Internaţional. Eminenţele clericale vin una după alta în sprijinul acestei mişcări liberale. Din ce în ce mai mult se dau pe faţă posibilităţi de susţinere de demonstraţii religioase în Parc. În compania unor conducători religioşi şi învăţători morali din Europa şi America pentru a conduce serviciile divine în fiecare duminică, cu muzică sacră interpretată de coruri cuprinzând, probabil, mii de voci profesioniste, duminica la Târgul Internaţional va fi una dintre cele mai grandioase recunoaşteri a Sabatului, cunoscute în istoria modernă.”

Iar ceilalţi spuneau că dacă Târgul Internaţional va fi închis duminica, fiind cuprins de solemnitatea Sabatului, iar naţiunea va da acest mare exemplu de recunoaştere a Sabatului, aceasta va fi „una dintre cele mai grandioase expuneri a Sabatului, cunoscute istoriei moderne.”

Mai mult: cei care au acţionat pentru deschiderea Târgului, au stârnit interesele bisericii exact ca şi ceilalţi prin acţiunea lor pentru închiderea lui. De cum au ieşit aceste cuvinte de sub tipar, am scris o scrisoare fratelui A. Moon, trimiţându-i aceste pasaje subliniate, şi i-am zis: „Puteţi uşor observa că motivele aduse de aceşti oameni pentru deschiderea Târgului sunt exact aceleaşi motive care au fost aduse pentru închiderea lui. Aşa stând lucrurile, să ne unim cu ei ar însemna să recunoaştem legitimitatea legislaţiei şi a argumentelor în favoarea legislaţiei, în timp ce fiecare dintre aceste motive este în directă opoziţie cu tot ce am susţinut în Congres până acum. Este destul de limpede că nu putem pune nici măcar una dintre petiţiile noastre alături de ale lor. Nu putem face nici măcar un singur pas alături de ei; nu putem lucra împreună cu ei, nici să avem în vreun fel legătură cu ei, datorită felului în care lucrează şi a motivelor pe care le aduc pentru deschiderea Târgului. Noi trebuie să ne menţinem poziţia de a susţine că legislaţia aceasta nu este şi nu a fost vreodată corectă. De aceea, tot ce putem susţine este ca totul să fie revocat. Singura poziţie pe care o putem lua este de a cere ca partea din legislaţie referitoare la duminică, să fie anulată în mod necondiţionat.”

Fratele Moon mi-a răspuns imediat, spunându-mi că a văzut aceste declaraţii şi că deja luase poziţia despre care i-am scris. Vă aduceţi aminte că în acea perioadă am scris un articol care a apărut în Sentinel prin care arătam aceste fapte şi susţineam aceeaşi poziţie; spuneam că pe noi nu ne interesa deloc dacă Târgul era deschis sau închis duminica, dar ne interesa foarte mult dacă subiectul avea legătură cu Congresul. Fratele Moon a cerut preşedintelui Comitetului şi celor care se ocupau de această problemă la Washington, ca petiţia noastră să fie socotită ca neavând nicio legătură cu această mişcare. Preşedintele Comitetului l-a întrebat pe fratele Moon care era poziţia noastră. El a spus Comitetului care era poziţia noastră şi câţi erau cei care susţineau petiţia. Cu siguranţă, toate numele semnate, aproape patru sute de mii, sunt pe aceeaşi poziţie şi astăzi şi oricând ar dori vreun congresman să-i cheme spre a-şi susţine poziţia. Ei sunt pentru totdeauna pe această poziţie. De aceea preşedintele, când fratele Moon i-a spus care era poziţia noastră şi motivele pentru a lua această poziţie, a declarat: „Puneţi în scris poziţia voastră cu privire la legislaţie, şi eu o voi prezenta ca un proiect de lege, în Cameră, pentru a vă da o bază pe care să vă prezentaţi petiţiile, şi pentru ca argumentele voastre să fie ascultate.” Fratele Moon, în acea cameră, a dictat domnului Thompson din Chicago doleanţele noastre, iar preşedintele Durborow le-a prezentat în numele lui. Iată proiectul de lege respectiv:

„Al 52-lea CONGRES

SESIUNEA a II-a                                                                           H. RES. 177.

În Camera Reprezentanţilor, 20 decembrie 1892. Prezentat Comitetului ales cu privire la subiectul Expoziţia Columbiană, şi urmând a fi tipărit.

Mr. Durborow a prezentat următoarele legat de hotărâre:

Rezoluţie legată de cererea de a se revoca legislaţia religioasă privind Expoziţia Columbiană Internaţională.

Întrucât Constituţia Statelor Unite declară în mod specific că «Congresul nu va face nicio lege cu privire la stabilirea sau interzicerea liberei exercitări a vreunei religii» De aceea să fie –

Hotărât de către Senat şi Camera Reprezentanţilor Statelor Unite ale Americii în Congresul reunit: Ca actul Congresului aprobat pe data de 15 august 1892, prin care se alocă cinci milioane de jumătăţi de dolari columbieni, pentru a se furniza cele necesare celebrării celei de a patru suta aniversare a descoperirii Americii de către Cristofor Columb prin organizarea unei expoziţii internaţionale de artă, industrie, manufacturi şi produse ale solului, miniere şi marine, în oraşul Chicago, în statul Illinois, cu condiţia ca numita expoziţie să nu fie deschisă publicului în prima zi a săptămânii, numită uzual duminică; şi de asemenea secţiunea a patra a «unui act ajutător pentru aducerea la îndeplinire a actului Congresului aprobat în 25 aprilie 1890, întitulat ‚Un act pentru asigurarea celebrării celei de a patru suta aniversări a descoperirii Americii de către Cristofor Columb, prin organizarea unei expoziţii internaţionale de artă, industrie, manufacturi şi produse ale solului, miniere şi marine în oraşul Chicago, statul Illinois’, să fie, prin acest act amendat astfel încât problema respectării duminicii să fie lăsată exclusiv în seama puterii autorităţii regulat constituite a Expoziţiei Columbiene Internaţionale.»”

Pentru că am înţeles că proiectul acesta de lege a fost introdus cu înţelegerea şi cu scopul expres de a ne deschide calea ca să ne prezentăm petiţiile şi spre a fi ascultaţi în această problemă, am pornit la acţiune. Am făcut demersurile pentru audiere. Fratele Moon mi-a spus că va fi foarte mulţumit dacă audierea noastră va putea avea loc înainte de sărbătorile de iarnă. Dar audierea nu a fost stabilită decât după sărbători, întrucât Congresul lua pauză pe timpul sărbătorilor. Însă când Congresul s-a reunit din nou s-a dat pe faţă faptul că preşedintele Comitetului era cu totul alt om. Am fost informat de faptul că fusese la un dineu împreună cu Elliott F. Shepard între timp. Nu știu dacă aceasta a avut vreun efect asupra digestiei lui sau asupra vreunei alte părţi a lui. În orice caz, ceva l-a făcut să renege tot ce a făcut şi să respingă principiul pe care l-a îmbrăţişat în acea rezoluţie pe care a prezentat-o pentru ca noi să putem fi ascultaţi.

Dr. Lewis, un baptist de ziua a şaptea, a mers înaintea Congresului spre a fi ascultat. El mi-a spus că s-a dus la Dl Durborow, preşedintele Comitetului, cerând să fie audiat. Dl Durborow l-a întrebat pe cine reprezenta şi ce argumente avea. Dl Lewis i-a zis că doreşte să vorbească despre neconstituţionalitatea legislaţiei întreprinse deja de Congres. Dl Durborow i-a răspuns că s-a decis în Comitet să nu fie audiat niciun argument referitor la principiul, ci doar la politica legislaţiei; să nu se ia în considerare nicio întrebare asupra faptului dacă este sau nu constituţională, căci Congresul o făcuse şi se presupunea că avusese dreptul să o facă. Iar alte menţiuni asupra calităţii legislaţiei urmau să fie cu totul excluse, urmând să se ia în considerare doar argumente pentru a arăta dacă este o politică bună pentru ţară ca Târgul Internaţional să fie deschis sau să fie închis duminica.

Dacă i s-a răspuns astfel, Dr. Lewis nu a mai avut nimic de zis şi nici nu şi-a mai făcut niciun plan spre a mai spune ceva. Dar în a treia zi, în ultimele minute ale zilei, Dl Durborow l-a chemat să vorbească, acordându-i cinci minute. Dr. Lewis a spus că nu avea nimic de zis, că nu-şi avea documentele cu el şi că nu avea nicio intenţie să vorbească în asemenea circumstanţe. Dar Dl Durborow a insistat să vorbească întrucât avea la dispoziţie cinci minute, pe care le putea folosi. Aşa că le-a folosit, deşi a vorbit în mod superficial.

Samuel P. Putnam s-a prezentat pentru acelaşi scop, având câteva mii de petiţii în buzunar. El este preşedintele Federaţiei Gândirii Libere din America. S-a dus la Dl Durborow pentru a i se planifica o audienţă şi a primit aceleaşi informaţii; că nu avea să fie luat în considerare niciun argument cu privire la constituţionalitatea problemei sau la principiul implicat, ci doar cele referitoare la politica legislaţiei. Aşa stând lucrurile, Dl Putnam nu a mai făcut nicio cerere. Dar şi el a fost chemat în acelaşi mod ca să vorbească, acordându-i-se doar câteva minute, pe care le-a folosit cât a putut de bine.

Eu nu am ajuns acolo cu prea mult timp înainte, ca să pot afla toate acestea. Fratele Moon le ştia, dar eu nu avusesem ocazia să vorbesc cu el. Trenul meu a întârziat şi am ajuns exact la timp, grăbindu-mă să ajung la camera Comitetului, întrucât era deschisă calea pentru a argumenta poziţia noastră. Aşa se face că nu am avut timp să cunosc care era situaţia. Dl Thompson din Chicago a venit la mine şi m-a întrebat dacă nu voiam să intru în ultima jumătate de oră a zilei. Îi scrisesem fratelui Moon că atunci când voi ajunge acolo mă voi conforma oricărui aranjament pe care îl vor face. Credeam că acesta era aranjamentul făcut. I-am răspuns domnului Thompson, că dacă ei credeau că aşa era mai bine, voi vorbi în acea zi, deşi aş fi dorit să aştept până după ce va vorbi Uniunea Sabatului American; dar dacă ei găseau că aşa era mai bine, voi folosi acel timp. Astfel, când am început, am debutat cu singurul lucru pe care îl pregătisem. Am început să aduc în discuţie problema legislaţiei; dar aceasta era tocmai ce ei hotărâseră să nu fie discutat. Am observat imediat că erau neliniştiţi. Preşedintele era foarte agitat. Dar eu nu ştiam care era cauza.

Este adevărat că preşedintele a făcut o declaraţie în deschiderea audierii pe care o înţeleg acum, dar atunci nu am înţeles-o. El a spus:

„Întâlnirea de astăzi va fi ţinută cu scopul de a da ascultare celor care favorizează legislaţia aflată în faţa Comitetului. Cred că este indicat să precizez Comitetului că prezentul caz este ceva diferit de cazul aşa cum s-a prezentat acum un an; iar propunerea aflată în faţa Comitetului este de a modifica legea existentă, nu de a crea legea, aşa cum era acum un an. De aceea se aşteaptă ca discuţiile în faţa Comitetului cu această ocazie să fie ţinute foarte strâns în cadrul liniilor modificării prezentate în rezoluţie în faţa Comitetului, ale cărei copii se află pe masă şi care vă pot fi înmânate, care face posibile modificări asupra închiderii porţilor Expoziţiei Columbiene în ziua duminicii, permiţându-se ca ele să fie deschise sub restricţiile stabilite în aceste rezoluţii.”

Această expresie: „nu de a crea legea” a fost declaraţia pe care nu am înţeles-o atunci, dar o înţeleg acum.

Într-un anumit fel a fost un caz fericit că am vorbit în acea jumătate de oră, pentru că, după aceea nu a mai fost nicio ocazie de a vorbi atât de mult timp. Cel mai lung timp avut de cineva, după mine, a fost de aproape douăzeci şi cinci de minute şi mai bine de şaptezeci şi cinci de vorbitori au avut la dispoziţie doar câte zece minute.

Deşi preşedintele a respins argumentul pe care îl aduceam, legat de Constituţie, totuşi, alţi membri ai Comitetului au pus întrebări până când a trecut întreaga jumătate de oră, şi fiecare dintre întrebările lor au fost astfel puse încât am fost obligat ca răspunzând la aceste întrebări, să lovesc în neconstituţionalitatea a ceea ce făceau. Astfel, argumentul pe care nu voiau să-l audă, a fost prezentat în ciuda eforturilor depuse de preşedinte. Iar ceea ce a refuzat să audă de la noi a fost prezentat de alţii, într-un fel mult mai puternic decât am fi putut noi să o facem. Argumentaţia mea în faţa Comitetului este după cum urmează:

Dl Durborow: Aveţi exact treizeci de minute, Dle Jones.

Dl Jones: Domnule Preşedinte, vreau să vorbesc în favoarea legislaţiei care se află acum în faţa Comitetului pentru un număr de motive mai mare decât ar putea fi cuprinse în această jumătate de oră în care pot să vorbesc; dar mă voi strădui să ating acele motive asupra cărora nu s-a insistat până acum în mod deosebit. Voi începe cu unul care a fost atins de către primarul Washburne, într-o anumită măsură, dar la care mă voi referi ceva mai profund, apoi voi lua în considerare alte puncte.

Primul meu punct îl constituie faptul că acest subiect, dacă porţile Târgului Internaţional să fie închise sau deschise duminica, este unul cu care guvernul naţional nu are nimic de a face. El se află dincolo de jurisdicţia sa în orice sens. Există trei consideraţii distincte...

Dl Robinson: De ce biserică aparţineţi?

Dl Jones: Nu văd ce legătură are cu problema.

Dl Durborow: Domnul are dreptul să pună întrebarea.

Dl Jones: Este membru al Comitetului?

Dl Durborow: Da!

Dl Jones: Bine. Vă cer scuze. Nu am ştiut că domnul este membru al Comitetului. Sunt gata să răspund la întrebare, deşi nu văd ce legătură are cu discuţia. Sunt membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Dar vorbesc astăzi aici în calitate de cetăţean al Statelor Unite, despre principiile de guvernare ale Statelor Unite. Deşi aş putea spune mai mult, şi anume că, având în vedere felul în care Congresul a atins această problemă, aş putea probabil să vorbesc despre ea ca adventist de ziua a şaptea; întrucât Congresul a intrat deja pe terenul religiei, avem dreptul să îl urmăm aici, dacă nevoia o cere.

Ce voiam să spun este că trei consideraţii distincte din Constituţia Statelor Unite interzic Congresului să atingă această problemă. Prima este bine definită de George Bancroft într-o scrisoare pe care o scrie lui Dr. Philip Schaff, 30 august 1887, după cum urmează:

„Dragul meu Dr. Schaff: Am primit scrisoarea din data de 12. Prin Constituţie nu este dată nicio putere Congresului în afara celei care i-a fost acordată. De aceea a fost Congresul chiar de la început fără putere de face vreo lege cu privire la stabilirea religiei, cum este şi acum după amendamentele care au fost adoptate. Această putere nu i-a fost acordată, şi de aceea ea nu există, deoarece Congresul nu are nicio putere decât cea care îi este acordată. Dar s-a răspândit peste tot o dorinţă de a avea o Cartă a Drepturilor, şi de aceea, pentru a satisface dorinţele, au fost elaborate o serie de articole sub forma unei Carte a Drepturilor, nu pentru că era nevoie de o astfel de declaraţie, ci pentru că poporul a dorit să vadă anumite principii distincte puse sub ochii lor, ca o parte a Constituţiei. Primul amendament, care se referă la stabilirea religiei, a fost propus fără a fi dezbătut, a fost acceptat în multe State fără dezbatere, şi astfel şi-a găsit locul în deschiderea listei de amendamente în cel mai firesc mod posibil. (…)

1. Bancroft”

Faptul acesta este arătat de cel de al zecelea amendament la Constituţie, care spune că „Puterile care nu sunt delegate Statelor Unite prin Constituţie, şi nici interzise Statelor prin ea, sunt rezervate statelor respective sau poporului.” Întrucât nu a fost acordată Congresului nicio putere cu privire la subiectul religiei, aceasta este rezervată statelor sau poporului. Acolo cerem noi ca ea să fie lăsată, exact acolo unde a lăsat-o Constituţia. Este o problemă rezervată statelor. Este o problemă doar a statului Illinois - în măsura în care un stat poate avea ceva de zis cu privire la subiect - aceea de a spune dacă Târgul trebuie să fie deschis sau închis duminica. Dacă statul Illinois nu are nimic de spus în această problemă ea va fi lăsată poporului. Este problema poporului ca, după capacitatea pe care o are, să facă aşa cum doreşte în această problemă, fără nicio intervenţie sau dictare din partea Congresului.

Mai mult, dacă Constituţia nu ar fi spus niciun cuvânt referitor la subiectul religiei, Congresul nu ar fi avut nicio putere să se atingă de acest subiect. Dar poporul a vorbit, Constituţia a vorbit şi a negat dreptul guvernului Statelor Unite de a atinge acest subiect, în timp ce a rezervat dreptul acesta statelor sau poporului. Nu doar atât, ci, mai mult, de fapt interzic guvernului Statelor Unite să se atingă de acest subiect. Această lipsă de putere ar fi fost completă şi fără această interdicţie, întrucât puterile care nu-i sunt delegate, sunt rezervate Statelor sau poporului. Dar nu numai că sunt rezervate aceste puteri, ci în mod expres sunt interzise Congresului să le exercite. Este cu totul neconstituţional pentru Congres să se ocupe de această problemă. Aşa a fost de la începuturile funcţionării guvernului şi de aceea insistăm ca această legislaţie să fie anulată şi să fie lăsată acolo unde o lasă Constituţia – la latitudinea statelor sau a poporului.

Dl Houk: Limbajul Constituţiei spune, cred, ca Congresul să nu facă nicio lege cu privire la stabilirea unei religii.

Dl Jones: Voi urmări această problemă ceva mai profund, făcând observaţii asupra amendamentului. Amendamentul nu spune aşa cum mulţi îl citează în mod greşit: „Congresul nu va face nicio lege cu privire la stabilirea unei religii”, ci: „Congresul nu va face nicio lege cu privire la un stabiliment al religiei, sau interzicerea liberei exercitări a acestuia.” Sunt două înţelesuri în această clauză. Când s-a făcut Constituţia, tot ce s-a precizat referitor la acest subiect a fost ca: „Niciun test religios să nu fie cerut ca o calificare pentru o slujbă sau poziţie de încredere publică în Statele Unite.” Unele dintre state aveau religii recunoscute pe vremea aceea; cred că toate cu excepţia Virginiei. Virginia se lansase într-o campanie care atingea direct această problemă. Prima parte a clauzei a fost concepută în intenţia de a interzice Congresului să facă vreo lege privitor la vreuna dintre aceste religii care erau deja oficiale în aceste state, iar partea a doua a clauzei interzice Congresului să se atingă de subiectul religiei în orice fel. În statul Virginia, din 1776 – cu excepţia perioadei în care războiul a fost la culme – până în 26 decembrie 1787, s-a desfăşurat o campanie referitoare la aceeaşi problemă care este implicată acum în această legislaţie.

Biserica Anglicană era biserica oficială în Virginia, iar prezbiterienii, quakerii şi baptiştii au trimis un memoriu Adunării Generale a Virginiei, cerând ca, după cum Coloniile s-au declarat libere şi independente faţă de stăpânirea britanică în domeniul civil, tot aşa statul Virginia să se declare liber faţă de stăpânirea britanică în domeniul religios, iar oamenilor să nu li se impună să susţină prin taxe o religie pe care nu o cred, nici măcar să susţină o religie pe care o cred. Iar bisericii Anglicane i s-a retras recunoaşterea ca religie de stat. Apoi a avut loc o mişcare pentru stabilirea „Religiei creştine” şi pentru o legislaţie în favoarea „Religiei creştine” prin adoptarea unei legi prin care să se aprobe resurse pentru susţinerea învăţătorilor acelei religii. Madison şi Jefferson s-au opus acestei legi, şi, prin eforturi susţinute au învins, iar în locul ei au condus la adoptarea unei legi „care asigura libertatea religioasă în Virginia”  şi care este modelul Constituţiei tuturor statelor din acea zi până azi, cu privire la subiectul relaţiei între religie şi stat.

Campania din Virginia împotriva stabilirii acolo a religiei creştine, a avut la bază acelaşi principiu care este implicat în această legislaţie actuală şi aşa cum aceea a fost atunci respinsă fără echivoc, la fel cerem să se facă şi cu aceasta, iar Congresul şi guvernul să se retragă la locurile pe care le-au deţinut înainte şi care le aparţin. După campania aceea Madison a participat la o convenţie care a pus bazele Constituţiei Statelor Unite şi a prezentat înaintea convenţiei principiile pe care le susţinuse în acea campanie, iar principiile au fost puse în Constituţia Statelor Unite. Scopul lor a fost şi este ca Congresul să nu aibă nimic de a face cu subiectul închinării religioase.

În 1797 Washington a încheiat un tratat cu Tripoli, în care declara în mod explicit că „guvernul Statelor Unite nu este fondat în niciun sens pe religia creştină.” Iar dacă Congresul legiferează în această chestiune cu referire directă la religia creştină, prin aceasta acţionează împotriva intenţiei exprese a celor care au făcut Constituţia şi au stabilit legea supremă, aşa cum se exprimă în cuvintele lor. Din acest motiv cerem ca totul să fie anulat, iar Congresul să repună guvernul în poziţia în care era înainte ca această legislaţie să fi fost aprobată şi să lase problema domeniului căreia îi aparţine.

Dl Durborow: Obiecţiile dumneavoastră sunt doar constituţionale?

Dl Jones: Există şi altele, dar temelia tuturor este neconstituţionalitatea legislaţiei. Cei care au trimis petiţii aici, cei care au acţionat în această mişcare, ştiau că este neconstituţional ceea ce au cerut. Cineva care a petrecut şase luni la acest Capitoliu din cauza acestei legislaţii, a argumentat de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, în discursuri şi tipărituri, că orice legislaţie duminicală elaborată de Congres, sau orice legislaţie în numele Sabatului creştin, este neconstituţională. Şi totuşi acum, s-a străduit aici timp de şase luni să convingă Congresul să aprobe o astfel de lege fără nicio schimbare a Constituţiei. Timp de douăzeci şi cinci de ani, el, împreună cu Asociaţia din care face parte, a lucrat pentru a obţine un amendament la Constituţie prin care să se recunoască religia creştină şi prin care ţara noastră să fie declarată o „naţiune creştină,” astfel încât să existe o bază constituţională pentru legislaţia duminicală. Dar acum, având în faţă douăzeci şi cinci de ani de istorie şi muncă, precum şi propriile lor argumente, ei trec peste toate acestea, conducând şi Congresul să facă aceasta, deşi ei ştiu că nu este constituţional.

Un alt motiv pentru care cerem revocarea acestei legi este pentru că ea a fost bazată pe relatări false. Relatările pe care le-au făcut în faţa Congresului pentru a asigura votarea acesteia, sunt toate false. Ei au prezentat în faţa Congresului că masele populare din Statele Unite erau în favoarea cauzei lor, ceea ce s-a dovedit mereu şi mereu a fi fals. Aceasta s-a dovedit clar în oraşul Chicago acum nu chiar o lună de zile. Acolo Uniunea Sabatului American a ţinut o convenţie – o convenţie naţională. Ei au desfăşurat patru mitinguri populare în prima seară în care s-a ţinut convenţia. La unul dintre aceste mitinguri am luat şi eu parte. Despre ele este relatat în ziarele din Chicago, din care am aici copii. Voi citi raportul dat de Chicago despre această întrunire, ca să se vadă că nu am pus ideile mele în relatare. Chicago Tribune din 14 decembrie 1892, cuprinde acest raport:

„S-A VOTAT CU NU

Uniunea pentru Sabatul American a suferit o înfrângere în seara trecută la unul dintre mitingurile ei, ceea ce i-a surprins pe liderii prezenţi, iar incidentul a fost o adevărată senzaţie. A fost o lovitură neaşteptată, cu atât mai dureroasă cu cât a fost administrată de una dintre cele mai sabatariene dintre denominaţiunile creştine.”

Dl Jones: Acesta nu este primul caz de acest fel, după cum unii prezenţi aici îşi aduc aminte.

Rev. W.F. Crafts: E o glumă bună.

„Uniunea a deschis o convenţie naţională aici, ieri după-amiază, şi a organizat desfăşurarea a patru mitinguri în acest oraş, seara trecută pentru dezvoltarea mişcării. Unul dintre aceste mitinguri a fost ţinut la Biserica Metodistă din South Park Ave., 33d St. A fost un miting de mici proporţii la care totul a decurs paşnic pentru un timp, şi lucrurile au mers după planul Uniunii Sabatului American. Dr. H.H. George, un lider al mişcării, Dl Locke şi alţii au susţinut închiderea Târgului în ziua de duminică, şi au denunţat hotărât eforturile depuse de primarul şi Consiliul oraşului pentru a determina Congresul să revoce hotărârea de închidere. Discursurile lor au fost aprobate călduros, dacă nu în unanimitate, prin frecvente amin-uri şi aplauze. Nimeni nu părea să se opună, aşa că următoarele rezoluţii au fost date citirii într-o manieră emfatică şi plină de încredere:

«Întrucât, presa din Chicago ne informează că, prin influenţa primarului Washburne,  Consiliul oraşului nostru a numit dintre membrii lor un comitet care să meargă la Washington cu scopul de a influenţa Congresul să se întoarcă din acţiunea cu referire la închiderea Târgului Internaţional în ziua duminicii; şi,

Întrucât, directorii din Chicago au deschis la Washington cartiere generale cu acelaşi scop, fără a lua în seamă primirea a două sau un milion şi jumătate de dolari din partea Congresului, cu expresa condiţie ca porţile să nu fie deschise publicului duminica; şi,

Întrucât, există şapte mii de baruri deschise în fiecare duminică, contrar legii statului; de aceea să fie:

Hotărât mai întâi, că lansăm un protest serios împotriva acţiunii oficiale din partea primarului şi a consiliului orăşenesc, care folosesc astfel de măsuri în opoziţie cu acţiunea Congresului, şi cheltuiesc banii poporului, căutând să schimbe condiţiile pe baza cărora a fost primită din partea Congresului acea donaţie;

Hotărât, că dezaprobăm şi condamnăm acţiunea directorilor care au primit bani de la Congres cu condiţia ca Târgul să nu fie deschis duminica şi care acum depun toate eforturile posibile pentru a influenţa Congresul să renunţe la condiţiile puse;

Hotărât: conform judecăţii noastre, că ar fi mult mai indicat ca primarul şi consiliul oraşului să închidă barurile duminica, în conformitate cu legea statului, decât să se străduiască să influenţeze Congresul pentru a deschide duminica Expoziţia, contrar legii.»

La încheiere au fost aplauze, după care preşedintele întrunirii, Rev. H.H. Axrell a supus hotărârile la vot. Spre surprinderea lui şi a altora, voturile «Da!» şi «Nu!» au părut a fi în număr egal, cu un volum de tonuri aparent în favoarea lui «Nu!» Atunci preşedintele a propus să se voteze prin ridicare în picioare, şi a cerut celor în favoarea hotărârilor să se ridice în picioare. Secretarul a numărat treizeci de persoane în picioare. «Cei împotrivă să se ridice.» Restul adunării, cu excepţia a patru persoane care păreau să nu aibă nicio opinie, s-au ridicat, iar secretarul, privind copleşit la evidenta majoritate, nu s-a mai străduit să numere persoanele şi a declarat că erau cel puţin treizeci şi cinci împotriva hotărârilor, şi ceea ce părea ciudat era că multe dintre acele persoane erau femei. După un moment de uimire, preşedintele a spus că ar vrea să aibă nişte explicaţii cu privire la acţiunea majorităţii.”

Dl Jones: Eu am fost acolo şi le-am spus motivele pentru care ne-am opus hotărârilor. În ziua următoare în convenţia lor a fost analizat acest lucru. Citesc raportul dat în Chicago Times din ziua următoare:

„Ieri dimineaţă mâhnirea a pătruns întâlnirea organizată de Uniunea pentru Sabatul American. Piedica neaşteptată întâlnită la mitingul ţinut în Biserica Metodistă din South Park în seara anterioară a umbrit ardoarea delegaţilor, astfel că atunci când preşedintele sesiunii, dr. H.H. George, i-a chemat să dea raportul, doar treisprezece s-au înfăţişat. Cauza descurajării lor a fost rezultatul pe care l-a avut mitingul din seara anterioară. Marţi seara au fost ţinute patru mitinguri populare. La primele trei, rezoluţiile au fost adoptate în favoarea închiderii Târgului duminica. La ultima, rezoluţia a fost respinsă, publicul fiind, după cum se afirmă acum, în majoritate format din adventişti. Acesta este motivul pentru care mâhnirea a cuprins ieri biserica din South Park.

Comitetul numit să pregătească o telegramă pentru Congres, a raportat următoarele:

«Convenţia Naţională a Uniunii pentru Sabatul American, întrunită în acest oraş, cu respect cere Congresului nostru, şi îndeosebi Comitetului care se ocupă de problema Târgului Internaţional, să nu acţioneze în vederea revocării legii cu privire la închiderea acestuia în ziua duminicii. Au fost ţinute mitinguri populare în patru părţi diferite ale oraşului nostru seara trecută, pentru a protesta împotriva acestei revocări ca fiind un act dezonorabil pentru Congres şi naţiune.»

Dr. Mandeville s-a ridicat imediat în picioare:

«Nu ar trebui spus patru mitinguri, pentru că la unul rezoluţiile au fost respinse!», a zis el. «Ar trebui scris trei mitinguri». «Da», a protestat cel care citea, «ne-am gândit şi la aceasta. Aici scrie că mitingurile au fost ţinute pentru a protesta – nu scrie care a fost rezultatul lor.»

Dr. Mandeville nu a acceptat să închidă ochii faţă de o astfel de duplicitate, şi s-a ajuns ca cererea să spună că trei mitinguri au protestat viguros împotriva revocării legii privitoare la închiderea duminica a Târgului.”

Secretarul Uniunii Sabatului American, filiala din statul Illinois a scris o corecţie în Chicago Evening Post în care i-a învinuit pe cei care au votat împotriva rezoluţiilor lor, ca fiind „intruşi obraznici” care şi-au „comasat forţele pentru a distruge obiectivul acestor mitinguri.” Aceasta mi-a deschis uşa ca să răspund, răspuns pe care îl citesc aici ca o parte a argumentaţiei mele şi care lămureşte mai bine acest subiect în faţa Comitetului:

„CHICAGO, 17 DECEMBRIE, - Editor al «Evening Post»: - Nu aş vrea să mai produc dureri inutile Uniunii Sabatului American, dar pentru a fi drepţi faţă de cei învinuiţi în articolul scris de Rev. Mr. McLean în «Evening Post» din ziua de joi, cât şi pentru a aduce articolul la realitatea faptelor, corecţia domnului McLean trebuie să fie corectată. Faptul că dânsul nu are o înţelegere clară a situaţiei de la mitingul din biserica din South Park, de marţi seara, nu este ciudat. Dânsul nu a fost prezent. Eu am fost de faţă şi de aceea solicit un mic spaţiu pentru a corecta corecţia sa. Dânsul a afirmat că adventiştii de ziua a şaptea «evident presupunând că va fi o lovitură tactică subtilă, spre a face să eşueze scopul mitingului, şi-au comasat forţele», din zona în care s-a ţinut mitingul, «având rezultatele care au fost publicate». Aceasta este o înţelegere complet greşită a faptelor. Nu a fost nicio tactică; nu a existat niciun gând premeditat de a distruge obiectivul mitingului; iar forţele noastre nu au fost comasate acolo. Că nu a fost nicio comasare a forţelor se poate vedea clar din faptul că, în timp ce în acel cartier al oraşului există o sută nouăzeci şi patru de adventişti de ziua a şaptea, la miting au participat doar în jur de patruzeci de persoane. Şi în timp ce există mai mult de trei sute de adventişti de ziua a şaptea în celelalte cartiere ale oraşului – în partea de vest, în partea de nord, şi în Englewood – nu a participat niciunul la mitingurile organizate de Uniunea Duminicii în acele cartiere. Dacă am fi făcut aşa cum am fost învinuiţi, atunci la cel puţin trei dintre mitingurile lor și nu doar la unul, s-ar fi votat împotriva rezoluţiilor. Domnul McLean ar trebui să fie mulţumitor pentru că nu suntem aşa de negri după cum ne-a pictat dânsul, şi pentru că au scăpat atât de uşor.

Dar de ce ne-ar învinui? Nu a fost...”[2]

Preşedintele (Dl Durborow): Nu avem nevoie de astfel de materiale. Nu văd ce legătură au toate acestea cu problema. Vă rog să vă limitaţi la argumentele dumneavoastră.

Dl Jones: Ceea ce voiam să citesc arată că relatarea lor cu privire la cele patruzeci de milioane de oameni – masele populare – nu este reală. Dacă patruzeci de oameni pot merge la un miting popular şi să câştige voturile în favoarea lor, aceasta arată că masele nu sunt de partea lor.

Dl Durborow: Suntem aici pentru a schimba o legislaţie. Poate că vă scapă aceasta. Congresmenii, fără îndoială, au ştiut ce au făcut când au adoptat legea.

Dl Jones: Nu reproşez nimic Congresului în această privinţă. Eu nu spun că Congresul a ştiut că relatările erau false. Dar nu se poate ca congresmenii să fie înşelaţi şi să ia în considerare în mod serios relatări care sunt false?

Dl Durborow: Nu cred că argumentaţia dumneavoastră este prea respectuoasă faţă de Congresul Statelor Unite.

Dl Jones: Observaţi că m-a împiedicat să le arăt că relatările lor erau false, şi a spus că „Nu este nevoie de astfel de materiale;” dar a trebuit să audă şi aşa ceva. Rev. H.W. Cross, un pastor prezbiterian din Ohio a avut şi el la Washington un discurs de cinci minute. În a treia zi a audierilor, a prezentat această problemă cu mult mai multă forţă decât o puteam face eu. Cred că e bine să redau aici discursul său. Iată-l:

„DISCURSUL REV. H.W. CROSS, ÎN FAŢA COMITETULUI

Dl Durborow: Rev. H.W. Cross din Ohio, va vorbi timp de cinci minute.

Rev. H.W. Cross: Domnule preşedinte şi domnilor din Comitet, adevăratul motiv pentru care sunt aici pentru a vorbi este de a apăra sinceritatea intelectuală a bisericilor ortodoxe. Eu sunt un predicator al unei biserici ortodoxe. Vă fac cunoscut faptul că în teritoriul meu aceste petiţii din partea bisericii sunt peste măsură de iluzorii cu privire la numărul celor care le-au semnat sau au votat în favoarea lor.

Spre exemplu, cu o ocazie, în statul nostru, prezbiterienii au adoptat o rezoluţie, spunând că reprezintă pe atâţia şi atâţia, totalizând un anumit număr de membri. Iar apoi Societatea pentru Străduinţă Creştină, compusă în majoritate din membrii aceleiaşi biserici, adoptă aceeaşi rezoluţie spunând că reprezintă cincizeci, şaptezeci sau o sută de membri. Apoi este adusă în faţa şcolii duminicale. Şi majoritatea oamenilor număraţi acolo ca votând în favoarea rezoluţiei au fost număraţi de trei, patru, sau de cinci ori. /…/ Am fost martor la aceste fapte. A existat o petiţie pretinzând a reprezenta optzeci de membri ai bisericii care au semnat petiţia pentru Congres, dar aceştia nici măcar nu erau prezenţi. La şcoala duminicală votul a fost luat de conducătorul şcolii duminicale şi pentru aceste rezoluţii au votat copii care nu erau destul de mari ca să ştie dacă expresia „Târgul Internaţional” („World’s Fair”) înseamnă fetele drăguţe de pe rândul alăturat, sau Expoziţia Columbiană din Chicago.

Consider de datoria mea să informez Comitetul asupra realităţii în acest caz. Adevăratul miez al acestor petiţii este religios. Dar nu puteţi înţelege aceasta din cuvintele petiţiilor, ci doar spiritul care se află în spatele lor o arată. Coloanele presei religioase şi expunerile conducătorilor şi a responsabililor cu şcoala duminicală – spun celor câţiva care au votat ce înseamnă acele petiţii. Cred că legislatorii noştri sunt cu totul competenţi, intelectual şi moral, ca să decidă în această problemă, fără vreo dictare imperioasă din partea vreunei secte sau grup de secte, dacă deschiderea acestei mari expoziţii cu caracter educaţional este sau nu este corespunzătoare cu Sabatul civil. Vă fac cunoscută o tendinţă care există în ziarele propriei mele biserici şi în ziarele altor biserici ortodoxe, de a se bucura de faptul că „noi (adică grupul de denominaţiuni care au această idee comună) suntem destul de puternici prin propria noastră tărie ca să punem stăpânire pe Congres. Am pornit Congresul împotriva adventiştilor de ziua a şaptea, împotriva baptiştilor de ziua a şaptea, împotriva cetăţenilor romano-catolici şi împotriva altor cetăţeni.” Mie mi se pare că acesta este un lucru greu de dorit în această ţară.

Nu vă pot vorbi vouă, domnilor din Comitet, în maniera şi în măsura în care m-am pregătit, ţinând seama de faptul că am la dispoziţie doar cinci minute; aşa că am prezentat doar aceste două puncte: că petiţiile sunt cu totul înşelătoare în privinţa numărului celor care le-au semnat, întrucât unii şi aceiaşi oameni şi-au spus cuvântul de mai multe ori în mai multe ocazii, în convenţii, ca semnatari individuali, la şcolile duminicale, ca membrii ai Societăţii pentru Străduinţă Creştină – aceleaşi persoane au votat mereu şi mereu. Iar când dumneavoastră vă faceţi o imagine despre acest vast agregat, aceasta este cu totul înşelătoare, iar dacă interesele Sabatului civil…

Dl Durborow: Dle Cross, timpul dumneavoastră a expirat.

Dl Cross: Foarte bine. Îmi voi lăsa fraza neterminată. Mă supun hotărârii dumneavoastră.”

Un alt discurs care a spus cu şi mai multă forţă ceea ce Comitetul a refuzat să audă de la mine, a fost cel al lui Thomas J. Morgan, un muncitor din Chicago. El şi-a avut discursul scris pentru a-l citi. Dar după ce i-a auzit pe câţiva reprezentanţi ai bisericii, a fost atât de tulburat de denaturările lor încât, când i-a venit rândul să vorbească, a uitat tot despre discursul scris, de trecerea timpului şi de orice altceva, până când preşedintele i-a spus că cele douăzeci şi cinci de minute au trecut. Voi reda aici şi discursul lui. Citesc:

„DISCURSUL LUI THOMAS J. MORGAN”

După ce a spus pe cine reprezintă şi că i s-a dat cuvântul „din partea a 375 de organizaţii muncitoreşti din fiecare oraş al Statelor Unite în care există suficientă dezvoltare a industriei pentru a se promova şi încuraja organizarea corpului muncitoresc,” şi cuprinzând „Treizeci şi trei de state din Uniune,” el a zis:

„Domnule Preşedinte, după ce am arătat autoritatea cu care sunt investit, vreau să vă spun că sunt foarte stânjenit să apar în faţa Comitetului. Nu am ştiut că voi veni decât cu două ore înainte de a lua trenul ca să pot ajunge aici. Am ajuns la ora unsprezece noaptea, noaptea trecută şi fiind într-un loc nou, în condiţii cu care nu eram obişnuit, mi-am pierdut somnul. În plus, mă aflu în acest loc. După cum vedeţi (ridicându-şi mâinile) sunt un muncitor; am aici urmele şi bătăturile care apar inevitabil în munca manuală. Am venit fără a fi pregătit prin educaţie ca să dau faţă cu argumentele prezentate aici, sau să-mi prezint cazul în faţa forţei şi fluenţei pe care o au domnii din opoziţie, întrucât am fost forţat de condiţii să lucrez tot timpul vieţii mele, de la vârsta de nouă ani, fără încetare, pierzând toate ocaziile de a fi educat, cu excepţia celor pe care m-am luptat să le smulg din orele mele de somn.

Sunt de asemenea stânjenit şi de faptul că mă aflu, pentru prima oară în viaţa mea, în mijlocul unor prieteni ai muncitorilor, a căror existenţă nici măcar nu o bănuisem înainte; şi sunt absolut uluit cât şi jenat datorită declaraţiilor pe care ei le fac. Ei nu doar pretind a vorbi în numele muncitorilor, de aici din Statele Unite, dar iată, de necrezut, ei vorbesc cu vocea autorităţii fraţilor mei muncitori din Marea Britanie, ţară din care am venit eu. Şi nu doar atât, dar ei iau numele unui om pe care eu îl onorez mai mult probabil decât oricine, şi vin cu autoritate din partea lui în faţa acestui Comitet – acest om este Karl Marx. Ei vorbesc de asemenea în numele social-democraţilor din Germania; iar eu, fiind social democrat, fiind englez, şi având legături strânse cu mişcarea reformatoare din acea ţară şi fiind aici în Statele Unite de douăzeci şi trei de ani un participant activ în reforma muncitorească – vă puteţi imagina stânjeneala mea şi uimirea de a mă vedea în mijlocul acestor apărători şi prieteni ai lui Karl Marx, ai social democraţilor din Anglia, şi prieteni ai mişcării muncitoreşti aici în Statele Unite. (Întorcându-se spre clerici) Regret foarte mult că nu vă pot strânge mâinile într-un act de prietenie frăţească. Îmi pare rău că trebuie să spun: Să ne ferească Domnul de prietenii noştri. Sunt jenat pentru că sunt silit să spun că am aici autoritate ca să vă reneg la modul absolut şi să vă acuz de reprezentare falsă.

Când am auzit declaraţiile pe care le-au făcut, m-am gândit să abordez această problemă cu blândeţe, cu amabilitate, etc. M-am gândit şi am sperat să am puterea de a trata problema cu acelaşi spirit, dar mi-e teamă că deja am depăşit limitele. Am aceste lucruri atât de mult pe inimă, încât îmi pierd cu totul calmul obişnuit când văd felul în care suntem atacaţi, că interesele noastre sunt prezentate deformat, că dorinţele şi nevoile noastre sunt atât de denaturate de aceşti oameni care pretind a vorbi cu autoritate.

(Către clerici). Voi invocaţi numele oamenilor din Anglia, care vă sunt absolut necunoscuţi. Ce este cu Joseph Arch? Ce este cu Tom Mann? Ce este cu Ben Tillott? Puteţi vorbi voi în numele lor? Nu! Voi invocaţi aici nume necunoscute pentru a da forţă denaturărilor voastre. Voi nu aţi fost niciodată prietenii muncitorilor şi acum nu aveţi niciun drept să vorbiţi în acest sens.

Când v-aţi citit aici referinţele, mintea mea a fugit imediat în Anglia, la Joseph Arch, un laic din biserică, al cărui zel pentru religia creştină era prea mare pentru a fi stăpânit. Ca laic el a învăţat oamenii adevărurile morale pe care le-a enunţat Hristos şi a văzut că datorită eforturile sale de a înălţa clasa lui, întreaga armată a clerului Marii Britanii s-a pus împotriva lui, la fel cum vedem şi noi că întreaga armată a clerului din Statele Unite, cu excepţia Bisericii catolice, este pregătită de luptă împotriva noastră.

(Voci din rândul clericilor exprimând dezaprobarea.)

Este posibil ca declaraţia pe care am făcut-o, cum că întreg clerul este gata de luptă împotriva noastră, să nu fie cu totul adevărată. Sper să nu fac nicio afirmaţie care nu este absolut bazată pe fapte. Probabil că ar fi mai corect să spun că bisericile evanghelice ale Statelor Unite, care sunt reprezentate aici, sunt în absolută opoziţie cu noi şi cu interesele noastre. Probabil, cu excepţia Bisericii Catolice. Vă spun că sunt stânjenit. Aş vrea să împiedic toată lucrarea pe care o faceţi aici şi o voi face cât voi putea de bine.

Joseph Arch la care v-aţi referit, şi care azi trăieşte, şi din partea căruia nu aveţi nicio investitură, care a ajuns până în Camera Parlamentului, fiind pus acolo de popor, a promis să facă tot posibilul ca ei să trăiască în decenţă şi în mod respectabil. După ce a realizat asta, clericii Marii Britanii l-au chemat la o mare întrunire la Exeter Hall, unde au fost prezenţi două sute de clerici. Ei i-au cerut să le expună scopurile organizaţiei sale, iar el s-a conformat. Scopul lui era să ridice oamenii din ignoranţa absolută, la confortul şi decenţa de om; să închidă cârciumile, să golească închisorile, să dea oamenilor din zonele agricole o şansă de a trăi ca fiinţe umane decente. El a lucrat în mare măsură în această direcţie, şi a spus clericilor: «Nu numai că am făcut toate acestea fără voi, dar le-am făcut împotriva tuturor eforturilor voastre antagonice.» Şi a mai zis: «După ce am făcut această lucrare, ne chemaţi să dăm socoteală! Vă arătăm rezultatele. Toate acestea le-am făcut fără ajutorul vostru. Vom merge aşa mai departe. Tot ce putem să vă cerem este ca dacă nu găsiţi nicio cale prin care să ne ajutaţi, atunci daţi-vă la o parte din calea noastră şi lăsaţi-ne să ne ajutăm singuri». Acesta este răspunsul meu la aşa zisele voastre argumente englezeşti.

Voi vorbiţi aici despre social democraţii din Germania. Ce drept aveţi? Nu aveţi nicio autoritate. Voi luaţi un pic de aici şi un pic de acolo din lucrarea lui Karl Marx şi a social democraţilor, şi din rezultatul convenţiei lor, şi le prezentaţi aici ca şi cum aţi fi autorizaţi să o faceţi. Eu sunt un social democrat. Aparţin acestei organizaţii, şi fac tot ce pot ca să câştig, în felul meu umil, minţile muncitorilor din Statele Unite, pentru aceste principii. Şi vreau să vă spun vouă, clericilor, că principiile susţinute de social-democraţii din Germania sunt principiile enunţate de Isus Hristos, şi pe care voi nu le înţelegeţi.”

(Voci: „Auziţi, auziţi!”)

Domnule Preşedinte, eu nu vorbesc numai cu această autoritate pe care am arătat-o, ci vreau să vă atrag atenţia la poziţia relativă pe care o avem în problema Târgului Internaţional, în comparaţie cu corpul clericilor organizat ca o maşinărie - (întorcându-se spre predicatori) – aş vrea să vă somez pe fiecare să vă faceţi lucrarea pe care ar trebui să o faceţi.

Dl Durborow: Domnule Morgan, Comitetul este de faţă.

Dl Morgan: Sper ca afirmaţiile pe care le-am făcut despre nepregătirea mea pentru acest fel de lucrare, să fie o scuză pentru mine. Dacă prietenii bisericii ar fi fost mai grijulii cu mine când am fost copil şi m-ar fi învăţat să scriu şi să citesc, probabil că acum aş fi fost mai în măsură să urmez toate cerinţele unei etichete rafinate şi ale societăţii. Mulţumită lor, probabil nu voi vorbi prea fin, lucru pentru care cer să fiu scuzat.

Voiam să spun, domnule Preşedinte, că în plus faţă de autoritatea pe care am arătat că mi s-a dat, aş vrea să spun că noi, muncitorii din Chicago cerem îndeosebi şi în mod special dreptul de a fi ascultaţi cu mai multă consideraţie decât oponenţii noştri. Imediat ce s-a propus să existe o expoziţie, o expoziţie internaţională, în Statele Unite, organizaţiile muncitoreşti de pretutindeni au răspuns cu bucurie acestei propuneri. Şi imediat ce s-a stabilit ca Târgul Internaţional să fie amplasat undeva în Statele Unite, muncitorii din Chicago au cerut să fie amplasat în Chicago întrucât acesta era cel mai potrivit punct geografic pentru o astfel de expoziţie. Ei au făcut cereri ca Chicago să fie locul ales, prin petiţii din partea organizaţiilor muncitoreşti din tot teritoriul Statelor Unite, într-o măsură aşa de mare încât congresmanul Hawley a putut să se ridice în picioare în Congresul Statelor Unite şi să spună: «Ţin în mână petiţii din partea muncitorilor organizaţi din fiecare stat al Uniunii, cu excepţia New Yorkului, cerând ca Târgul să fie localizat în Chicago.» Târgul a fost amplasat acolo. Dar chiar înainte de a fi amplasat acolo, Congresul a cerut ca Chicago să-şi arate capacitatea de a conduce acest Târg, subscriind cu zece milioane din rezervele lui. Atunci muncitorii şi-au băgat mâinile în buzunare şi cu monezi de zece cenţi, de cincizeci de cenţi şi cu dolari au subscris cu jumătate de milion din rezervă.

Ce a făcut biserica? A cerut biserica să existe aici o expoziţie cu produse internaţionale şi cu produse ale ingeniozităţii omeneşti? Dacă au făcut-o, au făcut-o în şoaptă. Muncitorii au răspuns în mod considerabil: ei au construit expoziţia şi au consacrat-o cu sângele lor. Sute şi sute de muncitori au fost ucişi şi mutilaţi la construirea acestei lucrări măreţe. Şi cred că din aceste motive, ceea ce avem de spus ar trebui să aibă mai multă greutate.

Nu numai atât; dar, recunoscând toate meritele cuvenite minţilor învăţate care au proiectat şi plănuit această expoziţie minunată – dându-le tot respectul cuvenit – produsele expuse aici au ieşit din astfel de mâini (ridicându-şi mâinile asprite de muncă). Şi după ce am construit Târgul, sacrificându-ne vieţile în această lucrare, după ce am contribuit cu ingeniozitatea şi munca noastră la plasarea aici a acestei expoziţii, aceşti oameni, care nu au pus niciun deget aici, nici la proiectare, nici la construire şi la nimic altceva, vin şi închid porţile şi pun lacătul peste noi, muncitorii! Şi apoi vin aici cu pledoariile mizerabile cu care sunt instruiţi şi se justifică a vorbi în numele muncitorilor! Este absolut uluitoare atribuirea pe care şi-o iau aceşti oameni în pledoaria lor. Nu pot înţelege cum îşi pot ei risca reputaţia lor în privinţa veracităţii, onestităţii şi adevărului – aceasta este toată rezerva în meseria pe care o au clericii, şi dacă aceasta o pierd, atunci sunt pierduţi. Cum pot ei să-şi rişte credibilitatea şi onestitatea făcând astfel de afirmaţii. Unul dintre ei a venit aici şi a spus în această dimineaţă: «Susţin o petiţie din partea unei uniuni a muncitorilor din New York.» Care uniune a muncitorilor?

Rev. W.F. Crafts: A inginerilor din Statele Unite.

Dl Morgan: Care ingineri?

Dl Crafts: A frăţietăţii «Inginerilor Locomotivişti».

Dl Morgan: Oh, Nu! Ia priviţi! Susţinerea, afirmaţia pe care au făcut-o, cum că ei nu dublează lucrurile, este josnic de falsă. Ei le dublează. Ei aduc o petiţie de la una dintre uniunile locale din statul New York şi fac oamenii să creadă că le au de la o altă organizaţie.

Dl Crafts: Nu!

Dl Morgan: Da, desigur, capacitatea mea de înţelegere nu este destul de mare ca să poată cuprinde felul vostru de a conduce aceste lucruri. A fost făcută o altă declaraţie: pentru că inginerii din Statele Unite au vorbit, aceasta rezolvă problema; pentru că ei sunt cei mai inteligenţi dintre toţi muncitorii din Statele Unite. Eu resping total această afirmaţie.”

(Aici Domnul Morgan spune câteva cuvinte care ating mai degrabă unele probleme personale dintre organizaţia pe care el o reprezenta şi organizaţia inginerilor, pe care noi considerăm că este mai bine să nu le lăsăm să facă parte din această publicaţie care va fi tipărită şi pusă în circulaţie ca un document deschis. – Editorii.)

„Pledoaria făcută de ei spune că deschiderea Târgului va necesita lucru suplimentar din partea inginerilor. Daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra faptului că dacă Târgul Internaţional este închis duminica, poporul va fi absolut lipsit de a se bucura de privilegiile lui în acea zi. Duminica va fi destinată călătoriei. Oamenii vor porni duminica, vor ajunge la Chicago duminică noaptea sau luni, vor petrece săptămâna la Târg şi vor lua din nou trenul la ultima oră sâmbătă noaptea sau duminică dimineaţa.

Dl Durborow: Dle Morgan, aţi vorbit exact douăzeci şi cinci de minute şi aţi consumat timpul acordat dumneavoastră. Înţeleg că doriţi ca Dl Askew să urmeze după dumneavoastră şi dacă nu-i veţi face loc veţi ocupa timpul dânsului.

Dl Morgan: O, scuzaţi-mă domnule Preşedinte; nu mi-am dat seama că am vorbit atât de mult. Dar chiar aş fi dorit să am ceva mai mult timp. Am aici o hârtie pe care aş dori tare mult să o citesc.

Dl Durborow: Dacă aveţi consensul celorlalţi vorbitori este în regulă.

Dr. W.H. Thomas: Vă dau timpul meu!

Dl Durborow: Faceţi un rezumat dacă puteţi şi spuneţi-l cât mai repede posibil.

Dl Morgan: Îl voi citi cât mai repede posibil şi îl puteţi citi şi dumneavoastră în timpul liber.

„În privinţa aspectului religios al acestei probleme, vreau să spun că oamenii muncii atribuie acţiunea Congresului de închidere a Târgului Internaţional în ziua de duminică, activităţii şi influenţei bisericii protestante evanghelice şi că pentru atingerea scopului lor reprezentanţii acestor biserici îşi asumă rolul de gardieni ai intereselor economice şi morale ale muncitorilor şi în numele lor îndeamnă Congresul să închidă porţile Târgului Internaţional în ziua de duminică.

Noi suntem aici în mod corespunzător autorizaţi de către singura mişcare organizată a muncitorilor, pentru ca, în legătură cu închiderea duminica a Târgului, să negăm în mod absolut dreptul acestor biserici sau al reprezentanţilor lor de a vorbi sau acţiona pentru noi în această problemă şi să vă demonstrăm prin dovada acestui document pe care îl prezentăm că toate relatările făcute Congresului de către aceste biserici sunt intenţionat sau din ignoranţă, frauduloase.

În acest sens, dorim să atragem atenţia congresmenilor, care au fost poate influenţaţi de acţiunea acestor biserici şi care sunt în mod sincer interesaţi de aspectul religios al acestei probleme, asupra faptului că indiferenţa sau antagonismul activ al clasei muncitoare faţă de biserică este în prezent şi este de ani de zile, un subiect care dă serios de gândit clerului. Vă spunem în mod respectuos că una dintre principalele cauze ale acestei ostilităţi latente sau active faţă de biserică se datorează faptului că reprezentanţii ei sunt atât de departe economic şi social de clasa muncitoare încât nu pot înţelege nevoile lor, dorinţele şi aspiraţiile lor, şi drept rezultat, când vorbesc în numele nostru, ne reprezintă greşit, aşa cum o fac şi în acest caz. Aceasta se întâmplă atât de frecvent şi universal încât respectul şi reverenţa pentru biserică pe care le-au avut muncitorii în trecut, au fost distruse într-o aşa măsură încât biserica însăşi se alarmează. Cu câteva excepţii şi în rare ocazii, sugestia de a avea, sau chiar participarea unui cleric la convenţiile sau mitingurile noastre este primită cu un dispreţ batjocoritor. Zeci de mii de muncitori salariaţi care, ca şi mine au trecut de la copilărie la maturitate printre credincioşii bisericii, şi fiind constrânşi de ea, am ajuns la o dragoste fierbinte pentru principiile morale ale Tâmplarului din Nazaret, realizăm nu numai ticăloşia din actele clerului de a scoate muncitorii afară din Târg, dar de asemenea înţelegem efectul pe care aceasta îl va avea în viitor, înstrăinând clasa muncitoare de biserică şi intensificând ostilitatea ei faţă de aceasta.

Vorbind aşa cum am făcut şi având o cunoştinţă personală intimă a lucrurilor, noi, în mod respectuos, dar foarte serios, îndemnăm congresmenii care au fost influenţaţi de consideraţii religioase, să anuleze acest act prost gândit şi dăunător al bisericii.

Rev. Domnul Martyn, susţinând închiderea Târgului în ziua de duminică, a declarat că nici literatura, nici arta nu au vreun efect asupra stării morale a poporului. Răspunsul nostru este că această afirmaţie este o calomnie la adresa literaturii şi artei precum şi o insultă monstruoasă adresată tuturor învăţaţilor şi artiştilor şi o negare absolută a avantajelor educaţiei seculare; pe când noi insistăm că orice propăşire în cunoştinţa generală este în mod necesar o propăşire în morala publică, iar cunoştinţa indivizilor şi prin urmare statutul lor moral, sunt afectate în mare măsură de mediul în care trăiesc.

Duceţi un muncitor înăuntrul porţilor Târgului Internaţional, puneţi-l în contact cu minunile naturii care se văd acolo şi cu minunăţiile produselor omului adunate din întreaga lume şi în mijlocul acestor minunăţii el va fi ridicat din egoismul lui ordinar, toate instinctele şi obiceiurile lui josnice şi degradante vor dispare pentru un timp şi adânc în mintea şi în inima lui va apărea, ca niciodată mai înainte, o înţelegere a resurselor variate ale naturii, ale ingeniozităţii fără limită şi a puterii minţii omeneşti, care va fi mereu după aceea o sursă utilă de reflecţie, un subiect de conversaţie instructivă atât pentru el, cât şi pentru tovarăşii lui, care trebuie în mod necesar să îl facă un om mai bun, mai abil şi de aceea un muncitor mai valoros şi un cetăţean mai folositor.

Am ajuns la aceste concluzii nu prin cugetare abstractă, ci prin experienţă personală practică şi dacă aş fi un cleric sau un membru activ al bisericii, având pe inimă bunăstarea morală a oamenilor, aş considera ca o datorie imperioasă nu doar să deschid larg porţile Târgului duminica, ci să şi susţin organizarea unor mijloace speciale pentru a aduce masele în interiorul acestor influenţe intelectuale şi morale în această zi deosebită.

Luând în considerare partea morală a subiectului, susţin că influenţa unei vizite la Târgul Internaţional îl va face pe om un muncitor mai priceput, şi de aceea mai valoros. Pentru nenumăraţii inventatori necunoscuţi, o zi petrecută la Târgul Internaţional ar putea constitui o inspiraţie de o valoare inestimabilă, nu doar pentru ei ci pentru naţiune şi pentru omenire. Din nou vorbesc dintr-o experienţă reală, beneficiind personal de vizitele făcute la expoziţii similare în caracter cu Târgul Internaţional, dar de dimensiuni şi cuprinzând domenii comparativ nesemnificative.

Cei care păzesc interesele industriale şi comerciale ale Marii Britanii şi Franţei înţeleg profund acest punct de vedere al acestui caz. În Birmingham, Anglia, de unde vin eu, unul dintre cele mai mari oraşe manufacturiere ale lumii, astfel de expoziţii la scară mică erau instituţii permanente. Delegaţii speciale de muncitori erau trimise regulat la expoziţiile internaţionale din Londra şi Paris, şi dintr-o discuţie personală cu un muncitor francez delegat să viziteze centenarul şi expoziţia de la Viena, am aflat că poporul francez este la fel de atent cu privire la importanţa acestei probleme.

Sunt de asemenea informat de unul dintre asociaţii mei, interesat activ şi acţionând pentru deschiderea duminica a porţilor Târgul Internaţional, că în Germania, în oraşele industriale situate de-a lungul Rinului, societăţile muncitoreşti trimit regulat delegaţii atât la Paris cât şi la Londra, pentru a se informa despre exponatele legate de diferitele lor ocupaţii. Astfel de vizite erau în aşa fel aranjate, din motive economice, încât delegaţii ajungeau la Paris, sau Viena, sâmbătă seara sau duminică dimineaţa, vizitau expoziţia în timpul zilei de duminică şi plecau spre casă duminică seara sau luni dimineaţa.

Comparativ, puţini muncitori din Statele Unite au avantajul acestor stimuli pentru a gândi şi inventa, iar clasa manufacturieră şi comercială nu a ajuns încă să realizeze deplina importanţă a acestui aspect. De aceea insist asupra acestui aspect, sperând că poate va ajuta la deschiderea duminica a porţilor Târgului Internaţional pentru mii şi mii de muncitori din Chicago şi din oraşele învecinate şi pentru a încuraja prin acest privilegiu vizitele tuturor muncitorilor salariaţi din toată naţiunea care, după luni de negare de sine şi sacrificiu vor putea economisi suficient pentru a plăti costurile unei vizite la Târgul Internaţional, o astfel de vizită trebuind să fie limitată în mod necesar la câteva zile.”

Mă întorc acum la discursul meu, acolo unde am fost întrerupt de către preşedintele Comitetului.

„Dl Jones: Foarte bine. Voi considera atunci că Congresul a ştiut ceea ce făceau ei. Am aici înregistrarea lor în cadrul Senatului; de aici a pornit această parte a legislaţiei; pentru că legislaţia la nivelul Camerei a atins doar închiderea expoziţiei guvernamentale, fiind votată în Cameră în acest fel, neamintindu-se nimic despre închiderea Târgului duminica. Când a ajuns la Senat, a apărut şi cealaltă parte din legislaţie. Voi citi din Congressional Record din 10, 12 şi 13 iulie.

Dl Dorborow: Nu este de niciun folos să citiţi aceasta aici. Noi suntem mai familiarizaţi cu acest document decât sunteţi dumneavoastră. Aşteptăm să spuneţi ceva legat de modificarea legii existente.

Dl Jones: Desigur.

Dl Durborow: Dacă aveţi de spus ceva în legătură cu modificarea legii, cu beneficiile pentru care această lege să fie schimbată şi modificată în acord cu rezoluţiile puse în faţa acestui Comitet – pentru aceasta acordă Comitetul audienţele.

Dl Jones: Asta şi fac. Am arătat Constituţia, şi aşa cum prevede ea, interzice această legislaţie; iar dacă Constituţia o interzice, atunci nu ar trebui ca legislaţia să fie anulată?

Dl Durborow: Nu este locul aici ca să susţineţi această chestiune.

Dl Little: Cred că probabil înţelegeţi greşit legislaţia care deja a fost adoptată. Sunt de acord cu dumneavoastră în privinţa Constituţiei. Dar această legislaţie acordă o alocaţie de fonduri şi însoţeşte alocaţia cu condiţia ca Târgul să fie închis duminica. Spre exemplu, dumneavoastră nu aveţi niciun drept să spuneţi unui om care merge pe stradă să nu intre în cârciumă; dar dacă îi daţi cinci dolari aveţi dreptul să-i puneţi condiţia să nu îi cheltuiască la cârciumă.[3]

Dl Jones: Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Când legislaţia se afla în faţa Senatului s-a argumentat că dacă Congresul aloca nişte bani, avea dreptul să pună orice restricţii considera a fi corespunzătoare, referitor la folosirea banilor.

Dl Little: Dar ei nu au fost obligaţi să accepte banii.

Dl Jones: Sigur că da! Dar eu neg această propoziţie. Congresul are dreptul să pună orice restricţii civile pe care le doreşte referitor la folosirea banilor. Congresul nu are niciun drept, conform Constituţiei, să pună vreo restricţie religioasă cu privire la folosirea banilor.

Dl Little: Aceasta este o restricţie religioasă?

Dl Jones: Da domnule, este o legislaţie cu totul religioasă.

Dl Houk: Credeţi că ar fi corect ca Congresul să spună ca Târgul să fie închis în una din cele şapte zile?

Dl Jones: Nu, nu ar fi corect, pentru că toate acestea ţin de domeniul religios şi acesta este singurul domeniu de care aparţine păzirea sau recunoaşterea duminicii. Iar pretenţia că legislaţia a fost făcută în interesul muncitorimii este contrară metodelor de dezbatere ale Senatului. Senatorul Hawley a afirmat clar că «Oricine ştie care este temelia legislaţiei; ea este întemeiată pe credinţa religioasă». Senatorul Peffer a spus: «Astăzi suntem angajaţi într-o dezbatere teologică cu privire la respectarea primei zile a săptămânii». Aşadar ei a considerat-o ca fiind religioasă, şi doar religioasă. Acum, repet, ei nu au niciun drept, conform Constituţiei, să pună nicio restricţie religioasă. Dacă ei pun această restricţie religioasă şi spun că directorii să semneze un acord prin care să închidă Târgul Internaţional în ziua de duminică, în „Sabatul Creştin”, după cum a declarat Congresul că este duminica, pentru a putea primi banii, atunci au la fel de mult dreptul să ceară conducerii Târgului Internaţional să semneze un acord de a se supune botezului creştin înainte să poată primi vreo alocaţie.

Dacă Congresul pune conducerii, în dreptul acestei alocaţii, condiţia să semneze un acord prin care să închidă Târgul în „ziua Domnului,” aşa cum Congresul a declarat că este duminica, înainte să poată primi banii, atunci Congresul are tot atât de mult dreptul să ceară Comitetului Târgului Internaţional să participe la Cina Domnului, înainte să poată primi banii. Prin urmare, dacă Congresul poate defini ce este Sabatul Creştin, atunci poate cere orice altceva ce ţine de religia creştină.

O voce: Aşa este.

O voce: Nu este aceasta o naţiune creştină?

Dl Jones: Nu, sigur că nu este. Dacă se trece peste Constituţie de dragul unui punct religios, atunci se poate trece peste ea în orice punct. Ceea ce face Congresul în această privinţă, în favoarea duminicii, doar deschide calea pentru a face orice altceva le va fi cerut de cei ce i-au împins să o facă.  Şi li se vor cere tot felul de lucruri, întrucât Christian Statesman, al cărui editor se află în sală, a afirmat că «marea majoritate creştină a învăţat, din răspunsul primit la măreaţa ei petiţie şi la potopul de scrisori cu referire la Târgul Internaţional, că poate obţine de la guvernul naţional şi de la guvernele statelor, orice legislaţie împotriva imoralităţii pe care o vor cere în mod unit şi serios.» Iar un predicator din Pittsburg, imediat ce această lege a fost adoptată de Congres, a declarat într-o predică: «Faptul că biserica are greutate în faţa marilor corpuri politice şi guvernamentale, a fost demonstrat în modul cel mai eficace cu ocazia chestiunii Târgului Internaţional, când Senatul Statelor Unite, cel mai înalt corp al ţării, a ascultat vocea religiei şi a adoptat legea de acordare a alocaţiei de cinci milioane Târgului, cu clauza instituită de biserică prin care porţile marii expoziţii să nu fie deschise duminica. Această măreaţă faptă bună sugerează minţii creştine că dacă aceasta se poate face, se pot lua şi alte măsuri necesare asemănătoare. Biserica continuu câştigă putere şi vocea ei va fi auzită în viitor mult mai des decât în trecut.»

O voce: Declaraţia unui individ.

Dl Jones: Nu, nu este doar declaraţia unui individ. Este vorba de un reprezentant, fiindcă cei care au dat curs acestei legislaţii, cei care au prezentat petiţiile au făcut-o în numele unei mari asociaţii, nu ca indivizi, ci ca asociaţie. Asociaţia Reformei Naţionale, Uniunea Sabatului American, toată alianţa împreună – depun eforturi pentru această legislaţie din motive religioase; au solicitat-o doar pe temei religios, şi o privesc ca fiind religioasă. Temelia pentru această legislaţie s-a declarat că este porunca a patra, când Senatorul Quay şi-a trimis Biblia secretarului Senatului pentru a fi citită. Scrie în înregistrare. Cine va nega faptul că porunca a patra este religioasă? Cine va nega faptul că porunca a patra aşa cum este dată în Biblie este religioasă, şi că Biblia însăşi este religioasă? Fac apel la acest Comitet: are Congresul Statelor Unite dreptul să pună Biblia în legislaţia lui şi să facă din ea baza legislaţiei în acest guvern? Nu domnilor! CONSTITUŢIA este baza legislaţiei pentru Congres, şi nu Biblia. Iar Constituţia a exclus problemele religioase din domeniul de judecată al Congresului şi de aceea a exclus Biblia din legislaţie pentru Congres. Dar Biblia a fost trimisă în Congres în acea zi, şi iată înregistrarea:

«Dl Quay: La p. 122, rândul 13, după cuvântul ‚act’, vreau să adaug:

‚Şi clauza este făcută de autoritatea corespunzătoare, pentru închiderea Expoziţiei în ziua Sabatului.’

Motivele pentru acest amendament le voi trimite în faţă să fie citite. Secretarul va avea bunăvoinţa să citească din Cartea Legii pe care am trimis-o, partea însemnată între paranteze.

Vice-preşedintele: Partea indicată, să fie citită.

Secretarul citeşte după cum urmează:

‚Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti’.»

Dl Jones: Cunoaşteţi porunca a patra, nu este nevoie să o mai citesc.

O voce: Citiţi-o toată.

Dl Jones: «Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci tot lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău. Să nu faci în ea nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.»

O voce: Este vorba de ziua a şaptea sau de ziua întâi?

Dl Jones: Porunca spune ziua a şaptea; dar împotriva acestei declaraţii clare a Domnului care spune că ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Senatul a interpretat după voia lui această poruncă, şi a declarat că afirmaţia «ziua a şaptea este Sabatul» se referă la «prima zi a săptămânii, uzual numită duminică». Astfel, Congresul Statelor Unite a luat porunca a patra din Biblie şi a pus-o în legislaţia sa, interpretându-o în felul său. Dacă Congresul poate interpreta Biblia într-un punct, atunci o poate interpreta în orice punct. Astfel, faptul că s-a trecut peste Constituţia ţării în acest lucru, pune ţara şi guvernul nostru în rând cu toate guvernele statelor bisericeşti care au existat vreodată, şi asumă acestuia dreptul de a fi interpretul Bibliei pentru toţi oamenii din ţară, şi pentru toţi cei care vin în această ţară. Acesta este rezultatul a ceea ce s-a făcut.

Dl Houk: Argumentul dumneavoastră spune, deci, că citarea acestei porunci de către senatorul Quay, şi inserarea ei, încorporează porunca a patra şi întreaga Biblie în legislaţia acestei ţări?

Dl Jones: În principiu, asta face. (Râsete). De ce nu? Ce poate împiedica să se facă asta? Dacă se poate încorpora o parte a Bibliei cu această ocazie, ce poate împiedica să se încorporeze orice altă parte a Bibliei cu altă ocazie care ar putea să apară? De aceea este adevărat că încorporarea aici a acestei părţi a Bibliei, încorporează în principiu întreaga Biblie.

Dl Houk: Acesta este un fel subtil de a-L introduce pe Dumnezeu în Constituţie.

Dl Jones: Exact. De aceea se bucură cei care au dorit în toţi aceşti ani să Îl pună pe Dumnezeu în Constituţie. Şi de aceea ei spun acum: „Putem primi tot ce dorim, dacă o cerem uniţi.” Şi este adevărat. Aceasta le dă tot ce doresc; întrucât, dacă Congresul poate face aşa într-un punct, cine îi va nega dreptul de a o face în orice alt punct? Dacă principiul este odată stabilit, lucrul este gata făcut. Iar porunca a patra a fost dată aici ca fiind motivul pentru care Târgul trebuie închis duminica, şi ca formând baza pentru legislaţia în privinţa acestei probleme.

Dl Durborow: Citirea poruncii a fost un act organic al Senatului, al Congresului, prin care să facă ceea ce spuneţi?

Dl Jones: A fost un act organic al Congresului, întrucât a fost o parte inseparabilă a legislaţiei însăşi; a fost dată ca bază a legislaţiei şi ca reprezentând motivele pentru ea.

Dl Houk: Deci orice spune un membru al Congresului se încorporează în acel act?

Dl Jones: Oh, nu, nu în mod necesar. Dar să analizăm felul în care a fost introdusă această poruncă. Senatorul Quay a propus un amendament. Camera a adoptat o lege pentru a se închide expoziţia guvernamentală, fără a avea de a face cu Târgul. Când a ajuns în Senat, senatorul Quay a introdus un amendament pentru a se închide întregul Târg. Amendamentul său a spus: «Clauza este făcută de autoritatea în drept, pentru închiderea Expoziţiei în ziua Sabatului». Acesta a fost primul pas făcut în Congres în privinţa subiectului închiderii Târgului, nu a expoziţiei guvernamentale, ci a Târgului. Senatul a făcut acest pas, şi făcându-l, porunca a patra a fost citată de către cel care a propus amendamentul, fiind adoptată de Senat drept bază, şi ca oferind motivele pentru acest amendament. Acum, dacă această poruncă a fost adusă de către el şi citită apoi de către secretar de la pupitru, ca fiind baza acestui amendament şi ca oferind motivele pentru legislaţia din acel amendament, şi dacă Senatul a adoptat amendamentul schimbând porunca pentru a se referi la ziua întâi a săptămânii numind Sabatul duminică, iar apoi Camera a confirmat decizia lor, atunci este clar ca lumina zilei că porunca a patra a fost pusă în legislaţia ţării şi încorporată în ea printr-un act definit al Congresului.”

(Ceasul a bătut ora 12; Timpul s-a scurs).

Dl Durborow a anunţat că timpul s-a scurs şi a spus că „dezbaterile pentru această zi s-au încheiat.”

Cu aceasta s-au încheiat audienţele pentru acea zi. Preşedintele a exclus argumentul constituţional şi refuzase ca acesta să fie prezentat în faţa Comitetului; dar întrebările puse l-au adus mereu în faţă până când timpul s-a consumat. Uniunea Sabatului American a ştiut că lucrurile mergeau bine pentru cauza lor şi după terminarea audienţelor au ieşit pur şi simplu afară, pe holul de la intrare, au ţinut o adunare a uniunii lor şi au votat să mulţumească Domnului pentru că păzeşte Sabatul American. Au ştiut că dacă argumentul constituţional a fost respins, atunci pot obţine tot ce doresc.

În ziua următoare Elliott F. Shepard a ţinut discursul de deschidere şi observaţi cum a început. Singurul lucru care îl face pe om congresman, este Constituţia Statelor Unite. El nu are nicio autoritate în această lume decât aceea pe care i-o dă Constituţia şi nu are niciun drept să asculte vreun alt argument care nu vine din Constituţie. Dar ei au exclus Constituţia şi iată acum ce au ascultat în primul discurs care a urmat:

CUVINTELE DE DESCHIDERE ALE COL. E.F. SHEPARD

„Mă apropii de acest subiect cu mare reverenţă. Când avem de-a face cu lucruri cereşti, trebuie să lăsăm la o parte lucrurile pământeşti şi ar trebui să facem aşa cum obişnuiau iudeii în Templul din Ierusalim; înainte să-şi aducă jertfele, înainte să intre în slujbă, ei se pregăteau prin consacrare şi prin rugăciune pentru îndeplinirea corespunzătoare a datoriilor lor. Acum, când luăm în considerare Sabatul, care ţine de Legea lui Dumnezeu, care este o revelaţie pentru omenire la care nimeni nu s-ar fi gândit, pe care o datorăm în întregime Tatălui nostru care este în ceruri şi de aceea trebuie să venim cu acelaşi spirit reverenţios pentru aceasta (…)

Noi am hotărât să nu se spună niciun singur cuvânt referitor la constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestei legi în faţa Comitetului. Întrucât a pretinde că nu este constituţională ar fi o mustrare pentru Comitet, pentru ambele Camere ale Congresului şi pentru preşedintele Statelor Unite care au aprobat această lege. Şi voi înşivă, cu multă înţelepciune aţi dat această consideraţie la o parte din faţa Comitetului, când aţi declarat că nu este locul aici pentru a argumenta în această problemă. De aceea noi lăsăm să dispară această chestiune, fără a spune niciun cuvânt.”

Dl T.A. Fernley, în discursul lui, a spus Comitetului că nu există nicio autoritate pentru reconsiderarea problemei deoarece nu au fost prezentate alte dovezi noi; că nu s-a adus în faţa Comitetului niciun singur motiv nou pentru deschiderea Târgului duminica. Apoi a zis că singurul teren pe care poate fi reconsiderată această problemă este neconstituţionalitatea ei. Astfel, a confirmat poziţia pe care refuzase să o audă de la noi; în felul acesta, tot ce au respins din partea noastră, au auzit de la altcineva. Ei au mers mai departe – nu cu argumente cereşti, în orice caz – luând în considerare lucrurile cereşti. Au pus Comitetul în faţa problemei morţii şi a judecăţii, afirmând că atunci când vor trebui să moară, va fi o consolare pentru ei să ştie că au acţionat drept pentru susţinerea Sabatului.

Alţii au ameninţat cu mânia lui Dumnezeu asupra naţiunii dacă nu se va păstra Sabatul. Un om venise din Asia Mică şi cerea ca Târgul Internaţional să fie închis duminica, aceasta urmând să fie un stimul pentru misiuni; şi spunea că dacă Târgul ar fi deschis duminica, aceasta ar fi cea mai mare frână pentru cauza misionarismului. În acest fel au pus în faţa Comitetului problema judecaţii şi a realităţii morţii,  ameninţându-i cu mânia lui Dumnezeu şi cu judecata, dacă nu vor face cutare şi cutare lucru. Într-un editorial din Review, nu de mult a fost un citat referitor la acest subiect, care spunea că aceşti oameni vor merge la Congres, vor vorbi în numele lui Dumnezeu, şi vor ameninţa cu aceste lucruri dacă Congresul nu va face cutare şi cutare lucru. (Review, 25 octombrie 1892). Şi aşa s-a întâmplat.

Iată o argumentare prezentată de un om al legii, un judecător, judecătorul S.B. Davis, din Terre Haute, Ind., argumentare trimisă aici şi distribuită în sute de exemplare, minţind grosolan în faţa Comitetului, în care spune: „Curtea Supremă a Statelor Unite afirmă: «Aceasta este o Naţiune Creştină».” Şi porneşte de aici pentru a argumenta în favoarea recunoaşterii la nivel naţional şi la nivelul statelor, a duminicii. Da, „aceasta este o naţiune creştină”. Acesta a fost cel mai puternic argument dintre toate. Aceasta este o naţiune creştină. Curtea supremă a Statelor Unite a declarat aceasta. Dacă unii fraţi se îndoiesc de faptul că decizia Curţii Supreme înseamnă ceva, aş dori ca ei să fi fost acolo pentru a vedea ce a însemnat acolo.

Care este situaţia în ce priveşte legislaţia, la ora actuală? Care a fost atunci? Care este situaţia de atunci încoace? Iată un articol din Chicago Herald din 14 ianuarie 1893, care descrie situaţia după cum voi citi: „Situaţia pe care prietenii deschiderii duminica a Târgul Internaţional o au în faţa lor, este alta decât o perspectivă încurajatoare. (…) Audierile din ultimele patru zile au rănit adânc cauza deschiderii duminica. Nu pentru că apărătorii închiderii ar fi avut cele mai puternice argumente, pentru că nu le-au avut. Dar publicitatea făcută acestei probleme de-a lungul întregii ţări, prin agitaţia care s-a făcut, a adus asupra Congresului o avalanşă de proteste şi cereri din partea oamenilor religioşi şi a organizaţiilor bisericeşti din toată ţara.

Biserici şi pastori sunt din nou la lucru la fel de serios ca şi acum un an şi o fac cu aceeaşi eficacitate. (…)

Generalul Cogswell pe care s-a contat până azi, acum este şovăielnic. Biserica Metodistă Episcopală a produs asupra lui o influenţă căreia dânsul găseşte că este greu să îi reziste. (…) Necazul este că un număr mare de membri care cred în deschiderea duminica din principiu, pentru că este drept, sunt prea timizi pentru a vota după convingerile lor, în faţa opoziţiei organizate şi a clerului. Oamenii de stat susţin că aceia care vor ca Târgul să fie deschis duminica sunt oameni raţionali care nu vor permite ca judecata sau voturile lor să fie afectate de eşecul de a obţine ceea ce doresc. Pe când, pe de altă parte, oamenii bisericii care sunt pentru închiderea în ziua duminicii, dacă dorinţele le sunt zădărnicite, se vor supăra şi la următoarele alegeri vor face necazuri celor care votează împotriva lor.

Acest gen de laşitate sau precauţie, puse alături de faptul că pastorii care fac din închiderea în ziua duminicii un soi de „necesitate a meseriei” nu au nicio ezitare în a şantaja pe reprezentanţii lor în Congres şi pe oricine pot, oferă o explicaţie a schimbării condiţiilor problemei în această chestiune.”

Citesc acum declaraţia cu care şi-a încheiat Rev. Joseph Cook discursul ţinut în faţa Comitetului: „Duminica este cel mai înalt dintre îngerii albi care intră acum în ţinuturi străine. Vom permite ca Chicago să se ridice şi să împiedice îngerul să intre în ţara noastră? Şi vom da jos de pe Capitoliu zeiţa libertăţii, pentru a asista la crimă? Să ne ferească Dumnezeu.”

În ale cui mâini este guvernul Statelor Unite? În mâinile bisericilor. Cui aparţine Congresul? Bisericilor. Cine îl foloseşte? Aşa cum a spus acea persoană din Ohio: „Noi putem, prin tăria noastră să folosim Congresul după cum dorim.” Bisericile. Acestea sunt faptele.

Acestea sunt unele dintre lucrurile care se întâmplă sub ochii noştri. Acum, studiul nostru se va ocupa cu ce urmează să vină în curând asupra noastră, ca urmare a ceea ce se întâmplă acum sub ochii noştri. Când vedem aceste lucruri, aşa cum ne spune mărturia, vom vedea nevoia, vom recunoaşte nevoia ca Duhul Sfânt să fie recunoscut, primit şi prezentat poporului. Aici ne aflăm fraţilor, aşa cum ne-a spus şi fratele Prescott. Singura problemă este dacă Îl vom căuta pe Dumnezeu, pentru a primi puterea Duhului Său cel Sfânt? Ţara este vândută în mâinile ierarhiei religioase, şi aceasta este vândută în mâinile diavolului.

Note de subsol:

[1]. N.r. „World’s Fair: Columbian Exposition”, „Târgul Internațional: Expoziția Columbiană”, cunoscut și sub numele „Târgul Internațional de la Chicago” a fost un târg internațional ținut în orașul american Chicago, Illinois, în anul 1893, cu scopul de a sărbătorii 400 de ani de la sosirea lui Cristofor Columb în Lumea Nouă, în anul 1492.

[2]. Iată ce voiam să citesc mai departe: „Nu a fost anunţat şi nu s-a ţinut ca un miting popular? Nu aveam noi tot dreptul să participăm? Şi nu aveam tot dreptul să votăm împotriva oricărei rezoluţii care se putea propune? Dacă am mers la miting, aşa cum se aştepta ca masele să participe, trebuia să stăm pasivi atunci când am fost invitaţi să votăm?Având în vedere aceasta, este corect ca ei să ne învinuiască a fi „ateişti”, „anarhişti religioşi”, „intruşi obraznici”, etc., aşa cum au făcut-o? Ce fel de miting au dorit să ţină? Mai mult, ce fel de miting este acela la care patruzeci de oameni îşi pot „comasa forţele” şi să distrugă obiectivul mitingului? La toate mitingurile lor nu au pierdut nicio ocazie să repete mereu şi mereu că patruzeci de milioane de cetăţeni americani sunt de partea lor în problema duminicală. La mitingul din seara aceea, Dr. George a declarat că de partea lor sunt patruzeci de milioane, în timp ce există doar în jur de douăzeci şi cinci de mii de adventişti în Statele Unite. «Patruzeci de milioane», a strigat el, «şi nu ne este teamă. Avem patruzeci de milioane şi guvernul de partea noastră şi nu ne temem de nimic din ce ar putea face adventiştii.» Dacă populaţia ar fi fost într-o măsură atât de copleşitoare în favoarea lucrării lor, cum a fost posibil ca doar câţiva, în proporţie de unul la o mie şase sute, să facă să fie respinse rezoluţiile lor? Dacă relatările lor ar fi fost adevărate, ar fi trebuit ca sala să fie plină şi balcoanele ticsite de cei care erau în favoarea lucrării Uniunii Duminicii şi ar fi fost efectiv imposibil ca toţi oponenţii să se poată comasa pentru a distruge scopul mitingului. Dar dacă faptele demonstrează că la mitingurile lor participă un număr atât de mic de oameni încât patruzeci de oameni pot cu uşurinţă să câştige împotriva lor, să le nimicească rezoluţiile şi să «distrugă obiectivul mitingului», acestea prin ele însele demonstrează că pretenţiile lor că majoritatea covârşitoare a populaţiei ar fi în favoarea închiderii Târgului duminica este de-a dreptul o fraudă. Aceasta îi doare pe ei. Atât timp cât pot înainta nestingheriţi şi fără împotrivire în prezentările lor deformate, sunt fericiţi. Dar când apare un incident care arată frauda din pretenţiile lor, aceasta îi zdrobeşte.”

[3]. Aşa ceva nu este admisibil. Pentru că noi nu avem dreptul să mituim un om, chiar cu scopul ca el să nu bea. Iar dacă Congresul a făcut acest act bazat pe acest principiu, aşa cum s-a sugerat aici, atunci a adăugat altor elemente rele ale acestei legislaţii şi pe cel al mituirii. De fapt exact aceasta este intenţia, după cum a susţinut deja Uniunea Sabatului American. Preşedintele Uniunii Sabatului a publicat vestea că prin acest act al Congresului „se acordă un premiu de 2.500.000 dolari pentru a face cum este drept. Aceasta dovedeşte în mod concret că «pioşenia este un mare câştig».” Această idee noi o respingem împreună cu toate celelalte rele.