General Conference Daily Bulletin
Marți, 31 ianuarie 1893

Voi continua subiectul de acolo de unde ne-am oprit seara trecută şi voi citi două declaraţii de felul celor pe care le-am amintit la sfârşitul lecţiei de data trecută. Iată una dintre ele:

„Domnule preşedinte şi domnilor din Comitet, prieteni şi oponenţi ai acestei măsuri. Daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru, care este o realitate asupra căreia vom consimţi cu toţii. Niciunul dintre noi nu va fi aici în 1993. În vremea aceea fiecare dintre noi vom gândi la fel asupra valorii şi sfinţeniei zilei Domnului; pentru că s-a dat oricărui om cuvântul care spune «pune-ţi casa în rânduială».

«Cât de repede se duc!
Cei pe care i-am cunoscut
Cum se usucă frunzele toamna
Aşa de repede se veştejesc.»

Dar în timp ce oamenii mor, Naţiunea trăieşte. Fie ca Dumnezeul naţiunilor să ne călăuzească pe noi şi posteritatea noastră, pentru ca «America» să poată fi slăvită până la sfârşitul timpului.” Din discursul lui C.B. Botsford, în faţa Comitetului cu privire la Expoziţia Mondială.

Iat-o şi pe cealaltă:

„Domnule Preşedinte şi domnilor din Comitet, aş vrea să dau un singur motiv general pentru care acest Târg ar trebui să fie ţinut închis în Sabat. Dacă porţile lui vor fi deschise în Sabat, acesta va fi un act primejdios pentru noi ca naţiune şi va fi primejdios pentru Chicago şi pentru interesele Târgului. Există un lucru pe care trebuie să-l ţinem minte: şi anume că Dumnezeu împărăţeşte, Dumnezeu este încă pe tron. Dumnezeu nu a abdicat şi El a spus că naţiunea sau ţara care nu-i va sluji, aceea va pieri. Mai mult de atât, noi trebuie să ţinem minte că cele zece porunci sunt chiar baza tuturor legilor noastre, naţionale şi ale statelor, care slujesc libertăţile şi drepturile noastre. Luaţi porunca a cincia; luaţi porunca a şasea împotriva crimei şi pentru protejarea vieţii; protejarea persoanei este bazată pe porunca a şasea. Luaţi porunca a şaptea. Toate legile noastre, naţionale sau de stat, cu referire la puritatea socială, la relaţiile de căsătorie, poligamie, se bazează pe această poruncă. Acum, porunca a patra se află chiar în inima acestor zece porunci şi aceasta nu este ştearsă mai mult decât este desfiinţată porunca a cincia, sau a şasea, sau a şaptea, sau a opta. De aceea, trebuie să ţinem minte că dacă ne atingem de această poruncă a lui Dumnezeu, care se află chiar în inima celor zece porunci, noi ne atingem de onoarea lui Dumnezeu, ne atingem de legea lui Dumnezeu. Pentru că Hristos a accentuat porunca a patra. El a spus: «Sabatul a fost făcut pentru om». Ce a voit să spună prin asta? El a spus că Sabatul nu a fost făcut doar pentru evrei, ci pentru orice om, de oriunde, de orice vârstă şi de orice condiţie. El a spus că Sabatul a fost făcut pentru om. A fost făcut pentru omul din toate timpurile, din toate veacurile. El a spus că Sabatul a fost făcut pentru om; a fost făcut pentru binele cel mai de seamă al omului în toate generaţiile lumii, pentru binele lui moral şi fizic.

De aceea, dragi prieteni, dacă ne atingem de porunca a patra, care stă chiar la temelia tuturor celorlalte porunci, atunci ne atingem de onoarea lui Dumnezeu şi de poruncile lui Dumnezeu. Ea nu a fost niciodată desfiinţată şi dacă noi o vătămăm, Dumnezeu va aduce blestemul asupra noastră ca naţiune, pentru că El a spus lămurit poporului Său din vechime că îi va pedepsi pentru profanarea zilei de Sabat. De aceea, dragi prieteni, noi ca naţiune nu ne putem permite să desfiinţăm această poruncă. De aceea, noi trebuie să dăm un exemplu bun tuturor popoarelor lumii în privinţa Sabatului American; să le dăm un exemplu al Sabatului Creştin; să le dăm exemplul Sabatului aşa cum l-a poruncit Dumnezeu.

Un prinţ păgân, care cândva a vizitat-o pe regina Victoria, şi-a arătat dorinţa ca regina să-i dezvăluie secretul măreţiei formei de guvernare. Regina Victoria a trimis după o Biblie şi, înmânându-i-o, a zis: «Aici se află secretul măreţiei naţiunii noastre». Secretul măreţiei noastre ca naţiune este Biblia care tronează în toate legile cu privire la Sabat. Aceasta este fundamentul legilor noastre.” - Din discursul Rev. F.A. McCarret, în faţa Camerei Comitetului, cu privire la Târgul Internaţional, 11 ianuarie 11 1893.

Citesc aceste declaraţii ca exemple de argumente care au fost prezentate Comitetului pentru a convinge Congresul să rămână nemişcat în poziţia în care guvernul a fost plasat.

Acum, fraţilor, vă aduceţi aminte că în seara trecută am citit un text care urma să rămână în faţa noastră timp de o săptămână. Acum vreau să citesc un alt pasaj de acelaşi fel. Iată-l:

„Fraţilor şi surorilor, aş vrea să pot spune ceva care să vă trezească în faţa importanţei acestui timp, şi a semnificaţiei evenimentelor care se desfăşoară acum în faţa noastră. Vă atrag atenţia asupra mişcărilor agresive care au loc acum, pentru restrângerea libertăţii religioase.” (Ellen White, Scrisoarea 2c, 21 decembrie 1892)

Acesta este subiectul pe care îl vom studia în seara aceasta. Şi întrucât eu, cu ajutorul Domnului, voi prezenta în faţa voastră lucruri care se petrec, aş vrea să fiţi la fel de dornici cum este Domnul, ca să le priviţi şi să le vedeţi, pentru a putea vedea şi înţelege gândurile Lui în această privinţă.

Fără îndoială există în sală oameni care au fost de faţă acum trei ani, când mi s-a dat un subiect, care se numea, cred, „Criza prezentă.” Cei care au fost de faţă îşi vor aminti că, referindu-ne la lucrarea noastră din acel timp, care a fost de a trimite petiţii Congresului şi de a protesta împotriva acelei legislaţii, am atras atenţia asupra faptului că aceea era lucrarea noastră în acel timp. Şi anume să facem să circule petiţii peste tot, în întreaga ţară, pentru ca prin acele mijloace să putem trezi minţile populaţiei din Statele Unite în faţa acelei probleme şi să facem ca ei să adreseze Congresului petiţii în aşa abundenţă încât Congresul să poată vedea care este principiul şi să poată fi amânată legislaţia. Ideea era să prezentăm adevărul în faţa oamenilor prin acele mijloace. Vă aduceţi aminte că v-am atras atenţia asupra acestui gând: că această lucrare va continua doar până când duminica va fi adoptată, până când va fi votată o lege duminicală şi atunci toată lucrarea noastră în această direcţie urma să fie stopată, pentru că nu va mai fi de niciun folos să protestăm ca Congresul să nu facă un lucru pe care deja l-a făcut.

În această situaţie ne găsim acum. Suntem în situaţia la care m-am referit acum trei ani. Din dovada care a fost dată seara trecută, se vede clar că guvernul Statelor Unite este acum în mâinile unei ierarhii şi nu mai este în mâinile reprezentanţilor poporului. Guvernul, aşa cum l-au fondat părinţii noştri, nu mai este, s-a dus în mod iremediabil. Guvernarea poporului de către popor şi pentru popor s-a dus. Autoritatea guvernului obţinută de la popor, exprimată în Constituţie şi faptul ca guvernul să fie condus conform Constituţiei, acestea s-au dus. Constituţia a fost călcată în picioare, iar acum este ignorată. A fost ignorată de către Comitet, după cum am arătat în cealaltă zi; de fapt a fost respinsă, în locul ei fiind ascultată o ierarhie, aflată pe poziţie ierarhică şi aducând doar argumente ierarhice. Dacă aşa stau lucrurile - când chiar Constituţia este alungată din faţa şi din consideraţia unui Comitet al Congresului, a cărui singură autoritate este doar Constituţia, iar în locul ei este primită această ierarhie - atunci unde s-a dus guvernul? Ştiţi? Unde s-a dus?

(Răspunsuri din audienţă: „În mâinile bisericilor.”)

În extrasele pe care le-am citit seara trecută, se mărturiseşte că Congresul nu îndrăzneşte să acţioneze conform cu părerea sa, conform cu principiile pe care ei le susţin, de teama a ceea ce vor face bisericile, şi că nu îndrăzneşte să acţioneze în modul în care oamenii cu mintea limpede doresc ca ei să acţioneze, de teama că bisericile vor crea mai multe probleme şi necazuri naţiunii decât dacă s-ar acţiona după voia lor. Exact acesta este motivul pe care l-a invocat judecătorul Hammond justificând decizia lui, într-un articol care a fost tipărit mai târziu în acelaşi ziar în care a fost tipărită şi decizia lui; cum că, dacă bisericile cer o legislaţie de acest fel, este bine ca oamenii de stat să le-o acorde, întrucât protestanţii sunt oameni luptători, şi dacă nu li se dă ceea ce cer, vor produce astfel de necazuri naţiunii încât statul va pieri. Aşa gândesc ei. Nu înseamnă aceasta că principiile care însufleţesc bisericile protestante din Statele Unite sunt identice cu principiile papale de la început până la sfârşit? Iar motivul pe care l-au oferit pentru legislaţie de la început este un principiu categoric papal. Rezoluţia pe care bisericile au trimis-o Congresului pentru a cere această legislaţie este după cum urmează:

  „Am hotărât ca prin aceasta să ne angajăm unii faţă de alţii că de azi înainte refuzăm să votăm sau să susţinem în orice funcţie sau poziţie de încredere, pe orice membru al Congresului, fie senator sau reprezentativ, care va vota pentru vreun ajutor în plus de orice fel pentru Târgul Internaţional, exceptând cel acordat în condiţiile numite în aceste rezoluţii.”

Richard W. Thompson din Indiana, fost secretar al Forţelor Navale sub administraţia preşedintelui Hayes, a spus bine: „A îngădui unei biserici să dicteze dinainte ce legi să fie sau să nu fie adoptate, înseamnă a priva poporul de autoritatea guvernării pe care ei au rânduit-o a fi în mâinile lor şi a o transfera acelei biserici.” Şi aşa este. Lucrul acesta s-a produs, şi din cuvintele pe care le-au rostit, şi din relatările pe care le-am citit seara trecută, rezultă ca un fapt de necontestat în faţa lumii că guvernul Statelor Unite nu mai este „o guvernare a poporului de către popor şi pentru popor”, aşa cum au fondat-o părinţii noştri, ci este supunerea poporului de către biserici şi pentru biserici. Biserica stăpâneşte guvernul; îl are în mâinile ei, îl ţine în mâini şi are intenţia să îl menţină aşa.

Când s-a făcut acest lucru a fost foarte potrivit ca noi şi oricine altcineva, şi toţi oamenii, să ceară să fie anulat. Pentru că s-a făcut pentru motivele pentru care s-a făcut, Congresul ar fi putut să-l anuleze, ar fi putut să-şi deschidă ochii şi să facă pasul înapoi în poziţia pe care o avusese înainte. Congresul ar fi putut anula legea, lăsând-o acolo unde ar fi trebuit să o lase de la început, iar bisericile ar fi trebuit să depună un alt efort pentru a câştiga din nou stăpânirea asupra guvernului. Dar în loc de a da ascultare acelei cerinţe pe baza singurului temei pe care aveau dreptul să considere orice problemă – pe baza Constituţiei - ei au respins Constituţia şi toate argumentele legate de Constituţie, refuzând pe faţă să le asculte şi s-au dat în mâinile bisericilor, fixând astfel pentru totdeauna în legislaţia ţării ceea ce s-a făcut.

Acesta este de fapt al doilea pas. Când s-a făcut primul pas, pasul următor ar fi putut fi acela de a da înapoi. Aceasta ar fi anulat totul. Dar în loc de a face pasul înapoi, nu au făcut altceva decât să confirme pasul făcut şi astfel au închis calea de întoarcere.

Acum, ce misiune mai avem la Washington? Ce mai putem face la Washington cu petiţii sau cu proteste împotriva legislaţiei religioase? Nimic. Nu mai avem astfel de solii pentru Washington. Petiţiile noastre nu-şi mai au rostul acolo.  Aceasta este situaţia actuală.

Unii au întrebat: „Dacă va apărea o nouă legislaţie, nu putem să ne trimitem protestele împotriva acesteia şi să cerem o audienţă pentru a le susţine?” Care ar fi baza argumentelor noastre? Care ar fi baza protestului nostru? Că legislaţia nu este constituţională? Dar Constituţia este călcată în picioare şi vom fi primiţi cu răspunsul că legislaţia s-a făcut deja, şi de aceea este constituţională. Aşa s-a declarat. Şi dacă o astfel de legislaţie este luată ca fiind constituţională, atunci poate urma orice. Când le-am sugerat că era posibil ca ei să fi fost înşelaţi de relatările făcute în faţa lor, mi s-a spus: „Argumentul dumneavoastră nu este respectuos faţă de Congres.”

Fratele Fifield: Dar dacă o altă lege duminicală naţională va fi adusă în faţa altui Comitet, nu ar fi posibil ca acel Comitet să asculte argumentele constituţionale?

Fratele Jones: Să presupunem că o vor face, dar care va fi forţa acestor argumente? Constituţia a fost deja călcată în picioare. Aceasta este o lege neconstituţională. Legislaţia duminicală în întregime este neconstituţională. Dar a fost adoptată. Atunci, care va fi forţa oricărui argument adus pe terenul neconstituţionalităţii împotriva oricărei alte legii duminicale? Unde va fi forţa lui? Nicăieri.

Puteţi vedea fraţilor că totul s-a dus. Vreau să vă gândiţi la aceasta: că totul s-a dus. Iar baza, singura bază prin care am avut dreptul să protestăm - Constituţia - ne este luată. Noi am avut dreptul să protestăm pe această bază deoarece Constituţia este principiul lui Dumnezeu cu privire la guvernare. Principiul de guvernare al Statelor Unite este principiul de guvernare dat de Dumnezeu. Iar dacă noi am înălţat Constituţia şi principiile ei ca fiind după planul lui Dumnezeu, aşa cum am făcut-o întotdeauna, ca fiind principiul cel drept, este pentru că aceasta aveam noi de făcut. Dumnezeu a dat această Constituţie ca un exemplu pentru toată lumea şi ca o lumină pentru toată lumea, ca fiind principiile corecte de guvernare şi de aceea am avut dreptul să facem apel la ele.

Ei au vrut ca noi să argumentăm atunci împotriva închiderii Târgului în ziua de duminică. Vă daţi seama că nu am putut face asta. Mai mult, nu puteam argumenta împotriva închiderii pe motivul că duminica nu este Sabatul poruncii a patra; pentru că a argumenta în acest fel ar fi însemnat pur şi simplu să permitem şi să admitem că Congresul a încorporat pe drept în legislaţie porunca a patra şi că dacă ei ar fi recunoscut ziua poruncii a patra în loc de duminică, atunci nu am mai fi avut nimic de zis. Dar noi am avut multe de zis împotrivă. Dacă am fi făcut aşa, ar fi însemnat să renunţăm la tot. De aceea, nu ne-am putut părăsi poziţia pe care o avem faţă de Constituţie. Iar când ne-au respins pe noi, au respins Constituţia. Eu spun mereu că ne aflăm într-o companie deosebită, pentru că fiind respinşi de către Comitet în orice argument constituţional, noi ne aflăm în compania Constituţiei Statelor Unite; şi pentru a ne respinge pe noi, au trebuit să respingă Constituţia. Aceasta este compania noastră.

Rezultatul acestei probleme este că nu mai avem solii pentru Washington, cum am avut până acum. Sigur că oricând vor apărea alte chestiuni de acest fel, va fi o ocazie potrivită în care să ne prezentăm principiile în faţa congresmenilor, în acelaşi fel în care prezentăm adevărul în faţa tuturor oamenilor. Dar nu mai avem ce face acolo cu petiţii sau cu proteste împotriva legislaţiei religioase. Aceasta  s-a dus. Deci, în lucrarea care ţine acum de trecut, pentru ce trebuia să depunem eforturi? Împotriva a ceva ce era făcut sau ca să nu se facă ceea ce se făcea? Să nu se facă ceea ce se făcea. De ce protestam împotriva a ceea ce se făcea? Ce am spus noi că va fi ceea se făcea? Formarea unei legături de unire a bisericii cu statul; formarea chipului fiarei.

Acum legislaţia este făcută şi nu mai avem ce protesta împotriva facerii ei. Dar cu aceasta s-a terminat toată lucrarea noastră? Nu mai avem nimic de făcut în lume? Nu! Lucrarea noastră nu s-a oprit. Avem o lucrare de făcut, dar lucrarea noastră nu mai poate fi făcută aşa cum s-a făcut până acum. Atunci, care este lucrarea noastră? Să avertizăm faţă de ceea ce s-a făcut. Dar ceea ce s-a făcut este formarea chipului fiarei. Nu ne pune aceasta faţă în faţă cu solia îngerului al treilea exact aşa cum este scrisă? Nu ne conduce aceasta şi nu ne pune în faţa soliei îngerului al treilea aşa cum este scrisă? Nu există altă ieşire decât aceea de a spune solia îngerului al treilea exact aşa cum este scrisă, în dreptul lucrurilor care se fac. Solia îngerului al treilea spune: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână.” Nu ne arată această solie că icoana există şi că semnul este înălţat spre a fi primit?

Repet, noi nu putem protesta împotriva facerii acestui lucru, pentru că deja s-a făcut. Nu putem merge înaintea Congresului şi folosi argumente constituţionale împotriva legislaţiei religioase, nu putem protesta împotriva facerii chipului fiarei. Nu putem protesta împotriva guvernului pentru că recunoaşte Sabatul fals. Acesta este înălţat şi este pus în locul Sabatului poruncii a patra, printr-un act definit al Congresului. Această acţiune a pus guvernul Statelor Unite în mâinile bisericilor. A stabilit semnul fiarei drept Sabat al naţiunii şi al întregii lumi şi l-a pus în locul Sabatului poruncii a patra, în cuvinte categorice, în această legislaţie.

Ce a fost papalitatea? Nu a fost doar unirea bisericii cu statul; aceasta exista şi în păgânism. Papalitatea este biserica ce conduce statul, este biserica ce deţine statul şi puterile statului şi le foloseşte pentru a impune decrete religioase. Este o realitate vie faptul că guvernul Statelor Unite este acum în mâinile bisericilor aşa-zis protestante şi că acestea folosesc guvernul pentru a impune o hotărâre bisericească mai presus de toate hotărârile guvernului. Aceasta fac acum aceste biserici. Seamănă cu papalitatea? Este la fel cu papalitatea? Da! Aşa că, repet, suntem obligaţi aşadar să stăm în faţa soliei îngerului al treilea. Faptele sunt în faţa noastră şi noi suntem constrânşi în faţa acestei solii ca fiind singura noastră lucrare.

Dacă trebuie să avem vreo legătură cu problemele publice, trebuie să o avem în alt fel decât până acum; şi singurul fel în care putem avea vreo legătură cu ele este pur şi simplu prin a avertiza oamenii faţă de ceea ce se face, împotriva primirii sau admiterii că ar fi drept ceea ce se face.

Suntem constrânşi să lucrăm în acest fel şi nu există o altă cale. De azi înainte, oricine mărturiseşte a lucra sub solia îngerului al treilea, poate vesti solia şi nu o poate vesti altfel decât prin cuvintele prin care vorbeşte ea: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei.”

Înainte de 1892 niciunul dintre noi nu am avut dreptul să vorbim aşa, avertizând oamenii să nu se închine în faţa icoanei, pentru că icoana nu era încă făcută. Noi am spus oamenilor că aceasta urma să apară, şi când aveau să se facă anumite lucruri, atunci urma să fie făcută icoana, şi atunci urma să fie dată avertizarea „nu vă închinaţi ei”. Aceasta a fost solia noastră, dar acum nu mai este. Acum nu mai putem să le spunem acelaşi lucru. Nu mai putem protesta împotriva facerii ei, pentru că s-a făcut. Acum suntem constrânşi la o altă lucrare. Repet, nu există altă cale decât de a predica solia îngerului al treilea aşa cum o citim: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei.” Dar există un text care precede solia: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare.” Ce este aceasta, dacă nu marea strigare a îngerului al treilea care vine chiar acum. Nu ne arată acest fapt că atunci când vine timpul ca solia să fie vestită în mod direct, aşa cum este scrisă, atunci este timpul marii strigări? Am văzut aceasta până acum din ceea ce s-a prezentat, dar nu ne spun chiar cuvintele soliei, că atunci când solia se vesteşte în lume cu cuvintele prin care este scrisă, aceasta este marea strigare? Pentru că atunci este vestită cu glas tare.

Un alt gând: câte naţiuni ale pământului, în afară de aceasta, au existat până acum, care să nu fi avut nicio unire între religie şi stat? Nici una. Câte naţiuni există acum, în care să nu existe o astfel de unire? Nici una. Dar unirea între religie şi stat, unirea bisericii cu statul este modul de a lucra al Satanei. Păgânismul a fost felul în care a lucrat Satana, şi papalitatea a fost la fel. Iar ceea ce se întâmplă acum în naţiunea noastră, ce este? Chipul papalităţii.

Prin ce instrument a făcut diavolul război împotriva bisericii lui Dumnezeu, atunci când s-a născut Hristos? Prin păgânism. Prin ce instrument a făcut el război împotriva bisericii din pustie? Prin papalitate. Prin ce instrument face război împotriva rămăşiţei? Prin chipul papalităţii. Vedeţi Apocalipsa 12! Dar până acum chipul nu a fost făcut. Acum este făcut. Până acum nu a avut în mâinile sale guvernul Statelor Unite pentru a-l folosi împotriva adevărurilor lui Dumnezeu. Acum îl are. Cât din puterea lumii are acum Satana în mâinile sale spre a o folosi împotriva bisericii şi a Sabatului lui Dumnezeu? O are pe toată. Nu este aşa?

Acum, voi şi eu suntem obligați de ani de zile de mărturisire, că vom sta pentru Sabatul Domnului. Suntem obligați la aceasta. Dar acum, acestui angajament i se opune orice fel de putere a acestui pământ, având pe Satana drept şef care să exercite această putere. Astfel, suntem puşi în faţa acestui fapt: dacă ne menţinem alegerea pentru Sabatul Domnului, va trebui să o facem în faţa puterii întregului pământ. Nu reiese de aici că pentru a face aşa trebuie să ne însoţească o putere mai mare decât toate puterile pământului? Poate un om de la sine să stea cu succes împotriva întregii puteri a pământului? Nu domnilor! Şi atunci, nu suntem conduşi la faptul că trebuie să lucreze pentru noi, o putere mai mare decât toate puterile pământului la un loc? Nu este timpul ca acel înger să coboare din cer, cu o putere mare?

Îngerul care coboară din cer, adăugând vocea sa vocii celuilalt, vesteşte marea strigare. De aceea, chiar acum suntem în timpul în care acel înger coboară din cer cu o mare putere, iar nouă nu trebuie să ne fie teamă. Chiar dacă toată puterea pământului ar fi împotriva Sabatului Domnului şi împotriva noastră pentru că stăm pentru el, puterea lui Dumnezeu este dată oricui vrea să Îi fie credincios.

Nu este solia pe care Mântuitorul a dat-o ucenicilor Săi, exact solia care ne este dată nouă? Ei trebuiau să meargă în toată lumea ca să predice Evanghelia la orice făptură. Iată solia noastră: Evanghelia veşnică pe care să o predicăm „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod.” Apocalipsa 14:6. Este aceeaşi. El le-a spus lor: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” Isus Hristos are pe pământ o putere mai mare decât toate puterile pământului. Chiar dacă Isus ar fi pe pământ aşa cum a fost odinioară, ar avea mai multă putere decât are tot pământul. „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă.” De ce să mergem? Pentru că El are puterea.

De aceea, duceţi-vă şi învăţaţi toate neamurile despre aceste lucruri, şi iată că Eu sunt cu voi. Este? Este El cu noi fraţilor? Să nu mai spunem că El va fi cu noi. El nu aşa spune. Să nu mai spunem aşa; aceasta nu este credinţă. Noi zicem: „El spune: «voi fi cu voi».” Apoi Îi cerem să fie cu noi, şi ne întrebăm dacă este sau nu este cu noi. Dar El spune: „Duceţi-vă; Eu sunt cu voi.” Este cu noi? Să-I mulţumim că aşa este. Dacă intraţi în dificultăţi, lăsaţi-L să vă ajute să ieşiţi. Este lucrarea Satanei aceea de a prezenta dificultăţi, de a ne bara drumul; dar mulţumim Domnului, când Domnul este cu noi, Satana nu ne poate bloca drumul. El poate să ne pună o Mare Roşie în faţă şi vom trece prin ea, pentru că Dumnezeu poate să deschidă marea. Domnul este cu noi şi avem nevoie să ştim aceasta mult mai personal decât a spune că „va fi cu noi”. Avem nevoie de o putere care să fie cu noi în orice moment, să lucreze cu noi, în noi şi pentru noi, şi avem nevoie să fim siguri că o avem. Cum putem şti aceasta? El spune că este aşa. Atunci, să spunem şi noi la fel.

Deci sunt două puncte pe care le-am subliniat în aceste gânduri: unul este acela că suntem constrânşi să vestim solia îngerului al treilea aşa cum o citim; celălalt este acela că suntem puşi în faţa realităţii că dacă rămânem în supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu, va trebui să o facem în faţa întregii puteri a acestui pământ şi a Satanei care foloseşte această putere. Aceasta ne conduce la faptul că pentru a rămâne statornici, pentru a rezista chiar şi un minut, avem nevoie de o putere mai mare decât toată puterea acestei lumi adunată la un loc. Iar binecuvântarea este în faptul că El spune „Eu sunt cu voi”. Mulţumim Domnului!

Acum un alt gând care cred că se va întinde până la sfârşitul timpului rezervat pentru seara aceasta, iar aceste trei puncte vor fi suficiente pentru această seară. Congresul a luat porunca a patra şi a făcut din ea baza şi motivul pentru această lege duminicală. Dar a mers şi mai departe. Nu a lăsat porunca aşa cum a dat-o Dumnezeu. Nu a lăsat porunca aşa cum este dată în Biblie şi aşa cum apare în înregistrare. Nu a lăsat ca conducerea Târgului Internaţional şi fiecare om să o interpreteze după înţelegerea sa. Congresul a mers dincolo de aceasta şi a interpretat porunca a patra ca referindu-se la „prima zi a săptămânii, uzual numită duminică”, aceasta fiind „Sabatul creştin”, „Sabatul naţiunii” şi ziua care trebuie respectată şi onorată pentru binele naţiunii şi al lumii prin închiderea Târgului în ziua de duminică. Atunci pun întrebarea: ce este aceasta altceva decât faptul că guvernul Statelor Unite pune duminica în locul Sabatului poruncii a patra, printr-un act clar şi hotărât?

Să aruncăm o scurtă privire înapoi în timp. Taina fărădelegii lucra în zilele lui Pavel. Apostazia începuse şi s-a întins; biserica a adoptat duminica. Dar a putut ea să oblige pe cineva să o respecte? Nu! A putut ea să impună restricţii sau să folosească forţa împotriva celor care voiau să păzească Sabatul Domnului, pentru a-i obliga să schimbe Sabatul Domnului cu duminica, atât timp cât biserica era singură? Nu! Dar ea dorea să oblige oamenii să ţină duminica în locul Sabatului Domnului. Biserica apostată dorea ca Sabatul duminical să fie ţinut în locul Sabatului Domnului şi dorea ca oamenii să îl recunoască şi să-l păzească pe acesta în locul adevăratului Sabat. Însă aşa ceva nu putea să realizeze de una singură.

Ce a făcut atunci pentru a-şi împlini dorinţa? S-a folosit de puterea pământească. A pus stăpânire pe puterea Statului. Câtă putere deţinea guvernul acela în lumea de atunci? Imperiul Roman era pe atunci puterea mondială, astfel că biserica şi-a asigurat toată puterea lumii şi, cu ajutorul acestei puteri, i-a obligat pe oameni să primească duminica în locul Sabatului Domnului. Prin acest fapt ea a reuşit să pună în mod definit duminica în locul Sabatului Domnului. Ce a fost acest fapt decât o anulate a Legii lui Dumnezeu? Ea a scos pecetea Legii Sale, inima Legii Sale, cea care îl descoperă pe El, pecetea care arată că El este ceea ce este. Prin folosirea forţei a îndepărtat această pecete iar în locul ei şi-a pus propriul semn. Astfel a luat locul lui Dumnezeu în minţile oamenilor, şi prin acest act a reuşit în planul ei de a face Legea lui Dumnezeu fără putere. Aceasta a fost fiara. Aceasta a făcut fiara. Noi am predicat tot timpul că papalitatea a făcut Legea lui Dumnezeu fără putere şi este adevărat.

Să ne întoarcem acum la timpul nostru şi la problema din faţa noastră. Nu ţin bisericile protestante duminica de un timp îndelungat? Nu se opun ei de mult timp păzirii Sabatului Domnului? Dar nu au putut obliga pe nimeni să ţină duminica în locul Sabatului poruncii a patra. Într-o anumită măsură, este adevărat, au putut impune păzirea duminicii în unele state. Dar noi ştim, şi ei au mărturisit, că toate eforturile depuse prin legile statelor în această direcţie, au fost aproape complet zadarnice deoarece guvernul naţional era împotriva lor, de aceea unul din marile motive pentru eforturile lor energice de a supune guvernul naţional duminicii, a fost acela de a da putere legilor statale. Aşa că, pentru a-şi atinge scopul de a înălţa duminica împotriva Sabatului Domnului, aceste biserici, aşa zis protestante, au trebuit să pună stăpânire pe guvernul Statelor Unite, pe puterea acestui guvern, tot aşa cum, în apostazia primară, biserica a pus mâna pe puterea guvernului Roman. Acum ea are în mână această putere. Iar prin actul definit prin care a obţinut această putere, a urmărit să înlăture Sabatul poruncii a patra şi să pună în locul lui duminica. Atunci, nu au făcut şi ei fără putere Legea lui Dumnezeu prin acest act definit? Când acţiunea s-a făcut pentru prima oară, a luat naştere fiara! Iar acţiunea aceasta ce este? Este chipul ei. Atunci, nu a sosit timpul ca solia îngerului al treilea să fie vestită în propriile ei cuvinte? „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână.”

Ah, Domnul ne-a trimis chiar acum acest cuvânt: „Este timpul, Doamne, să lucrezi.” De ce? „Căci ei lipsesc Legea Ta de putere.” Psalmii 119:126 (trad. KJV). Nu este acest text rugăciunea pusă de Dumnezeu în gura noastră în acest timp? Înălţaţi voi această rugăciune? Trăiţi voi zi după zi şi oră de oră în prezenţa realităţii teribile că este timpul ca Dumnezeu să lucreze, dacă trebuie ca integritatea Sa să fie păstrată în faţa întregii lumi? Este o realitate teribilă; este o poziţie înfricoşătoare. Ne conduce la nevoia unei astfel de consacrări cum niciunul dintre noi nu am visat vreodată; a unei astfel de consacrări, a unui astfel de devotament care ne va menţine în prezenţa lui Dumnezeu cu gândul solemn că „este timpul, Doamne să lucrezi, căci ei lipsesc Legea Ta de putere”.

Ce este aceasta decât o mărturisire, şi chiar cea mai potrivită mărturisire: „Doamne, ce putem face noi? Toată puterea pământului este împotriva noastră. Ce putem face noi împotriva acestei mari mulţimi?” Nu este acum rugăciunea lui Iosafat şi rugăciunea noastră? „O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi, care înaintează împotriva noastră, şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!” Şi ei stăteau „în picioare înaintea Domnului, cu pruncii, nevestele şi fiii lor”. (2 Cronici 20:12)

Ce ne spune Ioel să facem? „Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare! Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi pe copii, şi chiar pruncii de la sân! Să iasă mirele din cămara lui, şi mireasa din odaia ei! Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar, şi să zică: «Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moştenirea Ta, n-o face de batjocura popoarelor! Pentru ce să se zică printre neamuri: ‚Unde este Dumnezeul lor?’»”.

Noi suntem dovada pentru Dumnezeu şi înaintea lumii că depindem de Dumnezeu; că El îşi iubeşte poporul; că El se manifestă în favoarea celor care au inimile îndreptate spre El. Fraţilor, am primit din Australia aceste cuvinte solemne care ating tocmai acest gând. Se află în mărturia întitulată „Criza iminentă.” Ce spun aceste cuvinte? „Ceva important şi hotărâtor trebuie să aibă loc, şi aceasta cât de repede. Dacă se va întârzia, caracterul lui Dumnezeu şi tronul Său vor fi compromise.” Fraţilor, prin atitudinea noastră neglijentă, indiferentă, punem tronul lui Dumnezeu în pericol. De ce nu poate El să lucreze? Dumnezeu este gata. Lucrătorii lui Dumnezeu nu sunt gata? Dacă se va întârzia, „caracterul lui Dumnezeu şi tronul Său vor fi compromise.” Este posibil să riscăm onoarea tronului lui Dumnezeu? Fraţilor, pentru Dumnezeu şi pentru tronul Său, să ne dăm la o parte din cale. Să ne dăm la o parte. Singurul fel în care ne putem da la o parte din calea lui Dumnezeu este prin a fugi la El. Acesta este singurul fel de a ne da la o parte din drumul Lui, şi a fugi la El - la aceasta ne cheamă acum.

Aceasta este situaţia. El ne-a dat rugăciunea. O, dacă Dumnezeu ne-a dat rugăciunea, cu câtă inimă şi cu câtă încredere putem prezenta rugăciunea şi pe noi înşine înaintea Lui! El ne-a dat rugăciunea, El ne-a spus cuvintele: „Este timpul, Doamne, să lucrezi, căci ei lipsesc Legea Ta de putere.”

Încă un aspect: dacă am avea nevoie de altceva pentru a fi siguri că aşa stau lucrurile, avem textul care a fost citit Sabatul trecut, din ultima scrisoare sosită din Australia:

„Fraţilor şi surorilor, aş vrea să pot spune ceva să vă trezească în faţa importanţei acestui timp, în faţa semnificaţiei evenimentelor care au loc în faţa noastră. Vă atrag atenţia asupra mişcărilor agresive ce se fac acum pentru restrângerea libertăţii religioase. Memorialul lui Dumnezeu este dat jos şi în locul lui un Sabat fals este înălţat înaintea lumii.” (Mărturii, vol. 6, p. 18)

Nu urmează să fie dat jos. Ci „este” dat jos. Mărturia sosită iarna trecută, anul trecut pe vremea aceasta, spunea că se va face o mare mişcare „pentru a înălţa Sabatul fals”. Iar acum? „Memorialul lui Dumnezeu este dat jos şi în locul lui un Sabat fals este înălţat înaintea lumii.”

Cât de repede se împlineşte cuvântul lui Dumnezeu în aceste zile! O scrisoare mărturiseşte că anumite lucruri „vor fi”, iar următoarea scrisoare spune că „sunt”. O scrisoare ne spune din partea Domnului că se fac eforturi pentru „a face” anumite lucruri; scrisoarea următoare ne spune din partea Domnului că acele lucruri „s-au făcut”.

Fraţilor, nu vom fi noi oameni pregătiţi, oricând gata să răspundem imediat cuvântului lui Dumnezeu? Nu mai este timp de a zăbovi nici măcar o clipă. Fraţilor, să-L căutăm pe Dumnezeu cu toată inima. Mărturiile pe care fratele Prescott le-a citit în ora trecută, aducându-ne în faţa nevoii de a-L căuta pe Dumnezeu ca să ne dea Duhul Său cel Sfânt – nu sunt tocmai dovada acestei lucrări, a acestei solii şi a tot ce se află în faţa noastră? Atunci acel text pe care l-am citit seara trecută, nu este valabil şi acum?: „Cei care vor vedea ce este gata să vină în curând peste noi prin ceea ce se face sub ochii noştri, nu se vor mai încrede în invenţii omeneşti, ci vor simţi că Duhul Sfânt trebuie să fie recunoscut, primit şi prezentat în faţa oamenilor.”

Citesc acum fraza completă:

„Memorialul lui Dumnezeu este dat jos şi în locul lui un Sabat fals este înălţat înaintea lumii. În timp ce puterile întunericului stârnesc elementele de jos, Domnul Dumnezeul cerului Îşi trimite puterea de sus pentru a face faţă urgenţei, trezindu-şi agenţii Săi vii ca să înalţe Legea cerului. Acum, chiar acum este timpul să lucrăm în ţările străine, întrucât America, ţara libertăţii religioase, se va uni cu papalitatea pentru a forţa conştiinţele oamenilor să onoreze Sabatul fals.” (Ibidem.)

Nu pentru a „institui” Sabatul fals, ci pentru a onora Sabatul fals, care a fost instituit şi care este pus în faţa lumii.

Cuvântul ajuns la noi în data de 30 august 1882, după ce citează Scriptura din Apocalipsa 3, spune următoarele:

„«Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui dacă nu te pocăieşti.» Poporul ales al lui Dumnezeu şi-a pierdut dragostea dintâi. Fără această dragoste, toată mărturisirea de credinţă nu va salva niciun suflet de la moarte. Să presupunem că atenţia se va abate de la toate diferenţele de opinie, şi că vom ţine seama de sfatul Martorului Credincios. Când poporul lui Dumnezeu îşi va umili sufletul înaintea Lui, căutând individual Duhul Său cel Sfânt cu toată inima, se va auzi de pe buze omeneşti o mărturie de felul celei relatate în Scriptură – «după aceea am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui». Feţe îmbujorate de dragostea lui Dumnezeu, buze atinse de focul sfânt, vor spune: «Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţă de orice păcat».”  (Scrisoarea 25b, 30 august 1892, în Materialele 1888, p. 1007)

Fraţilor, fie ca aceste cuvinte să iasă de pe orice buze din această sală, la această conferinţă, în această biserică, înainte ca această conferinţă să se încheie. Nu a luminat Dumnezeu destul calea? Nu a luminat-o destul în mijlocul evenimentelor care au loc în faţa noastră, şi faţă de care nu ne putem închide ochii? Să ne deschidem ochii şi inimile, invitând pe Domnul să intre, să le ia cu totul în stăpânire şi să ne folosească după plăcerea Sa.