General Conference Daily Bulletin
Vineri, 3 martie 1893

Să reluăm ideea de seara trecută, de acolo de unde am rămas: că lucrarea lui Dumnezeu de mântuire este aceeaşi lucrare a lui Dumnezeu, de ducere până la capăt a scopului Său original în creaţiune. Pentru că, aşa cum este declarat, când a luat sfârşit crearea cerurilor şi a pământului, precum şi a întregii oştiri a cerurilor, scopul lui Dumnezeu era desăvârşit în ele şi Dumnezeu S-a desfătat privindu-le. Dar, prin amăgirea Satanei, lumea aceasta a fost abătută de la scopul Său şi întoarsă împotrivă.

De aceea, pentru a-Şi realiza scopul, El trebuie să adune din această lume un popor care să umple pământul când acesta va fi făcut nou, aşa cum l-ar fi umplut dacă nu s-ar fi abătut de la scopul Său original. Şi când se va realiza aceasta prin cuvântul mântuirii, prin puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, aceasta va fi cu adevărat desăvârşirea, împlinirea reală a scopului Său original cu facerea acestei lumi şi a tuturor lucrurilor - un Univers desăvârşit, în care tot ce este în cer şi pe pământ, sub pământ, şi în mare, împreună cu tot ce este în ele, vor spune: „A Celui ce stă pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!”

Mântuitorul, când a fost pe pământ a zis: „Tatăl Meu lucrează, şi Eu de asemenea lucrez.” Lucrarea lui Dumnezeu a fost terminată atunci când a început ziua a şaptea, în vechime. El S-a odihnit. Dar lucrarea Sa pe acest pământ şi dezvoltarea omului pe el au fost stricate, astfel că Dumnezeu a trebuit să înceapă din nou să lucreze, prin lucrarea de mântuire, pentru a duce la capăt scopul Său original. Din acest motiv Isus spune: „Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez.”

Voi citi acum trei pasaje din Vechiul Testament şi trei din Noul Testament, iar voi puteţi găsi cât de multe doriţi. Voi citi în mod special din Isaia capitolul 40 şi mai departe, arătând că în lucrarea de mântuire El desfăşoară aceeaşi lucrare de creaţiune, şi El Însuşi drept Creator, precum şi puterea Sa aşa cum a fost manifestată la creaţiune, sunt temelia încrederii noastre în puterea Sa de a realiza mântuirea noastră.

Deschideţi mai întâi la Psalmii 111:4: „El a făcut lucrările Lui minunate ca să ne aducem aminte de ele” (KJV). Versiunea ebraică şi altele redau în felul următor: „El a făcut un memorial pentru lucrările Lui minunate.” Despre aceasta vorbim. Aceasta este prima parte a versetului. Şi acum partea a doua: „Domnul este îndurător şi milostiv.” Deci lucrările Lui minunate spre care arată memorialul pe care l-a instituit Dumnezeu, sunt puse în legătură în acest verset cu îndurarea şi compasiunea pe care o are Dumnezeu din plin pentru om în această lume, îndurare şi milă de care omul are atât de mare nevoie.

Acum deschideţi la capitolul 40 din Isaia, şi puteţi urmări această idee până la sfârşitul cărţii lui Isaia, regăsind-o peste tot. Voi începe cu primul verset care spune: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului.” Nota marginală spune: „Vorbiţi ca să meargă la inimă Ierusalimului. Şi strigaţi-i că lupta lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori pentru toate păcatele lui.” Un glas strigă în pustie, „pregătiţi calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!” Aceasta este solia lui Ioan Botezătorul.

„Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal, să fie plecate, ce este strâmb să fie îndreptat şi locurile denivelate să fie netezite! Atunci se va descoperi slava Domnului şi orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit. Un glas zice: «Strigă!» Şi eu am răspuns: «Ce să strig?» «Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, fiindcă suflă Duhul Domnului peste ea. Cu siguranţă poporul este ca iarba. Iarba se usucă, floarea cade, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.»” (KJV).

Citând acest text în ultimele două versete din capitolul 1 din prima sa epistolă, Petru spune: „Şi acesta este cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.” El citează din Isaia: „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac (…)”, apoi spune că „Acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie”.

Isaia merge mai departe, vorbind prin alte cuvinte despre Evanghelie: „O, Sioane, care aduci veşti bune, suie-te pe un munte înalt; O, Ierusalime, care aduci veşti bune, înalţă-ţi glasul cu putere, înalţă-ţi glasul, nu te teme; spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru! Iată Domnul Dumnezeu vine cu mână puternică şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că răsplata este cu El, şi lucrarea Lui este înaintea Lui. El îşi va paşte turma ca un păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui, şi va călăuzi blând oile care alăptează.»” (KJV).

Aceasta este Evanghelia! Până aici, Isaia vesteşte Evanghelia prin Cuvântul lui Dumnezeu. Să citim mai departe: „Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu cumpăna?” Cine a făcut aceasta? Acelaşi care ne spune: „Îi voi călăuzi blând, ca un păstor, pe cei care sunt ai Mei.” Acelaşi al cărui Cuvânt ne vorbeşte prin Evanghelie, şi rămâne în veac.

„Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii? Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip. Libanul n-ajunge pentru foc, şi dobitoacele lui n-ajung pentru arderea de tot. Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune. Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna?”

Versetul 25: „«Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt. «Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.»” Niciuna nu se pierde, „Niciuna nu cade.” (KJV). Aşa spune textul. Toate sunt ţinute. Dar ce le ţine la locul lor?

(Audienţa: „Puterea Cuvântului Său.”)

El ţine „toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale”.

Domnul ne spune să privim în sus şi să vedem cine a făcut toate aceste lucruri, şi cine „a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor”. Cum a făcut El „să meargă în şir, oştirea lor”?

(Audienţa: „După număr.”)

„După număr.”

Pentru ce ni se spun toate acestea? Versetul 27: „Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?»” Priveşte în sus către ceruri şi vezi cine a făcut toate aceste lucruri, şi face să meargă oştirea lor în şir, după număr şi niciuna din ele nu cade. De ce spui, Iacove că Dumnezeu te-a uitat? Pentru ce te descurajezi? Cum poţi să crezi că El te-a uitat? Dacă El nu uită niciuna dintre stelele universului ci le cunoaşte pe fiecare pe nume, va uita El numele tău? De ce sunt scrise împreună aceste lucruri?

(Audienţa: „Pentru mângâierea noastră.”)

Pentru că Acela care a creat toate aceste lucruri, este Cel care mângâie pe Israel. Cel care cunoaşte toate stelele pe nume, este Cel ce ne dă, vouă şi mie, un nume nou.

Versetul 28: „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit, şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.” Cine face toate acestea?

(Audienţa: „Domnul.”)

Ridică-ţi ochii şi vezi cine a făcut toate aceste lucruri, şi înţelege că El are putere pentru a întări pe cel ce cade în leşin. El are putere pentru cel neputincios, prin Cuvântul Său; de aceea, spune: «Bucuraţi-vă şi întăriţi-vă.» Şi aşa este! Când i-a vorbit lui Daniel şi i-a zis «Fii tare», Daniel a răspuns: «Sunt tare pentru că Tu m-ai întărit.»”

Şi ultima parte a capitolului: „Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc.” Pentru că puterea ce menţine stelele în drumul lor şi în locul lor, aceeaşi putere este cu cel slab şi cu cel sfârşit de puteri, drept urmare ei pot alerga fără a obosi, pot umbla fără a ajunge la epuizare. Nu se vede de aici că Domnul aşează creaţiunea, şi puterea Sa manifestată în creaţiune, drept temelie a speranţei noastre în mântuirea Lui? Nu este mântuirea creaţiune?

În Psalmii 147:3, 4 găsim un alt text binecuvântat care ne atinge atât de afectuos pe fiecare dintre noi - îl citesc îndeosebi pentru acest scop: „Tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită, şi le leagă rănile, El socoteşte numărul stelelor, şi le dă nume la toate.” Cel care cunoaşte numărul stelelor, chemându-le pe fiecare pe nume, este Cel care leagă rănile şi vindecă inimile zdrobite. Aţi fost vreodată răniţi în duhul vostru, cu inima zdrobită şi în pragul disperării, crezând că sunteţi uitaţi de toţi şi de toate? Amintiţi-vă textul următor! Domnul nu doar „tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile”, ci El „socoteşte numărul stelelor şi le dă nume la toate”. El le cheamă pe toate pe nume, şi El nu va uita numele tău. Acesta este Domnul. Acesta este Mântuitorul nostru, iar temelia încrederii noastre în El ca Mântuitor este faptul că El le-a creat pe toate, le cunoaşte pe nume, şi le susţine prin cuvântul puterii Sale care mântuieşte.

Să citim şi în Noul Testament! Vă amintiţi pasajul din Ioan 1:1-3: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.” Iar versetul 14: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.” „Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har.”

Deci, Acela care a creat toate lucrurile, a venit El Însuşi pe pământ, „plin de har şi de adevăr”, S-a făcut trup asemeni trupului nostru, şi prin El suntem părtaşi plinătăţii Lui. Nu realizaţi că unicul gând pe care Dumnezeu vrea să-l avem despre mântuire este că Acela care ne-a creat, Acela ne şi mântuieşte? Că puterea prin care El a creat este puterea prin care mântuieşte; şi mijloacele prin care a creat - Cuvântul Său – tocmai acesta este mijlocul prin care mântuieşte. Şi cuvântul Lui spune: „Vouă vi s-a trimis Cuvântul mântuirii acesteia.”

Efeseni 3 vorbeşte despre Evanghelie: începând cu versetul 7 şi terminând cu versetul 12: „(…) al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui. Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile.” Ce trebuia să vestească Pavel? „Bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos” şi să-i facă pe toţi oamenii să vadă taina care este „(…) în Dumnezeu, care a creat toate lucrurile prin Isus Hristos.” Deci; Evanghelia înseamnă a face oamenii să înţeleagă scopul lui Dumnezeu de la început, de când a creat lumea. Atunci, dacă Evanghelia ar realiza altă lucrare şi ar învăţa alte lucruri sau despre altă putere decât cea de la creaţiune, predicarea ei nu ar realiza acest scop. Dar, acesta fiind rolul ei, aceasta ne arată forţa aflată întotdeauna la îndemâna noastră, că scopul lui Dumnezeu cu Evanghelia este de a aduce oamenilor la cunoştinţă scopul Său original în crearea tuturor lucrurilor prin Isus Hristos, cunoştinţă pe care oamenii au pierdut-o.

Citim mai departe: „(…) pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.” În alt loc citim că El a avut acest scop, a făcut acest plan, încă dinainte de întemeierea lumii. Şi trebuia să fie aşa, pentru că este un scop veşnic. Astfel, în Hristos, prin mântuirea acestei lumi şi a oamenilor, prin lucrarea lui Hristos pentru aceasta, Dumnezeu Îşi duce la îndeplinire scopul Său veşnic pe care l-a avut de la început. „În El (în Hristos) avem, prin credinţa în El, libertatea şi apropierea de Dumnezeu cu încredere.”

Să recitim despre acest scop sau plan veşnic: „După planul veşnic, pe care l-a făcut în Isus Hristos, Domnul nostru.” Deci scopul veşnic, original, al creaţiunii, despre care am vorbit seara trecută, care era în Hristos, a cărui realizare a fost atunci împiedicată, este Hristos. A fost Hristos atunci, şi este Hristos acum. Tot timpul este Hristos, şi mereu puterea lui Dumnezeu în Hristos: puterea lui Dumnezeu manifestată în cuvânt; tot timpul pentru împlinirea scopului Său la început, şi pentru împlinirea aceluiaşi scop la sfârşit. Satana a deturnat lumea pe căi sucite. Iar Domnul a zis: „ne vom atinge scopul, chiar şi în acest fel.” Satana nu a realizat nimic; decât că a amăgit lumea şi aceasta şi-a urmat mersul pe drumuri lăturalnice, iar Domnul a continuat să lucreze, cu tot acest ocol al lumii, şi Îşi va realiza planul Său veşnic, aşa încât va uimi Universul şi va distruge pe diavolul. Şi o va face!

Acelaşi lucru îl găsim în Coloseni 1 începând cu versetul 9. Voi citi repede de la versetul 9 la 17: „De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voinţei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul; ca să-i fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu; întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie, mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.” Creaţiunea, mântuirea, binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, eliberarea de sub puterea întunericului, toate sunt acelaşi lucru: puterea creatoare a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu în Isus Hristos.

Primul capitol din Evrei arată acelaşi lucru. De fapt, toată Biblia arată aceasta. Nu este nevoie să stăruim mai mult asupra faptului că mântuirea este creaţiune şi că este dat un semn ce descoperă puterea creatoare manifestată în Isus Hristos. Singurul fel în care această putere poate fi manifestată este doar în Isus Hristos. Singurul fel în care Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu este în El. El a rânduit acest semn pentru a simboliza puterea creatoare a lui Dumnezeu în Isus Hristos. Şi fie că este vorba de puterea creatoare manifestată în creaţiunea originală, fie că este puterea creatoare în lucrarea de mântuire pentru realizarea scopului original al creaţiunii, este aceeaşi putere, acelaşi scop, prin Acelaşi Unul, în acelaşi fel, şi prin aceleaşi mijloace, şi de aceea este acelaşi semn pentru a simboliza pe Cel ce este totul în toate, cu toate semnificaţiile şi implicaţiile.

Dacă aţi stabili un alt semn pentru a simboliza lucrarea de mântuire, un alt semn decât cel pe care l-a stabilit Dumnezeu, va sugera acel semn puterea lui Dumnezeu şi mântuirea aşa cum aţi dori să o facă?

(Audienţa: „Nu!”)

Gândiţi-vă bine la aceasta! Dumnezeu a pus un semn care să semnifice puterea Sa lucrând oriunde şi în orice fel, în Isus Hristos. Dacă voi sau altcineva ar pune un alt semn, acela nu poate semnifica puterea lui Dumnezeu, pentru că altcineva a pus semnul, nu Dumnezeu. Oricine altcineva ar pune un semn, nu este Dumnezeu cel care pune acel semn. De aceea, este imposibil să semnifici puterea lui Dumnezeu prin altceva, prin alt semn; este imposibil! Aşa este?

(Audienţa: „Da!”)

Mai mult: dacă cineva ar găsi în istorie un alt semn stabilit pentru a semnifica mântuirea, acel semn va semnifica mântuirea printr-o altă putere decât puterea lui Dumnezeu în Isus Hristos. Numai aşa se poate. A existat în istorie un efort, o pretenţie din partea altei puteri că poate mântui oamenii, în afară de Isus Hristos?

(Audienţa: „Da!”)

Nu s-a ridicat în lume o putere numită „anti-Hrist”?

(Audienţa: „Da!”)

„Anti” însemnă „împotrivă” sau „care se opune” lui Hristos. Această putere pretinde că dă oamenilor mântuire, nu-i aşa?

(Audienţa: „Da!”)

Să citim descrierea acestei puteri: „Potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:4)

Daniel 8:25 spune la fel, că: „Se va ridica împotriva Domnului domnilor.” „Se va ridica” să domnească, să stăpânească, să-şi desfăşoare puterea „împotriva”, opunându-se, „Domnului domnilor”. Cine este Domnul domnilor?

(Audienţa: „Hristos.”)

Antihristul se ridică împotriva lui Hristos, va domni, îşi va exercita puterea, îşi va desfăşura lucrarea, împotrivindu-se lui Hristos. Citiţi versetul 11: „S-a înălţat până la Căpetenia oştirii.” Marginea spune: „S-a înălţat împotriva Domnului oştirii cerului”; deoarece versetul premergător ne arată că este vorba de oştirea cerurilor. Deci, aşa cum spune şi Pavel, se înalţă pe sine, se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Se ridică, se slăveşte, se înalţă pe sine împotriva Domnului oştirilor.

Ce putere este aceasta?

(Audienţa: „Papalitatea.”)

Această putere este papalitatea, biserica, biserica Catolică, biserica Romei. Nu spune doctrina acestei biserici că nu există mântuire în altă parte decât în ea?

(Audienţa: „Aşa spune.”)

Sau prin alt mijloc decât această biserică? Nu aşa spune?

(Audienţa: „Da!”)

Această biserică, această putere ce se împotriveşte lui Hristos, care se înalţă şi se pune pe sine drept cale a mântuirii, ea însăşi se împotriveşte lui Hristos. Şi totuşi această biserică spune că nu există altă cale de mântuire decât ea. Atunci, nu este clar că dacă trebuie să aibă un semn care să simbolizeze puterea ei de a mântui, trebuie să aibă un alt semn decât Sabatul? Este limpede!

Un alt gând! Trebuie să pună un alt semn decât Sabatul, care este semnul puterii lui Dumnezeu în Isus Hristos pentru mântuire. Dacă o altă putere pune un semn menit să arate şi să semnifice puterea ei pentru mântuire, nu este în natura lucrurilor că acel semn trebuie să fie un Sabat rival? Aşa trebuie să fie! Nu este posibil ca altceva să fie pus drept semn. Dacă ar stabili altceva drept semn, atunci semnul lui Dumnezeu ar rămâne singur şi distinct în lume, ar avea întâietate şi nu ar exista nimic care să concureze cu el. De aceea, pentru a face rivalitatea completă şi pentru a-şi manifesta puterea împotriva lui Hristos, omul păcatului trebuie să aibă un semn al puterii lui pentru mântuire, şi acest semn trebuie, prin natura lucrurilor, să fie un rival al semnului mântuirii în Hristos. Trebuie să fie aşa!

Iar biserica Romei nu pretinde altceva. Nu pretinde altceva decât că duminica, pe care ea a instituit-o, este semnul puterii bisericii de a-i duce pe oamenii aflaţi sub păcat, pe calea mântuirii. Aceasta este ţinta ei. Aceasta a făcut de la început şi aceasta a făcut tot timpul.

Când a fost instituită duminica şi a fost impusă oamenilor prin puterea guvernării pământeşti, s-a născut practic papalitatea, aşa cum există ea în lume. Duminica a fost pusă de la facerea ei în locul Sabatului Domnului, având un scop direct şi definit. Iată o declaraţie făcută de unul din oamenii care au participat la aceasta. La p. 313 din Cele două Republici, citim după cum urmează:

„Toate lucrurile pe care eram îndatoraţi să le facem în Sabat, noi le-am transferat asupra zilei Domnului” - Eusebius

Apoi a fost folosită legea pentru a impune cu forţa respectarea duminicii, şi pentru ce scop? Din Cele două Republici, p. 315, citesc:

 „Împăratul nostru, veşnic iubit de Domnul, care îşi are izvorul autorităţii împărăteşti sus în cer, şi este tare în puterea titlului său sacru, controlează imperiul lumii de o lungă perioadă de timp. Din nou: acest păstrător al Universului, porunceşte în această împărăţie a cerului şi a pământului, în totul după voia Tatălui Său. Astfel, împăratul nostru pe care El îl iubeşte, aducându-i pe cei asupra cărora stăpâneşte pe pământ la singurul Cuvânt şi Mântuitor, îi face să fie supuşi potriviţi ai împărăţiei Sale.” - Eusebius

Deci, scopul a fost de a salva oamenii prin acest mijloc. Şi duminica a fost pusă ca semn al puterii care făcea aceasta, în locul Sabatului Domnului, care arată spre puterea lui Dumnezeu pentru salvarea oamenilor. Citesc mai departe de la p. 316 :

„El a poruncit ca o singură zi să fie privită ca ocazie deosebită pentru închinare religioasă.” – Eusebius

Şi din nou:

„El a poruncit, de asemenea, ca toţi locuitorii de pe continentele şi din insulele acestui puternic imperiu să se adune săptămânal în ziua Domnului şi să o respecte ca pe o sărbătoare, nu pentru răsfăţarea trupului, ci pentru mângâierea şi înviorarea sufletului prin instruirea în adevărul divin.” - Eusebius

Pentru aceasta a fost pusă duminica. Să ia locul Domnului, să ia locul Sabatului Domnului. Era destul de firesc să facă aşa, pentru că, după cum am văzut, dacă se pretinde existenţa unei alte puteri care poate salva oamenii, ea trebuie să aibă un alt semn decât semnul lui Dumnezeu, care să semnifice puterea ei. Acestea sunt legate.

Oficializarea duminicii a dat naştere papalităţii, a instaurat guvernarea bisericii şi a făcut din biserică un canal de mântuire prin putere pământească absolută şi prin obligarea oamenilor de a urma această cale.

Am citit aici doctrina acestei biserici, doctrinele bisericii Romei în privinţa felului în care trebuie să fie mântuiţi oamenii, şi am văzut că în totul este „eu” omenesc. Este doar puterea eului pentru mântuire. Aceasta nu este mântuirea lui Hristos. Doctrinele ei spun că omul trebuie să se facă el singur potrivit, suficient de bun, apoi Domnul îl va primi şi va face un târg cu el: „Dacă tu vei face aşa şi aşa, atunci voi fi bun cu tine.” Găsim aceasta şi aici în această carte, dar nu am timp să o citesc în seara aceasta. Doctrina ei spune că omul trebuie să facă aceasta. Dar nu este putere în el pentru a face. Însă, argumentul ei spune, că dacă totuşi face, atunci câştigă totul. Aceasta nu este mântuirea lui Hristos. Nu este mântuirea lui Dumnezeu.

Mai mult decât atât: bisericile aşa-zis protestante din Statele Unite au apucat acum pe aceeaşi cale, înălţând la rândul lor duminica, ziua pe care vor să o impună cu ajutorul guvernului, la fel cum a făcut Biserica Catolică în Imperiul Roman, în acelaşi scop.

Mai mult, aceste biserici aşa-zis protestante, ştiu că nu există nicio poruncă dată pentru păzirea duminicii. Chiar ei o spun. Dar ei spun că duminica a apărut din timpul bisericii primare. Însă, indiferent cât de timpurii sunt dovezile care atestă păzirea duminicii în biserica primară, dacă este o instituţie bisericească, o rânduială bisericească, pe care biserica o porunceşte oamenilor să o împlinească, este acelaşi lucru. Este acelaşi rău. Pentru că orice biserică ce încearcă să facă aceasta, devine prin natura încercării ei, o biserică apostată. Căutaţi urmele duminicii până în zilele apostolilor dacă vreţi, totuşi biserica ce a impus-o atunci a fost, prin natura lucrurilor, o biserică apostată, care încerca să se mântuiască pe sine şi pe alţii fără puterea lui Dumnezeu. De aceea, orice biserică ce a făcut aceasta, este prin natura lucrurilor căzută, pentru că nu este rolul bisericii în lume acela de a porunci oamenilor. Slujba bisericii în această lume este ca ea să se supună lui Dumnezeu, şi nu de a porunci oamenilor.

De aceea, orice biserică ce-şi permite să poruncească oamenilor este, prin chiar gestul ei, o biserică apostată. Biserica ce se supune lui Dumnezeu este biserica lui Dumnezeu. Dumnezeu e Cel care porunceşte. A Lui este puterea. A lui este autoritatea. El foloseşte biserica, pentru ca prin ea să oglindească puterea şi slava Lui oamenilor. Dar biserica nu are niciun drept să poruncească nimănui. Ea doar se supune lui Dumnezeu.

Voi spune acum aceasta în alt fel, ca să fie ceva mai clar. Nu este rolul bisericii de a porunci nimănui; şi nu este rolul bisericii de a se supune nimănui, decât doar lui Dumnezeu.

Să privim mai profund asupra acestui lucru. Biserica în întregime, catolică şi protestantă apostată, deja s-a pus în locul lui Isus Hristos. Pentru că orice biserică ce se înalţă pe ea însăşi, pretinzându-se drept calea mântuirii este, prin acest fapt, o biserică apostată, şi se pune pe ea în locul lui Isus Hristos, Mântuitorul. Vedeţi aceasta?

Nicio biserică nu se poate înălţa pe ea ca mântuitor al oamenilor. Biserica poate să-L înalţe pe Isus Hristos ca Mântuitor al oamenilor, şi pe Isus Hristos în ea ca Mântuitor al oamenilor, dar nu pe ea însăşi. Este la fel în cazul bisericii ca şi în cazul individului. Eu am neprihănirea lui Isus Hristos. Am prezenţa lui Isus Hristos locuind în mine. Aceasta o poate spune creştinul ca individ, dar creştinul nu poate spune: „Eu sunt Mântuitorul.” Creştinul ca individ nu poate spune: „Eu sunt neprihănire”, „Eu sunt bun, şi am bunătate pe care să o dau altora, ca ei să poată fi mântuiţi”. Nu! Creştinul poate spune: „Eu am neprihănirea lui Hristos.” „Hristos locuieşte în mine şi Îşi trimite în mine şi prin mine binecuvântările Lui pentru a ajunge la alţii, spre a fi mântuiţi. Dar El este Mântuitorul. El este neprihănirea. El este puterea. El este totul în tot.”

La fel ca în cazul individului, este şi cu mulţimea de indivizi. La fel cum Hristos locuieşte în individ, aşa locuieşte şi în mulţimea de indivizi, locuirea Lui fiind mai vastă, într-o măsură mai mare decât locuirea lui Hristos în individ. Iar neprihănirea lui Hristos în mulţimea de indivizi este doar ideea neprihănirii lui Hristos într-o măsură mai mare, dacă se poate spune aşa, asupra mulţimii de indivizi, care este biserica. Aşa după cum Hristos în individ lucrează prin individ pentru a mântui, la fel Hristos în biserică lucrează prin întreaga biserică pentru a mântui. Dar dacă biserica începe să se mândrească, şi crede că ea este mai presus de tot, şi începe să se încreadă în ea însăşi, în slava ei şi în puterea ei pentru mântuire, ea, în acel moment, se pune pe ea în locul lui Isus Hristos ca Mântuitor.

Este aceeaşi înălţare de sine în cazul bisericii ca şi în cazul individului. Şi înălţarea de sine a indivizilor a făcut ca biserica să se înalţe pe sine, conducând-o în apostazie.

În acest fel, biserica s-a prezentat pe ea drept cale a mântuirii, de fapt drept mântuitor, drept singurul canal al mântuirii, cu pretenţia că toţi trebuie să fie mântuiţi pe calea trasată de ea. Astfel, ea s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Domnului oştirii, împotriva lui Isus Hristos, şi a instituit semnul puterii ei de a mântui, împotriva semnului instituit de Dumnezeu. Şi a făcut aceasta, după cum am văzut, cu scopul expres de a-l pune în locul Sabatului Domnului.

Iar cea de-a doua biserică apostată, cea din ţara noastră, a făcut acelaşi lucru. Printr-o hotărâre a guvernului Statelor Unite, printr-o acţiune a Congresului, a pus instituţia duminicii, semnul puterii bisericii Romei de a mântui oamenii - bisericile aşa zis protestante au pus duminica, printr-un act al Congresului, în această ţară, în locul Sabatului Domnului. Aşa se face că ambele, mama şi fiicele, au înlăturat Sabatul Domnului şi au pus în locul lui semnul mântuirii Bisericii Catolice.

Să vedem acum unde duce aceasta. Ce am văzut că este Sabatul? În orice fel am studiat, am văzut că Sabatul este semnul care arată ceea ce este Isus Hristos pentru cel care crede, semnul a ceea ce este Dumnezeu în Isus Hristos pentru oameni. Semnul care are în el prezenţa, binecuvântarea, spiritul, înviorarea, prezenţa lui Hristos care îl face sfânt, şi prezenţa lui Dumnezeu care îl pune deoparte. Are în el prezenţa lui Isus Hristos, iar omul care îl păzeşte prin credinţa în Isus are prezenţa lui Isus. Şi cu fiecare Sabat care vine, găseşte mai multă prezenţă a lui Isus.

Astfel, când biserica apostată a înlăturat Sabatul, punând semnul ei în locul lui, a înlăturat doar ziua?

(Voce: „L-a înlăturat pe Isus Hristos.”)

Nu a îndepărtat ea în acest mod pe Isus Hristos din minţile şi din vieţile oamenilor? Iar când fiicele apostate au făcut acelaşi lucru în ţara noastră, sub ochii noştri, nu au îndepărtat prin aceasta prezenţa şi puterea lui Hristos? Şi nu L-au îndepărtat astfel pe Hristos din cunoştinţa şi din viaţa oamenilor?

(Audienţa: „Ba da!”)

Există un punct care mi se pare că merită consideraţia noastră, cu privire la următoarea întrebare: de ce nu s-a progresat în mărturisirea creştină în anii care au trecut, în felul în care Hristos intenţionează întotdeauna să se progreseze în viaţa creştină? Ce a pus El în viaţa omului când l-a făcut, care, chiar dacă ar fi rămas credincios şi nu ar fi păcătuit niciodată, l-ar fi condus să progreseze continuu în cunoştinţa lui Dumnezeu, în El Însuşi? Daţi-mi voie să întreb din nou. Când Dumnezeu l-a făcut pe om la început, şi l-a pus să trăiască pe pământ, dacă ar fi rămas credincios pentru totdeauna şi nu ar fi păcătuit niciodată, exista ceva pus de Dumnezeu, având ataşat ceea ce trebuia să conducă omul să progreseze continuu în a cunoaşte pe Dumnezeu în experienţa inimii lui?

(Voce : „Sabatul.”)

Nu am citit aceasta mereu şi mereu în seara trecută? Nu s-a pus El pe Sine, Numele Său, prezenţa Lui vie, puterea Lui sfinţitoare în ziua Sabatului, şi nu a dat-o pe aceasta omului, deşi el era deja binecuvântat, deşi era deja glorificat, pentru ca atunci când omul binecuvântat intra în ziua binecuvântată să primească mai multe binecuvântări? Nu este aşa?

(Audienţa: „Aşa este.”)

Atunci, nu a pus Dumnezeu în această lume ceva care, dacă este respectat, dacă este păzit aşa cum doreşte şi este în intenţia lui Dumnezeu, să fie ceea ce îl va păzi pe om, îl va face să înainteze crescând în cunoştinţa lui Isus Hristos, în el însuşi? Ce este acesta?

(Audienţa: „Sabatul.”)

Şi este în lume de când a căzut omul. Dar apoi, când biserica Romei a înlăturat Sabatul din minţile oamenilor, Sabatul prin care ei puteau fi conduşi să-L recunoască pe Hristos şi puterea lui transformatoare, a mai rămas altceva ce să-i facă să înainteze în lucrarea de sfinţire a lui Hristos? Acesta este motivul pentru care fiecare biserică, deşi a început cu cunoaşterea lui Dumnezeu, cu mântuirea prin credinţă, şi neprihănirea prin credinţă, a ajuns la stagnare. Apoi o altă biserică a trebuit să se ridice, să predice neprihănirea prin credinţă, mântuirea prin credinţă şi la rândul ei să stagneze, iar apoi alta urma să se ridice, să facă acelaşi lucru şi să stagneze şi ea. Dar acum, când a venit rândul nostru, Evanghelia veşnică trebuie să fie predicată din nou şi trebuie să se ridice o biserică a sfârşitului, care deţine acest semn care aduce oamenilor prezenţa lui Isus Hristos, prezenţa lui vie, într-o lucrare progresivă până la desăvârşirea lor. Aceasta este biserica ce are Sabatul Domnului; şi biserica ce are Sabatul Domnului este condusă în această lucrare de desăvârşire în mântuirea lui Hristos.

Cine poate măsura, cine în afară de mintea lui Dumnezeu ar putea măsura nelegiuirea şi răul aduse lumii prin actul îngrozitor pe care l-a făcut biserica apostată? Nimeni în afară de mintea lui Dumnezeu nu poate înţelege marele rău şi pierderea aduse lumii prin aceasta.

Efectul înlăturării Sabatului a fost înlăturarea prezenţei lui Hristos; a fost scoaterea lui Hristos din cunoştinţa oamenilor, din experienţa inimilor lor. A fost punerea altuia, a puterii omeneşti, a puterii satanice, punerea eului, în locul lui Dumnezeu şi în locul lui Hristos, care S-a dezbrăcat de Sine Însuşi, pentru ca să fie văzut Dumnezeu în El.

Iată o paralelă istorică atât de perfectă şi de potrivită încât o voi citi. Mai întâi, omenirea toată, oamenii, indiferent de religia lor, sunt supuşi lui Dumnezeu. Pot exista ei fără Dumnezeu?

(Audienţa: „Nu!”)

Dacă un om, printr-un act personal ar putea deveni independent de Dumnezeu, ar mai putea exista?

(Audienţa: „Nu!”)

Ce a încercat Satana să facă la început? Nu a încercat să devină independent de Dumnezeu, existent prin sine însuşi? Dacă şi-ar fi putut atinge scopul, ce ar fi realizat?

(Voce: „Distrugerea lui.”)

Era obligat să fie, pentru că nu putea exista fără Cel care îl crease; dar în ambiţia lui nebunească, în egoismul său intens care l-a orbit cu totul, a crezut că poate trăi fără Dumnezeul care îl crease.

Nu este valabilă aceeaşi idee şi în cazul înălţării de sine care pune eul în locul lui Dumnezeu? Fie că este vorba de omul ca om sau de oameni care pretind a fi creştini, organizaţi într-o biserică, ei sunt în mod egal dependenţi de Dumnezeu, şi de Dumnezeu în Isus Hristos; şi sunt supuşi Legii lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu este Legea supremă; este legea de guvernare a întregului Său univers, şi orice om de pe pământ este supus acestei legi.

Să privim acum paralela: Acum aproape două sute şaizeci de ani Irlanda avea o Cameră a Legilor, aşa cum ar vrea să aibă şi astăzi. Avea şi un Parlament al ei, care guverna în problemele interne ale Irlandei, dar ea era supusă guvernării supreme a Angliei. Citesc din History of England (Istoria Angliei), volumul cinci, de Macaulay, la p. 301, capitolul 23! Ascultaţi:

„Lorzii și comunele irlandeze şi-au permis nu doar să repună în vigoare un act al Angliei elaborat în mod expres cu scopul de a-i ţine legaţi de ea, dar l-au repus în vigoare cu anumite modificări. Modificările erau într-adevăr mici, dar modificarea fie şi doar a unei litere era similară cu o declaraţie de independenţă.”

Este Legea lui Dumnezeu editată ca să ţină legată biserica şi pe orice om?

(Audienţa: „Da!”)

Şi-a permis biserica apostată să modifice această lege?

(Audienţa: „Da!”)

Modificarea ei într-o singură literă ce însemnă?

(Audienţa: „O declaraţie de independenţă.”)

Ea a modificat mai mult decât o singură literă, tocmai în ideea, tocmai în acea parte care descoperă şi aduce prezenţa lui Dumnezeu mai mult decât oricare altă parte a Legii. Ea L-a scos pe Dumnezeu din Lege. De fapt ce a făcut apoi?

(Audienţa: „S-a pus pe ea în loc.”)

Biserica şi-a stabilit propria independenţă faţă de Dumnezeu, şi a vestit-o lumii.

Bisericile protestante - aşa zis protestante, ele de fapt nu mai sunt protestante - bisericile aşa-zis protestante au atras Congresul Statelor Unite în exact aceeaşi poziţie. Ele au atras Congresul Statelor Unite să legifereze porunca a patra, nu-i aşa?

(Audienţa: „Da!”)

Porunca a fost citată în întregime şi pusă în codul civil. Guvernatorul Pattison, într-o altă zi, în Pennsylvania, vorbind cu referire la stat, argumentând în favoarea legilor duminicale care erau deja înscrise în codul de legi, a spus că legea aceasta este doar o parte a sistemului  Legii lui Dumnezeu, care este „repusă în vigoare” în legile Pennsylvaniei. El a afirmat că Legea lui Dumnezeu este „repusă în vigoare” acolo.

Dar au repus în vigoare legea lui Dumnezeu aşa cum este ea?

(Audienţa: „Nu!”)

A face aceasta, a întreprinde impunerea ei cu forţa, i-ar fi pus la egalitate cu Dumnezeu; dar ei au reeditat-o cu modificări, ceea ce i-a pus deasupra lui Dumnezeu. Bisericile acestei naţiuni şi-au proclamat independenţa faţă de Dumnezeu prin faptul că au elaborat Legea lui Dumnezeu, şi în mod deliberat au modificat-o în cadrul legislaţiei pe care au instituit-o.

Daţi-mi voie să citesc încă o propoziţie din History of England, a lui Macauley, de la aceeaşi pagină ca înainte:

„Colonia din Irlanda era de aceea în mod indiscutabil un teritoriu dependent; era dependent nu numai datorită legii comunitare a regatului, ci prin natura lucrurilor. Era absurd să se pretindă independenţă pentru o comunitate care nu putea înceta să fie dependentă fără a înceta să existe.”

A existat vreodată o paralelă mai completă pe pământ decât aceasta care s-a întâmplat în istorie şi a fost înregistrată pentru învăţătura noastră, care să ilustreze în cadrul guvernului şi a legii guvernamentale acest principiu?

Un alt gând: Isus Hristos a venit El personal în lume, nu-i aşa?

(Audienţa: „Da!”)

El personal a făcut Sabatul; da?

(Audienţa: „Da!”)

El personal era Domnul Sabatului, da?

(Audienţa: „Da!”)

El şi numai El avea adevărata înţelegere a Sabatului, da?

(Audienţa: „Da!”)

Totuşi El a făcut în Sabat anumite lucruri, împlinind Sabatul cu adevărat, lucruri care nu au fost în armonie cu viziunea preoţilor, a fariseilor şi conducătorilor din vremea aceea. A făcut? (Audienţa: „Da!”) Şi aceasta a stârnit ura lor împotriva Lui. Ceea ce a stârnit ura lor împotriva Lui, a fost faptul că, mai mult ca orice, El desconsidera vederile lor cu privire la Sabat. Nu este aşa? (Audienţa: „Aşa este.”) Ura lor L-a înlăturat din lume pentru acest motiv mai mult decât pentru oricare altul, şi anume pentru că El nu a fost de acord cu vederile lor asupra Sabatului.

În secolul al IV-lea a existat o altă biserică apostată care nu a fost de acord cu vederea lui Dumnezeu în dreptul Sabatului, şi această biserică a scos Sabatul, şi pe Domnul împreună cu el, afară din minţile lor şi afară din lume, atât cât le-a fost posibil. Primii L-au înlăturat cu totul din lume, dar El a înviat, iar aceştia din urmă L-au scos afară doar atât cât le-a permis puterea lor.

Acum avem de-a face cu o altă biserică apostată, a treia, care urmează exemplul celorlalte două biserici apostate dinaintea ei. Şi aceasta L-a înlăturat pe El împreună cu Sabatul Său din lume, pentru că vederile lor despre Sabat nu sunt în armonie cu ale Lui, şi ei nu vor să se supună vederilor Lui. Aceasta este realitatea. Ştiţi că aşa stau lucrurile.

Pentru ca prima biserică apostată să-şi poată atinge scopul de a-L alunga din lume şi de a-şi menţine astfel vederile legate de Sabat, s-a unit cu puterea pământească. S-a unit cu Cezarul, întorcând spatele lui Dumnezeu. În cea de a doua apostazie a bisericii, pentru ca să-şi poată împlini scopul de a-L îndepărta din lume pe El şi Sabatul Său, biserica de asemenea s-a unit cu Cezarul. În cea de a treia apostazie, pentru ca şi aceştia la rândul lor să-şi poată susţine vederile asupra Sabatului împotriva vederii lui Hristos despre Sabat, trebuie să-L înlăture pe El şi Sabatul Său. Dar pentru a realiza acest scop, trebuie din nou să se lipească de puterile pământului, de Cezarul, aşa cum au făcut celelalte două. În prima apostazie, când s-au unit cu Cezarul pentru a scăpa de El, şi pentru a-şi susţine părerile lor despre ce este Sabatul, împotriva Lui, această acţiune a fost făcută doar de o minoritate, o foarte mică minoritate - de fapt atât de mică încât n-au îndrăznit să lase poporul să ştie ce voiau să facă, de teamă că-L vor scăpa din mâinile lor - această minoritate, mică aşa cum era, era alcătuită în cea mai mare măsură, şi era condusă în întregime, de conducători ai bisericii. Aceşti conducători ai bisericii, prin ameninţări, au constrâns pe reprezentantul autorităţii Cezarului, prin ameninţările lor, să cedeze ideilor lor şi să execute voinţa lor. Ştiţi că aşa au făcut. Aşa este înregistrat. Rezultatul a fost ruina completă a naţiunii. Nu este aşa?

(Audienţa: „Da!”)

Este posibil, deci, ca o minoritate, o foarte mică minoritate, condusă doar de o minoritate dintre conducătorii bisericii - dar dintre cei importanţi - să aleagă o cale care va ruina naţiunea din care face parte? (Audienţa: „Da!”)

În cea de-a doua apostazie s-a repetat acelaşi lucru. Şi-au comercializat influenţa asupra puterii pământeşti şi, prin acest mijloc, au luat puterea guvernamentală în mâinile lor pentru a-şi îndeplini scopul de a da la o parte din calea lor pe Hristos, împreună cu Sabatul Său, şi de a-şi menţine părerile despre Sabat, împotriva părerii Lui.

Acest lucru a fost făcut de o minoritate. A fost făcut de câţiva dintre principalii conducători ai bisericii. Care a fost rezultatul acestei intrigi pentru imperiul Romei? A fost ruina totală. Deci, este posibil ca o minoritate, o foarte mică minoritate, nesemnificativă comparativ cu marea masă - condusă de câţiva dintre prelaţii bisericii - este posibil ca doar o mână de astfel de oameni, să stabilească un aşa sistem de lucruri, să urmeze o astfel de direcţie, şi să conducă guvernul să lucreze într-o direcţie care va duce la ruină totală. Faptul acesta o fost demonstrat de două ori în istorie.

Acum, în această ţară, anul trecut, în faţa ochilor voştri şi ai mei, o minoritate din populaţia acestei ţări, condusă de câţiva - o minoritate formată doar dintre conducători ai bisericii - prin ameninţări, i-au făcut pe politicieni să predea puterea guvernamentală în mâinile lor, pentru a-şi atinge scopul de a-şi susţine ideile cu privire la Sabat, împotriva vederii lui Hristos, cu privire la Sabat. A fost demonstrat de două ori în istorie că un act ca acesta a ruinat naţiunea în care a fost făcut. Spune ceva această dublă demonstraţie cu privire la cel de-al treilea caz?

(Audienţa: „Da!”)

Lecţia predată în cele două cazuri, va fi simţită şi în cel de al treilea caz. Aceasta ne-o spune istoria. Nu poate să urmeze decât ruină, nimic altceva, şi ei înşişi nu o pot împiedica. Ei dau drumul unui lanţ de împrejurări pe care nimic din Univers nu-l mai poate opri. Aceasta este hotărât!

Acum, mandatul Congresului este pe cale de a expira. Este foarte probabil, după starea de fapte, că îi va expira mandatul fără a se merge mai departe cu această chestiune. Dacă următorul Congres o va revoca, în mod categoric, aceasta nu va afecta situaţia şi rezultatele. Lanţul este pornit şi se va desfăşura în ciuda oricărui lucru pe care ar putea ei să-l facă. Noi nu trebuie să fim surprinşi dacă, chiar în cazul în care legea nu va fi anulată de următorul Congres, are să fie anulată în altă ocazie, cândva, şi când va veni acea zi, fie ca orice păzitor al Sabatului de pe pământ să se ridice cu toată vigoarea pe care i-o poate da Duhul lui Dumnezeu, să se rupă de orice de pe pământ, şi să pună tot în cauza lui Dumnezeu. Pentru că în scurt timp curentul se va întoarce şi va duce totul cu el în ruină. Şi când se va întâmpla aceasta, se va vedea învăţătura dată de istorie.

Dar cei care nu au experienţă în cauza lui Dumnezeu vor înţelege greşit însemnătatea evenimentului şi vă vor spune: „Ţi-am spus tot timpul că faci prea mult caz de asta. Nu s-a întâmplat nimic.” Şi ei vor rămâne în urmă. Dar când curentul se va întoarce, vor fi prinşi în ruină. Nu lăsaţi ca minţile şi inimile voastre să fie înşelate prin ceva de acest fel, chiar dacă se va întâmpla de două ori. Credeţi aceasta! Credeţi ceea ce s-a spus aici. Studiaţi aceasta pentru vieţile voastre, pentru că sunt în joc vieţile voastre. Reţineţi: ceea ce se face înseamnă, în esenţă, exact ceea ce am învăţat din cele două lecţii ale istoriei - înseamnă ruină, chiar dacă se va revoca legea o dată sau de două ori. Zarurile sunt aruncate şi rezultatul urmează în ciuda oricărui lucru pe care ar putea să-l facă universul. Aşa că, indiferent ce vă va spune cineva, spuneţi-i că ştiţi mai bine decât el. Chiar dacă Congresul îşi retrage acţiunea. Spuneţi-le că acesta este cel mai sigur motiv pentru care ruina e mai aproape ca oricând, şi spuneţi-o cu tot sufletul. Dacă vor râde de voi, Dumnezeu a promis că va veni o zi când voi veţi râde, iar ei se vor tângui. Acestea sunt doar unele aspecte. Vă vom atrage atenţia asupra altora, cu altă ocazie.

Întrebarea dacă Sabatul Domnului, ziua a şaptea, este adevărata zi, sau duminica este adevărata zi, are implicaţii considerabile. Implică mai mult decât a visat vreodată cineva de pe pământ, afară doar dacă a luat personal sfatul lui Dumnezeu. Să privim mai profund la această problemă! Am văzut că Sabatul este semnul puterii lui Dumnezeu în Isus Hristos, lucrând mântuirea oamenilor. Am văzut că Sabatul aduce prin el şi în el prezenţa lui Isus Hristos în experienţa vie a omului, aşa cum nimic altceva nu o poate aduce şi păstra. Aceasta este realitatea. Dacă nu aţi găsit-o în experienţa voastră personală, credeţi aceasta, şi o veţi găsi în experienţa voastră personală. Oricine crede poate cunoaşte această realitate.

Am mai văzut că încercarea a fost de a-L înlătura pe Dumnezeu din cunoştinţa omului. Am arătat aceasta.

Acum, de această întrebare, dacă ziua a şaptea este sau nu este Sabatul Domnului, atârnă mântuirea omului. E lămurit acest lucru. De răspunsul la această întrebare atârnă mântuirea sau distrugerea lor acum. Există exemple de acest fel. Să deschidem şi să citim, şi cu acest gând vom încheia pentru această ocazie. Fapte 25:19, 20: „Aveau împotriva lui numai nişte neînţelegeri, cu privire la religia lor şi la un oarecare Isus, care a murit, şi despre care Pavel spunea că este viu. Fiindcă nu ştiam ce hotărâre să iau în neînţelegerea aceasta, l-am întrebat dacă vrea să meargă la Ierusalim, şi să fie judecat acolo pentru aceste lucruri.”

Trebuia să fie o întrebare importantă aceea, dacă un om este mort sau viu, ca să stârnească un astfel de vacarm. Întreaga naţiune iudaică fierbea împotriva unuia din poporul lor şi toată problema în cauză era legată de un om, dacă era mort sau viu. Asta e tot ce a văzut Festus. Dar noi ştim că de răspunsul la întrebarea dacă Acea persoană este moartă sau vie, depinde mântuirea sau pierderea întregii lumi. Ştiţi că aşa este. Iar acum aceeaşi problemă este pusă astăzi. „Care este folosul acestei agitaţii legate de păzirea unei zile? Ce contează că ţii sâmbăta sau duminica? Oricum este doar o zi. Care este folosul ridicării unei noi secte, a unei noi denominaţiuni, care dă naştere unei tulburări aşa de mari? De ce atâta tulburare, dacă e sâmbăta sau duminica, sau o altă zi; dacă ne odihnim într-o zi sau în alta? N-are importanţă dacă acea zi e Sabatul sau nu!”

De decizia oamenilor în această privinţă, individual şi colectiv, depinde astăzi salvarea sau distrugerea pământului. Este limpede. Dacă această zi este Sabatul Domnului sau nu, de aceasta atârnă astăzi mântuirea oamenilor, ca şi în vechime. Cei din vechime, în invidia lor împotriva lui Hristos şi în hotărârea de a-şi menţine vederile împotriva vederilor lui Dumnezeu, L-au îndepărtat din lume, după care a început acea controversă: dacă El era mort sau viu. La fel şi acum, acelaşi fel de oameni vor exila Sabatul din lume şi apoi vor ridica întrebarea dacă este sau nu este Sabat.

Ei ştiu foarte bine că Sabatul este ziua a şaptea, dar, ca şi cei din vechime, îşi vor menţine vederile lor asupra Sabatului împotriva vederii lui Dumnezeu, chiar dacă El le-a spus că El este Domnul Sabatului. Şi după cum atunci, de răspunsul la acea întrebare depindea mântuirea oamenilor, tot aşa şi acum, de răspunsul la această întrebare depinde mântuirea oamenilor. Putem spune cu îndrăzneală că mântuirea oamenilor depinde şi atârnă de păzirea Sabatului Domnului, pentru că păzirea Sabatului Domnului are prezenţa lui Isus Hristos, viaţa Lui, şi niciun om nu poate fi salvat fără aceasta.

Repet, putem spune cu îndrăzneală că mântuirea omului depinde de felul în care priveşte şi respectă Sabatul Domnului, aşa cum este în Isus Hristos; pentru că acesta este Isus Hristos. Isus Hristos înseamnă Sabat, şi Sabat înseamnă Isus Hristos. În aceste zile, când oamenii vor fi luminaţi asupra acestui fapt, când solia Evangheliei veşnice va fi vestită în toată lumea, când solia îngerului al treilea va ajunge la toţi oamenii, cu Hristos în ea, cu Hristos, totul în tot ce înseamnă ea, atunci cei care vor respinge Sabatul Domnului, vor întoarce spatele lui Hristos. Şi vor şti ei înşişi că nu există mântuire pe calea pe care o aleg.

Nu am văzut în studiile anterioare că nu trebuie predicat altceva oamenilor din această lume decât pe Isus Hristos şi numai pe El? Doar pe El trebuie să-L predicăm, şi trebuie să-L predicăm fără a ţine seama de nicio consideraţie pământească, de protecţia puterilor pământeşti, de nicio consideraţie faţă de bogăţie sau influenţă de orice fel, şi chiar de viaţă. Aceasta este solia pentru lume. Hristos este solia pentru lume. Hristos aşa cum este făcut cunoscut în Sabatul Domnului, care este „un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru”, şi Numele Meu este EU SUNT ceea ce SUNT!