Predica 5

General Conference Daily Bulletin
Joi, 2 februarie 1893

Cred că unii încep să fie puţin confuzi pentru că nu au făcut ceea ce am căzut de acord în prima seară să facem, sau alţii nu au ajuns aici la timp, ca să fie de acord cu aceasta. În prima seară, după cum ştiţi, ne-am înţeles să reţinem acel text din Scriptură şi să recunoaştem că „dacă cineva crede că ştie ceva, încă nu ştie aşa cum ar trebui să ştie.” Unii, care probabil au venit după ce au început lecţiile, şi alţii care nu şi-au adus aminte să reţină acest text, au început să spună: „Tot ce aţi prezentat este clar; dar nu văd cum se va potrivi cu anumite lucruri pe care le-am susţinut înainte.”

Nu vă fie teamă. Dacă aceste lucruri sunt clare – şi spuneţi că sunt – atunci priviţi la ele. Dacă sunt noi – nu încercaţi să puneţi vin nou în burdufuri vechi. Tuturor celor ce credeţi că aceste lucruri sunt noi, vă spun: nu încercaţi să puneţi vin nou în burdufuri vechi. Nu se poate face aşa ceva. Nu vă faceţi griji pentru ceea ce aţi crezut înainte. Nu vorbesc la întâmplare despre toate aceste lucruri. Ştiu ce spun şi ştiu şi alte lucruri pe lângă acestea. Dacă aţi crezut corect înainte, atunci ce am prezentat se va potrivi; iar dacă nu aţi crezut corect, ar trebui să nu se potrivească. Să studiem împreună aceste lucruri. Am adus în faţa voastră materiale care nu sunt fapte reale?

(Audienţa: „Nu!”)

Textul pe care îl studiem în această săptămână este acela cu care am început. Vor mai apărea pe parcurs şi alte lucruri pentru care nu am ales încă un text; dar în această săptămână studiem acest text:

„Cei ce vor vedea ce va veni în curând peste noi, prin ceea ce se pune la cale sub ochii noştri, nu se vor mai încrede în invenţii omeneşti, ci vor simţi că Duhul Sfânt trebuie să fie recunoscut, primit şi prezentat în faţa oamenilor.” (Ellen White, Manuscrisul 27, 18 februarie 1892)

Am înaintat destul de mult în a vedea ce se face sub ochii noştri, şi unele din lucrurile ce vor veni în curând peste noi. Să folosim ce avem cât putem mai bine, şi restul îşi va purta de grijă când va veni.

În seara aceasta voi prezenta un alt studiu, urmând acelaşi fir – ceea ce se face sub ochii noştri. Voi atrage pur şi simplu atenţia asupra faptelor – lucruri pe care le puteţi vedea, şi lucruri pe care le poate vedea orice om din lume care citeşte evenimentele zilnice, obişnuite, aşa cum apar în ziarele cotidiene ale lumii. Voi le puteţi vedea, şi oricine le poate vedea. Am prezentat în aceste lecţii ceva ce se face sub ochii noştri, şi să nu poată vedea oricine?

(Audienţa: „Nu!”)

Cât despre ce va veni peste noi, le putem spune. S-ar putea ca ei să nu creadă ceea ce va veni în curând, dar nu se pot opri să nu vadă ce se face sub ochii lor.

Acum patru ani, toamna, am fost ales să scriu un articol pentru săptămâna de rugăciune, pe tema „Lucrarea şi starea noastră prezentă”. În acel articol am menţionat unele gânduri la care m-am referit seara trecută; dar acum vă reţin atenţia asupra unui gând special, pentru studiul din această seară. Iată-l:

„Sub Constituţia noastră în felul în care este, totala separare între biserică şi stat, precum şi libertatea religioasă deplină asigurată prin aceasta, au fost o lumină de far a progresului pentru toate naţiunile timp de o sută de ani. Principiul american al libertăţii şi drepturilor omului au avut o influenţă irezistibilă asupra altor naţiuni din toate părţile pământului. Acesta este principiul original al protestantismului, care este de fapt principiul enunţat de Hristos: ca oamenii să dea Cezarului doar ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.

Împotriva acestui principiu, papalitatea a susţinut în mod constant că niciun stat nu poate exista fără o alianţă cu biserica, şi că de fapt statele există doar pentru a sprijini biserica şi pentru biserică. Este adevărat că principiul american nu a fost adoptat în toată claritatea lui de nicio altă naţiune, dar totuşi influenţa lui este nespus de mare în desprinderea minţilor oamenilor de sub influenţa teoriei papale. Dar chiar acum, când celelalte naţiuni în confuzia lor caută să obţină sprijinul Romei, papalitatea profită de aceasta pentru a reafirma teoria papală, şi pentru a pretinde că aceasta este o recunoaştere a corectitudinii teoriei ei din partea conducătorilor şi a guvernatorilor.

Având în vedere toate acestea, chiar în acest timp, de fapt chiar în acest an, 1888 – (Aici am menţionat amendamentul constituţional propus şi proiectul de Lege Duminicală Naţională, care se aflau atunci sub ochii tuturor, fiind propuse de senatorul Blair, şi prin care trebuiau să fie recunoscute creştinismul ca religie a naţiunii şi duminica drept Sabat, apoi am continuat după cum urmează). Dacă se fac aceste lucruri, influenţa pe care o vor avea în favoarea papalităţii va fi inestimabilă. Atunci se va spune că această naţiune, care a avut atât de mari pretenţii de libertate religioasă, şi care a fost declarată ca model pentru guvernele pământeşti, a fost obligată să renunţe la ceea ce s-a presupus a fi o orânduire iluminată şi să adopte principiile pe care biserica le-a susţinut din totdeauna.

Atunci, aşa cum această naţiune a fost modelul libertăţii, al iluminării şi progresului pentru toate celelalte naţiuni, când principiile ei vor fi revocate, când libertăţile şi drepturile omului vor fi negate, când naţiunea se va întoarce la principiile papalităţii din Evul Mediu şi vor fi readuse persecuţiile împotriva conştiinţei, reacţia din partea celorlalte naţiuni va fi de aşa fel încât va confirma şi va amplifica enorm de mult pretenţiile şi puterea papalităţii.

Astfel se va împlini Scriptura: «Toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia ale căror nume n-a fost scris în cartea vieţii.» În acest fel se va da din nou putere papalităţii ca să facă război cu sfinţii lui Dumnezeu, aşa cum arată Scriptura: «Cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi judecata a fost dată sfinţilor Celui Prea Înalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia.» Dan. 7:21, 22, traducerea KJV.”

Nu am găsit atunci acest pasaj, pe care îl voi citi acum din cartea lui Schaff, Church And State In The United States[1], Dr. Philip Schaff, fiind în Europa, fiind născut european, trăind până la maturitate în Europa, fiind licenţiat al Universităţilor Europene şi înţelegând problemele europene mai bine decât orice altă persoană din Statele Unite, şi apoi stabilindu-se aici şi înţelegând într-o măsură considerabilă problemele Statelor Unite, scrie astfel în cartea sa, Church And State In The United States, la p. 83:

„În concluzie, trebuie să examinăm pe scurt influenţa sistemului american asupra ţărilor străine şi a bisericilor lor. În cadrul generaţiei prezente principiul libertăţii religioase şi al egalităţii, cu o relaxare corespunzătoare a legăturii de unire dintre biserică şi stat, a făcut un progres ferm şi irezistibil printre ţările de frunte ale Europei, fiind încorporat mai mult sau mai puţin clar în constituţiile scrise (…) Lucrarea plină de succes a principiului libertăţii religioase în Statele Unite a stimulat acest progres fără vreo intervenţie oficială. Toţi apărătorii principiului voluntariatului (în susţinerea bisericilor şi a religiei) şi al separării bisericii de stat în Europa arată spre exemplul acestei ţări ca fiind cel mai puternic argument practic al lor.”

Fratele Lewis Johnson: Ştim că aşa este în Scandinavia.

Fratele Jones: Da! Se ştie în toată Europa. Dar ceea ce trebuie să ştim este că lucrurile stau aşa în acea ţară, datorită influenţei pe care ţara noastră a transmis-o; şi trebuie să ştim aceasta pentru a vedea care va fi influenţa ţării noastre acum, când s-a întors şi urmează o altă cale.

Iată declaraţia pe care a făcut-o Dr. Schaff referitor la principiile papalităţii în legătură cu Imperiul German din 1871:

„Tratatul de la Westphalia din 1648 a confirmat drepturile egale ale celor două biserici aflate în conflict. Dar papa nu a consimţit nici măcar la această limitată tolerare, şi va protesta întotdeauna împotriva ei. Expunerea papei din 1864 condamnă toleranţa religioasă printre cele optzeci de erezii ale secolului. Biserica Romei nu recunoaşte nicio altă biserică şi nu poate să o facă în mod consistent. Ea nu cunoaşte graniţe geografice şi naţionale, ci gravitează în jurul centrului comun al Vaticanului, «locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ». Ea trebuie să se supună desigur, în caz de forţă majoră, dar o face protestând.” - op. cit., p. 91-92.

După cum vedeţi, din aceasta reiese că principiile papalităţii sunt în directă opoziţie cu principiile Constituţiei Statelor Unite.

Voi citi câteva pasaje în continuare, despre principiile papale. Citesc dintr-o carte a lui Gladstone şi Schaff întitulată Rome and the Newest Fashions in Religion, (Roma şi cele mai noi mode în religie), p. 113. Aici se declară ca fiind o eroare, şi condamnat de papă, a spune că:

„Orice om este liber să îmbrăţişeze şi să mărturisească religia pe care o crede adevărată, călăuzit fiind de lumina raţiunii.”

Aceasta este condamnată ca eroare de către biserica Romei; dar aceasta este doctrina guvernului Statelor Unite; aceasta este doctrina Constituţiei Statelor Unite.

O altă idee condamnată ca eroare de Roma, este a spune că:

„Biserica nu are împuternicirea de a se folosi de forţă sau de vreo putere temporară, fie direct, fie indirect.” - Ibidem., p. 115.

Această afirmaţie este condamnată ca eroare de către Biserica Catolică. Dar aceasta este doctrina Constituţiei Statelor Unite. Este un principiu fundamental al guvernului Statelor Unite, acela că bisericile nu au nimic de a face cu treburile guvernului.

O altă afirmaţie condamnată de papalitate ca eroare este a spune că „biserica ar trebui să fie separată de stat şi statul de biserică.” - Ibid., p. 123.

Toate acestea sunt condamnate ca erori de către Biserica Catolică. Dar toate acestea exprimă tocmai doctrina Constituţiei Statelor Unite, aşa cum au întemeiat-o fondatorii ei şi cum au intenţionat să fie. Nimic nu ar putea arăta mai clar cât de opuse sunt principiile Constituţiei guvernului Statelor Unite şi cele catolice.

Iată un alt text pe care îl voi citi. Este declaraţia lui Leo al XIII-lea, din 1891, privitor la autoritatea bisericii şi care este dreptul ei. Pagina 868 din Cele două Republici[2]. El scrie întregii lumi despre condiţia clasei muncitoare şi despre conflictele existente între muncă şi capital, guverne şi muncitori, etc. şi spune:

„Biserica este cea care proclamă prin Evanghelie învăţăturile prin care conflictului i se poate pune capăt, sau cel puţin este făcut mai puţin amar; biserica depune eforturi nu doar pentru a lumina mintea, ci şi pentru a controla prin preceptele ei viaţa şi purtarea oamenilor; (…) şi acţionează pe baza înţelegerii că pentru aceste scopuri trebuie să se recurgă, în măsura şi gradul corespunzător, la ajutorul legii şi al autorităţii statului.”

Aceasta este ultima doctrină a bisericii papale, declarată oficial, care, ca şi celelalte, se află în totală opoziţie cu doctrina Constituţiei Statelor Unite aşa cum este scrisă, şi aşa cum a fost intenţionată să fie, nu cum a fost înţeleasă de către Curtea Supremă, în 29 februarie 1892.

În acest fel, influenţa pe care guvernul nostru a avut-o asupra celorlalte naţiuni, a fost de a le îndepărta de papalitate, de a le îndepărta de doctrina papalităţii. Şi, după cum s-a exprimat Dr. Schaff, această influenţă a fost „fermă şi irezistibilă”. Dar acum, prin hotărârea Curţii Supreme din 29 februarie 1892[3] şi prin legislaţia Congresului, prin care se recunoaşte şi se stabileşte duminica drept Sabat creştin, guvernul Statelor Unite a inversat ordinea. Constituţia a fost desconsiderată şi călcată în picioare. Guvernul Statelor Unite se află, în această seară, în mâinile unei ierarhii bisericeşti care, pentru a-şi împlini scopul, şi-a unit mâinile cu papalitatea în caracter.

Iar cât despre influenţa pe care acest fapt îl va avea asupra celorlalte naţiuni, daţi-mi voie să citesc din mărturia care se află în nr. 1 din Bulletin, la p. 16. Atinge chestiunea aflată în faţa noastră în această seară, iar Domnul ne spune care este consecinţa inversării ordinii originale a lucrurilor în cadrul guvernului:

Fraţilor, cât de departe va ajunge influenţa acestei naţiuni, acum când este întoarsă spre rău? Va ajunge la orice naţiune de pe glob. Ce a făcut această întoarcere a naţiunii americane? A făcut chipul fiarei. Având în vedere aceste fapte, şi că lecţiile anterioare ne-au pus faţă în faţă cu vestirea soliei în cuvintele ei şi în termenii expreşi ai ei, cât de departe trebuie dusă această solie? Oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. Deci dacă această naţiune, prin întoarcerea pe care a făcut-o, va conduce orice popor de pe glob pe drumul rău, de fapt înapoi la principiile papalităţii, atunci este timpul ca solia îngerului al treilea să ajungă la orice naţiune de pe glob.

Aceasta este solia astăzi. Sunteţi gata să mergeţi? Aceasta fiind solia care trebuie dusă, nu stă bine fiecărui mărturisitor al soliei să fie tot timpul gata să meargă până la marginile pământului, când Dumnezeu îl cheamă să meargă? Influenţa naţiunii noastre este spre a conduce orice naţiune de pe glob înapoi la papalitate. Lucrarea soliei îngerului al treilea este de a avertiza împotriva închinării în faţa papalităţii şi în faţa acestui chip al ei care duce lumea înapoi la papalitate. Aşa cum această influenţă atinge orice naţiune de pe glob, tot la fel avertizarea trebuie să fie dusă oricărei naţiuni de pe glob. Înseamnă că orice om, care dă înapoi în faţa chemării lui Dumnezeu de a merge oriunde pe glob, este necredincios responsabilităţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu în solia îngerului al treilea. Aceasta ne provoacă din nou la o astfel de consacrare cum nu a mai fost niciodată printre adventiştii de ziua a şaptea. Ne provoacă la o astfel de consacrare încât căminul, familia, proprietăţile, totul să fie predat în mâinile lui Dumnezeu, pentru a-I permite să ne cheme şi să ne trimită pe noi sau mijloacele noastre, acolo unde doreşte, şi să facă ceea ce alege să facă cu noi. Sunteţi gata? Nu este timpul să fim gata?

Fratele C.L. Boyd: Da, toţi suntem gata, frate Jones!

Fratele Jones: Bine! Dar acesta este un aspect la care trebuie să medităm. Am fost constrâns să spun astăzi unui frate, în timp ce vorbeam cu el, că aceste lucruri, aşa cum sunt la ora actuală, ne solicită credinţa reală, efectivă mai mult ca oricând până acum. Pentru că ne fac pur şi simplu să stăm faţă în faţă cu noi înşine, să ne spunem şi să recunoaştem realitatea convingătoare că cele şapte plăgi vor veni în foarte scurt timp; că noi lucrăm în vederea acestui fapt; că venirea Domnului urmează celor şapte plăgi; şi că venirea Domnului este sfârşitul lumii. Pentru mine; a mă confrunta cu mine însumi şi a-mi vorbi mie în felul acesta – vă spun, aceasta motivează omul. Am văzut că pe mine m-a motivat. Fraţilor, tot ce pot spune este: haideţi să fim mişcaţi! Nu pot evita aceasta. Şi nu aş vrea chiar dacă aş putea. Nu vreau să dau înapoi, dacă se poate. Căci aceasta pune în mişcare elementele vitale ale credinţei omului; aceasta este realitatea. Aşadar, fraţilor, lăsaţi aceasta să ne mişte până când ne scoate cu totul în afara eului, şi ne pune pe deplin în Isus Hristos.

„Întrucât America, ţara libertăţii religioase, se va uni cu papalitatea, forţând conştiinţele oamenilor ca să onoreze Sabatul fals, popoarele din orice ţară de pe glob vor fi conduse să urmeze exemplul ei. Poporul nostru nu este nici pe jumătate treaz spre a face tot ce este în puterea lor, cu facilităţile care le stau la îndemână, pentru a extinde în lume solia de avertizare. Trebuie să fie construite noi biserici, să fie organizate noi adunări. Lăsaţi lumina să strălucească în toate ţinuturile şi tuturor popoarelor.” (Ellen White, General conference Daily Bulletin, 28 ianuarie 1893)

Sper ca fratele Robinson să obţină tot ceea ce a cerut pentru a dezvolta lucrarea în Londra; şi sper că sora White va obţine ceea ce cere pentru a se zidi acea biserică în Australia; şi fratele Chadwick să obţină ceea ce cere, şi oricine să obţină tot ceea ce cere pentru acest scop. Cât timp proprietăţile noastre vor mai fi bune la ceva, dacă cele şapte plăgi vor cădea în curând? Cât vor valora ele atunci? La ce vor mai fi ele de folos când vor cădea cele şapte plăgi? Care va fi folosul lor?

Aici este ideea. Când începem să spunem din convingere reală, şi stăm faţă în faţă cu realitatea ca realitate, că cele şapte plăgi urmează într-adevăr să vină în curând şi că Domnul va veni imediat la sfârşitul lor, aceasta va pune în mişcare toată vitalitatea credinţei noastre. Aceasta va scoate afară ce este în noi. Dacă cineva are încredere reală în această solie, toate acestea i se vor descoperi.

Şi vor exista o mulţime de mijloace. Nu sunt câtuşi de puţin îngrijorat cu privire la mijloace. Dacă adventiştii de ziua a şaptea care au mijloace nu se consacră Domnului şi nu îngăduie ca El să deţină mijloacele lor, Domnul va găsi mijloace în altă parte. El va chema pe alţii. Fraţilor, este cel mai rău lucru ce se poate întâmpla unui adventist de ziua a şaptea care are mijloace, ca Dumnezeu să treacă pe lângă el şi să găsească pe altcineva care vrea să dea ceea ce este necesar. Un adventist de ziua a şaptea lăsat să-şi slujească lui însuşi este cel mai rău dintre oamenii acestei lumi. Am ajuns în situaţia în care Dumnezeu vrea să folosim tot ce avem. Şi dacă noi credem aceasta, mijloacele noastre şi noi înşine vom fi puşi în folosul Său. Lucrarea Lui va fi făcută repede, iar apoi nu vom mai avea nevoie de mijloace. Aceasta este situaţia actuală.

Forma noastră de guvernare, aşa cum a fost, a atras naţiunile după ea, departe de papalitate. Guvernarea noastră, aşa cum este, le trage pe toate după ea, înapoi la papalitate. Şi papalitatea ştie aceasta. Iar pentru că ştie, lucrează în vederea acestui ţel, întinzându-şi – am vrut să spun degetele – dar nu, îşi întinde braţele şi începe să folosească guvernul în propriile ei interese. Protestantismul din Statele Unite şi bisericile care au depus eforturi pentru legea duminicală, sunt doar o unealtă în mâinile papalităţii.

Câţi dintre dumneavoastră aţi văzut un teatru de păpuşi?

(Mulţi din adunare ridică mâna.)

Acele figurine care se mişcă înainte şi înapoi, care sar în sus şi în jos, răsucindu-se încolo şi încoace în faţa cortinei, sunt manipulate de cineva aflat în spatele cortinei. Voi nu îl vedeţi pe acel cineva. Exact ca păpuşile care se mişcă acolo, aşa sunt astăzi bisericile protestante în mâinile papalităţii. Ea este dedesubt; ea stă în spatele cortinei; ea trage sforile; ea conduce rolurile. Aceşti protestanţi, în orbirea lor cred că fac lucruri mari de la ei înşişi, dar ei nu sunt decât nişte păpuşi în mâinile papalităţii, lucrând după dorinţele ei asupra guvernului, şi prin acest guvern asupra întregii lumi.

A sosit timpul să le spunem că aşa stau lucrurile. Dar când se vesteşte solia care le spune că aşa stau lucrurile, le va spune că „a căzut Babilonul” şi că ei trebuie să iasă afară din el pentru a scăpa de plăgi. Iar când sunt chemaţi afară din Babilon, unde se pot duce? Toată lumea se află sub controlul papalităţii – cu excepţia soliei îngerului al treilea, mulţumim Domnului! Aceasta nu va fi niciodată sub controlul papalităţii! Domnul fie lăudat! Toată lumea se află sub controlul papalităţii şi al principiilor ei. Dar când oamenii sunt chemaţi afară de sub acest control, unde se pot doar refugia? În solia îngerului al treilea, aşa cum o dă Dumnezeu.

Fraţilor, ne aflăm în cel mai măreţ timp pe care l-a văzut vreodată această lume. Oh, să ne consacrăm lui Dumnezeu, după cum se cuvine unora care trăiesc în acest timp măreţ!

Vă voi citi cu o altă ocazie o declaraţie din Volumul 4[4] care spune că un mare număr de predicatori se vor întoarce spre solia îngerului al treilea în timpul „marii strigări.” O mulţime de predicatori care cred acum că lucrarea în favoarea legii Duminicale, şi toate acestea, sunt drepte – ei nu văd ce se află în spatele ei – când papalitatea va începe să lucreze mai pe faţă, vor da înapoi şi se vor despărţi cu totul de ea. Dar unde se pot duce? La solia îngerului al treilea. Mulţumim Domnului! Vă spun fraţilor, puterea lui Dumnezeu este gata să lucreze pentru aceasta. Oh, dacă am preda toate lucrurile lui Dumnezeu, ca să poată lucra!

Daţi-mi voie să vă citesc scopurile papalităţii, aşa cum sunt expuse prin cuvintele lor. Citesc din ziarul New York Sun din 11 iulie 1892; şi dacă există vreun ziar catolic oficial în Statele Unite, acesta este ziarul New York Sun; nu uitaţi aceasta; chiar dacă The Sun nu se afirmă a fi un ziar catolic, totuşi aşa este. Iar The Sun are un corespondent la Roma, la Vatican – un preot – nu îi cunosc numele. Acesta nu semnează sub numele lui, ci sub un pseudonim. Şi puteţi fi siguri că rapoartele pe care The Sun le primeşte de la Roma, sunt întotdeauna corecte. Aşa că vă spun, The Sun este în realitate un organ mai reprezentativ al Bisericii Catolice din această ţară, al papalităţii, decât cele mai de seamă organe catolice, chiar decât cel al cardinalului Gibbons. Iată o scrisoare scrisă direct de corespondentul de la Roma al ziarului The Sun, astă-vară. Citesc de aici. Scrisoarea are titlul „Papalitatea şi Naţionalitatea, Papa Leo şi Statele Unite”. După ce vorbeşte despre anumite clase din Biserica Catolică, episcopi, arhiepiscopi, etc. şi despre ţintele pe care le au în privinţa Statelor Unite, spune:

„Dar Leo al XIII-lea are o ţintă încă şi mai înaltă. Apelul său pentru unire naţională este fondat pe o concepţie tradiţională a Sfântului Scaun. În vederea sa, Statele Unite au ajuns într-un timp în care a devenit necesară fuziunea tuturor elementelor eterogene într-o naţiune omogenă şi indisolubilă. Oamenii de stat sunt preocupaţi, pe drept cuvânt, cu multitudinea de forţe centrifuge care ameninţă republica cu dezintegrarea. Duşmanii se folosesc de acest pericol latent pentru a-i acuza pe străinii catolici că au tendinţa de a forma un stat în stat. Acesta este motivul pentru care papa vrea ca credincioşii catolici să se dovedească a fi cei mai luminaţi şi cei mai devotaţi lucrători pentru unitate naţională şi asimilare politică. Anumite incidente au dat o culoare negativă loialităţii unor grupuri străine. Ar trebui să dispară orice îndoială cu privire la acest subiect. Biserica a fost întotdeauna colaboratorul capabil al tuturor popoarelor în lucrarea de unificare naţională. Ea este cea care a constituit, prin eforturile papilor şi ale episcopilor, marile corpuri politice şi marile organizaţii naţionale. Cele mai unite rase şi cele mai stabile populaţii, din punct de vedere politic şi naţional, sunt cele care au recunoscut în modul cel mai profund acţiunea salutară a papalităţii şi a bisericii. Franţa este exemplul tipic al acestei legi a istoriei. Dacă Italia, în evul mediu, nu s-a folosit de acest beneficiu incomparabil, nu a fost din cauză că statele geloase au intervenit în lucrarea de unificare făcută de biserică şi de pontifii romani? America are nevoie urgentă de această lucrare de fuziune internă. Formată dintr-un mozaic de rase şi naţionalităţi, ea are nevoie să fie o naţiune, o fiinţă colectivă, unită şi puternică. Ceea ce a făcut biserica în trecut pentru alte naţiuni, va face şi pentru Statele Unite (…) Acesta este motivul pentru care Sfântul Scaun încurajează clerul american să vegheze cu gelozie solidaritatea, şi să lucreze pentru fuziunea tuturor elementelor străine şi eterogene într-o singură vastă familie naţională. Biserica americană oferă şi trebuie să ofere în timpul de faţă, dovada că creştinismul este şcoala patriotismului şi a sentimentului naţional. Continuând să se favorizeze această lucrare de unificare, se va vedea grandoarea Statelor Unite şi se va demonstra gradul în care religia şi biserica sunt generatorii independenţei politice şi patriotice. Întrucât pericolul apropiat al Statelor Unite stă în fracţionarea republicii în partide ostile şi centrifugale, catolicii, prin cooperarea lor în lucrarea de concentrare naţională, vor apărea drept cei mai buni fii ai ţării şi promotorii unităţii politice. Papa va impune tuturor, motto-ul american, «E pluribus unum», aplicat subiectului pe care îl tratăm. În fine, Leo al XIII-lea, doreşte să vadă putere în această unitate. Ca toate sufletele intuitive, el salută în Statele Americii unite şi în tânăra şi înfloritoarea lor biserică, sursa unei noi vieţi pentru europeni. El doreşte ca America să fie plină de putere, pentru ca Europa să poată recâştiga tărie prin această influenţă reîntineritoare.”

Vă mai spun încă ceva fraţilor! Dacă lucrurile au ajuns într-o astfel de situaţie în guvernul Statelor Unite, încât papalitatea îşi permite să-şi expună scopurile şi intenţiile în mod aşa de clar – vă spun că au avansat deja destul de mult. Papalitatea nu vorbeşte deschis până când nu ştie că deţine avantajul. Ea întotdeauna lucrează în întuneric şi în secret, până când vine timpul să iasă la lumină; şi ea nu iese la lumină până când nu este sigură. Iar dacă problemele Statelor Unite se află în aşa măsură sub controlul papalităţii încât ea poate vorbi astfel, pe faţă, poporului Statelor Unite, atunci lucrurile sunt într-o formă satisfăcătoare pentru papalitate.

„Europa priveşte îndeaproape la Statele Unite. Unele lucruri de acolo poate că îi sperie pe unii oameni, dar atracţia generală este invincibilă. Bryce, Claudio, Fanet, Carlies şi toţi istoricii şi publiciştii, au rapoarte atotcuprinzătoare. De acum înainte vom avea nevoie de autori care se vor axa pe acest domeniu: «Ce putem împrumuta, şi ce ar trebui să împrumutăm de la Statele Unite, pentru reorganizarea domeniilor noastre sociale, politice şi ecleziastice?»”

Până în 1892 ce putea să împrumute o naţiune europeană sau orice altă naţiune, de la acest guvern, pentru reorganizare ecleziastică? Nimic. Ce a avut a face acest guvern cu treburile ecleziastice? Constituţia era în mod absolut susţinută împotriva unei astfel de situaţii. Dar acum, de când Constituţia a fost călcată în picioare, papalitatea poate începe să întrebe: „Ce putem împrumuta de la Statele Unite pentru reorganizarea noastră ecleziastică?” Exemplul a fost dat şi s-a făcut ceea ce a pus Statele Unite în poziţia în care papalitatea poate împrumuta de la Statele Unite exemplu şi influenţă pentru reorganizare ecleziastică în Europa şi în toate celelalte naţiuni. Şi ea face aceasta. Ea împrumută acum şi foloseşte pentru scopurile ei.

„Din punctul de vedere particular al papei «care sunt exemplele pe care ni le dau aceşti catolici americani?» Problema este dificilă; dar în neregularităţile ei şi în imensa ei varietate, captivează toate minţile puternice şi pătrunzătoare. Răspunsul depinde în mare măsură de dezvoltarea destinelor americane. Dacă Statele Unite au succes în rezolvarea mulţimii de probleme care pe noi ne depăşesc, Europa va urma exemplul lor, şi această revărsare de lumină va marca o dată în istoria nu doar a Statelor Unite, ci şi a întregii omeniri. «Res vestra agitur» este ceea ce vom putea spune atunci americanilor. «De aceea Sfântul părinte, preocupat pentru pace şi tărie, colaborează cu pasiune în lucrarea de consolidare şi dezvoltare în problemele Americii. După părerea sa, biserica ar trebui să fie creuzetul ales pentru transformarea şi absorbţia raselor într-o singură familie unită. Acesta este îndeosebi motivul pentru care el lucrează la codificarea problemelor ecleziastice, pentru ca acest membru îndepărtat al creştinismului să poată infuza sânge nou în organismul cel vechi’» (…).”

Fraţilor, poate cineva din această lume să-şi închidă ochii în faţa acestor lucruri care se petrec sub ochii noştri? În faţa a ceea ce se petrece sub ochii întregii lumi? Poate să vadă oricine ce se întâmplă sub ochii lui? Ştim ce va veni curând peste noi, prin ceea ce are loc în faţa noastră?

Dar papalitatea nu doar îşi face cunoscut scopul – ea lucrează cu rapiditate şi cu mişcări îndrăzneţe pentru a-l transforma în realitate. Ce înseamnă acest organ reprezentativ al papei, această „Delegaţie apostolică permanentă” care a fost fondată în ţara noastră doar în zilele trecute? Monseniorul Satolli[5] a venit în această ţară ca reprezentantul personal al papei pentru a asista la încercările de deschidere a Târgului Internaţional – un pretext bun. Pe faţă, a venit aşa cum ar veni orice persoană ce are o misiune specială. Dar când a ajuns aici, a arătat că urma să mai rămână o vreme, temporar, ca delegat al papei. Apoi, un grup din Biserica Catolică a început să spună: „Nu avem nevoie de el.” Atunci papa, pur şi simplu l-a instalat aici pentru totdeauna. Iată relatarea acestui fapt din ziarul New York Sun, din 15 ianuarie 1892:

„Roma, 14 ianuarie – Papa a decis să stabilească o delegaţie apostolică permanentă în Statele Unite şi l-a numit pe monseniorul Satolli ca să fie primul delegat. Vaticanul consideră această decizie a fi un răspuns suficient opoziţiei arătate faţă de monseniorul Satolli şi faţă de misiunea lui. «Propaganda» va trimite prin Rev. F.Z. Rooker documentele care autentifică noua poziţie conferită monseniorului Satolli ca delegat permanent. Papa Leo este foarte interesat de situaţia din America şi doritor să pună capăt neînţelegerile ecleziastice existente acolo. Cu acest scop, papa pregăteşte o enciclică pentru episcopatul american, sfătuind la armonie şi unire.

Washington, 14 ianuarie – Monseniorul Satolli, legatul papal, a primit astăzi la Universitatea Catolică următoarea telegramă din partea Dr. O’Connell, Secretarul American al «Propagandei», care l-a însoţit pe monseniorul Satolli în această ţară, şi recent s-a întors la Roma:

Roma, 14 ianuarie 1892

Monseniorul Satolli: Delegaţia apostolică este instituită în mod permanent în Statele Unite, şi dumneavoastră sunteţi confirmat ca prim delegat.

O’Connell

Au fost primite, de asemenea, informaţii care confirmă faptul că Rev. F. Z. Rooker de Albany a fost numit oficial secretar al delegaţiei apostolice, şi care declară mai mult, că acesta a părăsit Roma cu destinaţia New York, fiind fără îndoială purtătorul bulei papale prin care se dă naştere delegaţiei şi se confirmă toate puterile acordate monseniorului Satolli.

St. Paul, 14 ianuarie – Când a fost întrebat în această după-amiază, despre instituirea delegaţiei apostolice în Statele Unite, Arhiepiscopul Ireland a spus: «Da, o delegaţie apostolică permanentă a fost instituită în Statele Unite şi monseniorul Satolli a fost numit primul delegat. Decretul a fost emis la Roma în seara trecută. Eu personal am primit o cablogramă de la Cetatea Sfântă confirmând acest fapt. Sunt mulţumitor din inimă. Controversele care agită de ceva vreme catolicii americani s-au sfârşit şi acum va domni pacea. Monseniorul Satolli a venit în această ţară ca Legat Papal, un termen care indică o misiune temporară şi anumite puteri limitate. Imediat s-au ridicat obiecţii împotriva lui în anumite departamente, autoritatea lui a fost pusă sub semnul întrebării şi negată, s-a cerut chemarea lui înapoi la Roma, misiunea lui a fost declarată un eşec. Tuturor murmurărilor de acest gen papa le dă un răspuns rapid şi eficace. El declară că vom avea o delegaţie apostolică permanentă în Statele Unite. Papa este într-atât de satisfăcut de lucrarea îndeplinită de către legat, încât ca o recunoaştere deplină a drepturilor monseniorului Satolli, îl numeşte primul delegat apostolic.

Leo al XIII-lea este un om cu un caracter ferm: împotrivirea îi întăreşte hotărârea. Tot ceea ce s-a întâmplat de la sosirea monseniorului Satolli demonstrează şi mai lămurit nevoia unui reprezentant al papei investit cu puteri bine definite şi extensive. Pentru catolici, Roma este tribunalul suprem; dar de cele mai multe ori Roma este prea departe. Este nevoie de o mână aproape care să poată în orice moment să se întindă şi să facă marea să se liniştească. Dacă cineva ar fi căutat calea cea mai eficientă pentru a face evidentă tuturor ochilor nevoia unui delegat în America, nu ar fi putut adopta în sprijinul tezei lor argumente mai eficace decât metoda care a fost urmată în fapt. Să I se mulţumească lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a făcut.

Biserica Catolică din America este acum complet organizată, şi a îmbrăcat haina de om matur. Ea are pe teritoriul ei o curte supremă – o ramură a Curţii de Apel de la Roma, care îşi trage din aceasta din urmă existenţa, dar este capabilă în sine de acţiune imediată. Aceasta este o guvernare locală pentru catolicii americani, în limita în care catolicii aflaţi departe de Roma pot avea conducere locală. În plus faţă de energia şi inspiraţia noastră, vom avea în tot ce întreprindem, instrucţiunea şi impulsul, mai direct ca oricând, din partea capului suveran al bisericii. Catolicii vor avea o înţelegere mai practică a ceea ce înseamnă unitatea bisericii şi supremaţia papală. Autoritatea aflată departe ajunge cu timpul o teorie speculativă sau un ideal frumos; autoritatea prezentă este un test viu. Testează supunerea individului, în timp ce adaugă o putere nouă pentru facerea binelui.

Pentru că toată ţara este avută în vedere, poporul american va ura bun venit recunoaşterii faptului că elementul religios şi atât de important al catolicilor are această nouă glorie adăugată ei, această nouă tărie infuzată în viaţa ei.

Mai mult, o cunoaştere apropiată a elementelor papalităţii va fi interesantă şi salutară; aceasta va disipa multe şi străvechi prejudecăţi. Papalitatea ne va apărea tuturor în adevărata ei lumină, armonizându-se în mod magnific cu aspiraţiile democraţiei moderne şi accelerând înaintarea a tot ceea ce este folositor, bun şi ziditor în progresul modern. Norii vechi de ceaţă despre care se spune că atârnă peste scaunul lui Petru, există doar pe malul înceţoşat al prejudecăţii religioase sau în firidele întunecate ale minţilor înguste şi orbite.

Aceşti nori nu există la Vatican. Cea mai pătrunzătoare şi liberală minte din lume, astăzi, este cea a lui Leo; inima cea mai sensibilă şi generoasă este cea a lui. Nici catolicii, nici protestanţii din America nu îl cunosc îndeajuns. Este datoria tuturor aceea de a-l studia; este datoria specială a catolicilor de a se apropia de el şi a urma cu mai multă loialitate călăuzirea lui spirituală.»”

Se întâmplă şi alte lucruri în legătură cu problema banilor publici pentru biserici. Biserica Catolică îi primeşte aproape pe toţi, pentru că metodiştii, baptiştii şi episcopalii au refuzat să mai primească bani de la guvern. Iar pastorii conducători ai bisericii prezbiteriene încearcă să convingă şi această biserică să nu mai primească bani de la guvern. De aceea, în curând, Biserica Catolică va primi aproape toţi banii din tezaurul public – aproape patru sute de mii de dolari pe an. Vor sta atunci protestanţii de o parte şi vor permite catolicilor să primească aceşti bani fără a se împotrivi acestui fapt? Dar nu le va fi de niciun folos să protesteze împotriva acestui fapt. Dacă vor protesta pe motiv că acest fapt este neconstituţional, Biserica Catolică poate să le răspundă pur şi simplu:

„Aceasta este o naţiune creştină: Curtea Supremă a hotărât că aceasta este o naţiune creştină. Şi pentru a dovedi aceasta, Curtea a citat decretul dat de Ferdinand şi Isabella, care au fost catolici, şi care l-au trimis pe Columb, care a fost catolic, să descopere lumea nouă ca să o aducă la Dumnezeu şi la religia creştină. Şi singura religie la care Ferdinand şi Isabella, sau Columb, s-au referit, sau cu care au avut legătură, a fost religia catolică. Atunci când Curtea Supremă a citat acel decret pentru a dovedi că aceasta este o naţiune creştină, a dovedit că aceasta este o naţiune creştină catolică.”

Acesta este argumentul pe care îl poate aduce Biserica Catolică, şi pe acesta protestanţii nu îl pot contesta cu succes. Protestanţii nu pot nega constituţionalitatea argumentului, pentru că ei au folosit hotărârea Curţii Supreme pentru propriile lor interese, pentru propriile lor scopuri în legislaţia duminicală. Ei au preluat această decizie ca fiind dreaptă; şi dacă s-au folosit de ea pentru propriile lor scopuri, nu o pot nega acum când papalitatea o foloseşte pentru scopurile ei. Ei sunt prinşi fără scăpare într-o capcană, şi singurul fel în care pot ieşi din această capcană este prin a-L lăsa pe Domnul Isus Hristos să-i elibereze din nelegiuirea aceasta prin solia îngerului al treilea. Nu este, aşadar, timpul ca ei să cunoască solia?

Catolicii au condus în ultima campanie în dreptul acestei probleme. Preşedintele Harrison a încercat în tot timpul administraţiei sale să stopeze alocarea de bani către biserici. Biserica Catolică s-a opus eforturilor lui în tot timpul administraţiei sale. Ea a încercat să împiedice numirea lui la Minneapolis, dar nu a reuşit; iar apoi când a fost ales Cleveland, şi-a folosit toată influenţa în favoarea lui Cleveland, astfel că acesta a fost ales preşedinte.

Preşedintele Harrison a încercat să stopeze această alocare, dar nu a reuşit şi a fost obligat să mărturisească prin senatorul Dawes în faţa Congresului că îi era imposibil să facă aceasta. Atunci, dacă a fost imposibil să se oprească această alocare sub o administraţie care era cu totul împotrivă alocării de fonduri pentru biserici, cum ar putea să fie oprită sub o administraţie care este în favoarea ei, şi care a fost sprijinită de Biserica Catolică tocmai din acest motiv?

Atunci, în ale cui mâini se află acum guvernul Statelor Unite? În mâinile bisericii catolice, iar aceasta îl ţine bine, şi îl va ţine în mâini în ciuda a tot ce ar putea face protestanţii. Dar ea nu ar fi pus niciodată mâna pe el, dacă protestanţii ar fi fost într-adevăr protestanţi, şi nu l-ar fi dat în mâinile ei. Falsul protestantism a trădat guvernul Statelor Unite, care era stabilit pe principiile lui Dumnezeu, în mâinile papalităţii, unde va rămâne în pofida voinţei lor.

Iată un paragraf pe care mi l-a dat astăzi fratele Conradi, luat dintr-un ziar apărut în Germania. Este vorba de ceva cu ce se laudă în prezent Biserica Catolică, în privinţa Germaniei. Germania este după cum ştiţi, marele model de naţiune protestantă din Europa. Acest pasaj este luat dintr-un ziar catolic, aşadar este vocea catolicilor asupra acestei chestiuni:

„Ziarele catolice din Germania declară deschis că în curând puterea va fi în mâinile lor şi că Germania se va întoarce la religia catolică. Întrucât au fost alocate două milioane şi jumătate de dolari pentru o catedrală protestantă la Berlin, catolicii spun că acest lucru este bun, pentru că oricum această catedrală va deveni în curând catolică.”

Aceste lucruri se petrec în faţa lumii, şi lumea le vede, şi le citeşte. Fraţilor, Dumnezeu ne-a dat ceva de spus în acest subiect. Iată ceva legat de aceasta. Vorbind despre papalitate în Marea Luptă, Volumul 4, în capitolul „Caracterul şi scopurile papalităţii,” p. 579, ni se spune că: „Ea poate prevedea ce va avea loc.” Dacă ea, doar cu lumina înţelepciunii pe care Satana poate să i-o dea – înţelepciunea strânsă din experienţa ticăloşiei ei, înţelepciunea strânsă doar din istoria ei – dacă ea prin aceasta poate să vadă ce va avea loc, atunci nu este potrivit ca un popor căruia îi vorbeşte Dumnezeu, să vadă de asemenea ce va avea loc?

Acestea sunt evenimentele, şi acesta este cuvântul lui Dumnezeu care ne spune că dacă această naţiune s-a întors de la principiile pe care i le-a dat Dumnezeu, influenţa cu care a tras în mod irezistibil naţiunile departe de papalitate, le va aduce acum înapoi la papalitate. Acest fapt ridică papalitatea la cea mai înaltă poziţie pe care a avut-o vreodată pe acest pământ. Şi în această poziţie, ea împlineşte şi este împlinit cuvântul redat în Apocalipsa 18:7 – Ea „zice în inima ei: ‚Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea’.”

Naţiunile cu care a fost căsătorită în trecut, din timpul lui Napoleon au început să se îndepărteze de ea una câte una, până când nu a mai rămas nici una, iar ea a rămas dezolată, văduvă, nu a mai rămas niciun bărbat dintre cei cu care a fost legată atâţia ani. Şi apoi? A apărut această naţiune, cea mai măreaţă şi cea mai tânără dintre toate, neclintită în faţa lumii, în vigoarea principiilor pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru popoare, şi atrăgând după ea toate naţiunile, lăsând papalitatea din ce în ce mai dezolată. Atunci, şi din această cauză, ea şi-a îndreptat toate linguşirile ei către această naţiune pentru a o seduce, pentru a o atrage în desfrâu şi adulter cu ea. Iar prin protestantismul fals şi apostaziat, a reuşit. Iar acum, odată ce a câştigat această naţiune pentru ea, prin aceasta le strânge pe toate celelalte înapoi la ea, şi din acest motiv este atât de bucuroasă încât se slăveşte, se desfată şi se felicită cu mulţumire, zicând: «Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea.»

Ce se va întâmpla atunci? „Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare.”

Deci, aceste evenimente, aceste lucruri pe care papalitatea le face acum, ne aduc faţă în faţă cu judecăţile lui Dumnezeu asupra popoarelor pământului. Şi noi vedem ce va veni peste noi prin ceea ce se face în faţa ochilor noştri. Nu este timpul să începem să spunem oamenilor care nu ştiu aceste lucruri, care este realitatea? Nu este timpul? Unii au spus: mi se pare că nu voi mai putea spune niciodată o predică sau să fac un studiu biblic despre Statele Unite în profeţie, aşa cum am făcut-o până acum. Mulţumesc Domnului! Mulţumesc Domnului pentru că nu puteţi! Mulţumesc Domnului pentru că ştiţi unde se află acum Statele Unite în profeţie, şi că nu mai puteţi folosi materiale vechi şi uscate! Avem nevoie să prezentăm Statele Unite aşa cum se află acum în profeţie; de aceasta este nevoie. Puteţi să o faceţi?

(Audienţa: „Da!”)

Nu pot vedea oamenii că aşa stau lucrurile? Dacă ei vor crede ceea ce va veni, nu este treaba voastră. Ei vor trebui să-şi nege raţiunea şi experienţele din viaţa zilnică, dacă vor să nege această realitate.

„Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare.” Ce este focul care o va arde de tot? „Atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” „Căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” pentru nelegiuire. Mulţumim Domnului că este aşa! Dar fraţilor, El este o salvare glorioasă pentru cei care sunt liberi de nelegiuire. Haideţi să-L lăsăm să ne cureţe acum de nelegiuire, pentru ca atunci când se va arăta în slava Lui să nu fim mistuiţi, ci schimbaţi după asemănarea slavei Lui. Aceasta este voia Lui. „Şi împăraţii pământului, care au desfrânat cu ea şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice: «Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o oră ţi-a venit judecata!»” (KJV)

Dacă această „oră” este un timp profetic, cincisprezece zile, sau este o perioadă scurtă, nedefinită, nu ştiu. Dacă acest timp este un timp profetic real sau o perioadă scurtă, nedefinită, nu discutăm în această seară; pentru că în orice caz se pare că este vorba de un timp extrem de scurt de la data când ea se slăveşte pe sine pentru că toate naţiunile s-au reîntors la ea. Timpul este extrem de scurt până când judecăţile lui Dumnezeu vor veni peste ea şi peste toate naţiunile. Şi când se întâmplă aceste lucruri, poporul lui Dumnezeu este salvat.

Deci, unde ne aflăm? Suntem chiar în faţa judecăţilor iminente ale lui Dumnezeu. Să ne purtăm atunci, ca în faţa acestor judecăţi. Să ne purtăm ca şi cum am trăi în timpul acestor judecăţi.

Note de subsol:

[1]. N.r. Cartea teologului protestant, Philip Schaff, Church and State in the United States, or the American Idea of Religious Liberty and its Practical Effects (Biserica și statul în Statele Unite sau conceptul american cu privire la libertatea religioasă și efectele ei practice), a fost tipărită în anul 1888.

[2]. N.r. A.T. Jones, The Two Republics or Rome and the United States of America, Review and Herald Publishing, Battle Creek, Michigan, 1891.

[3]. N.r. Ziua de 29 februarie 1892 a trecut fără a trezi interesul adventiștilor. Mai târziu, ea a fost văzută ca fiind foarte importantă pentru modul în care profeția era interpretată. În ziua aceea a fost făcută una din cele mai autoritare declarații cu privire la importanța fundamentală a creștinismului pentru statul american, fapt care l-a determinat pe A.T. Jones să vadă, în aceste decizii ale guvernării S.U.A., elemente ale ridicării chipului fiarei. El a ținut două predici în tabernacolul de la Battle Creek (14 și 21 mai) sub titlul „Ultima decizie a curții supreme și chipul fiarei”. El a declarat că pe data de 29 februarie 1892 „Curtea Supremă a Statelor Unite a emis o decizie care ajută, mai mult decât ar putea orice amendament constituțional sau al Congresului, la crearea chipului fiarei”. (Review and Herald, 31 mai 1892). Predicile au fost publicate în revista Review and Herald din 31 mai, 7, 14 și 21 iunie 1892. Pe data de 5 august 1892, președintele S.U.A., Benjamin Harrison, a semnat prima lege duminicală a țării. Legea garanta organizatorilor Târgului Internațional Columbian suma de bani necesară, cu condiția de a ține Târgul închis în ziua întâi a săptămânii. Toate aceste evenimente erau un indicator al timpului pe care biserica îl trăia atunci și a responsabilităților pe care cerul le așezase asupra ei. C.B. Reynolds, secretar al Uniunii seculare din Washington, un fost adventist devenit liber cugetător, a scris în ziarul Boston Investigator din 30 decembrie 1891 că „Adventiștii de Ziua a Șaptea sunt, fără excepție, oponenții oricărei uniri dintre biserică și stat și lucrători zeloși și stăruitori pentru libertatea civilă și religioasă”. Aceste evenimente trebuie puse în legătură cu marea strigare care începuse să fie vestită odată cu predicarea soliei neprihănirii prin credință.

[4]. N.r. E vorba de cartea Marea luptă, ediția din 1888.

[5]. N.r. Catolicul Francesco Satolli (21 iulie 1839 – 8 ianuarie 1910) a fost teolog, profesor, cardinal și primul delegat apostolic în Statele Unite. Satolii a făcut prima vizită în America în 1889. A doua a avut loc în anul 1892, când a și rămas în State, iar pe data de 24 ianuarie 1893 a fost stabilită prima delegație apostolică a Vaticanului în Statele Unite. În octombrie 1896 se întoarce la Roma. În 1904 face ultima vizită în America.