Ştim că Domnul a zis despre timpul acesta şi despre cei ce trăiesc în acest timp că aceştia sunt cei „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Voi şi eu spunem pe drept că suntem acei oameni, şi rămânem pe poziţia în care Domnul poate spune despre noi universului că „Aceştia sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Aceasta va fi o realitate nu doar pentru că Domnul o declară, ci El va declara aceasta pentru că va fi o realitate.

Textul acesta se aplică pe deplin nouă, celor ce suntem în casa aceasta. Domnul vrea ca aceasta să devină o realitate acum şi să rămână o realitate tot timpul, aşa încât El să poată declara în faţa întregii lumi şi în faţa întregului univers, în continuu că „Aceştia sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

Despre aceste lucruri urmează să studiem. Studiul din lecţiile următoare ne va ajuta să ştim dacă păzim poruncile lui Dumnezeu sau nu; dacă le păzim în aşa fel încât Domnul să poată spune despre noi că „Aceştia sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

În păzirea poruncilor lui Dumnezeu, găsim una care este cea dintâi, şi pe care trebuie să o păzim cu siguranţă. Iată ce ne spune cuvântul: „Cea dintâi este aceasta: „Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn;” şi: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi.”

Poate spune Domnul despre noi în dreptul acestei porunci, „Aceştia sunt cei care o păzesc?”

Are Domnul toată inima voastră, aşa încât să nu mai aveţi loc în inimă pentru altceva în afară de El şi de ceea ce este a Lui?

Are Domnul tot sufletul vostru, devotat cu toată iubirea, aşa încât în sufletul vostru să nu existe sentimente ale fiinţei voastre care să nu-i aparţină Lui?

Are Domnul toată mintea voastră, aşa încât în ea să nu existe gânduri ale minţii voastre, planuri ale minţii voastre, să nu fie o parte care să fie mintea voastră, ci toată să fie a Lui, - devotată pentru a sluji Lui? Căci cu mintea slujim noi Domnului, Dumnezeului nostru. Nu cu o parte din minte, ci cu toată mintea. Aşa încât să nu rămână nimic din minte pentru a devota, sau pentru a o fixa spre altceva ce nu ţine de Dumnezeu.

Este toată puterea voastră a Lui? Aşa încât să nu vă mai rămână putere pentru a o canaliza spre altceva în afară de ceea ce este al lui Dumnezeu şi de ceea ce este slujirea Lui?

Dacă toate acestea sunt adevărate despre voi, atunci se poate spune cu adevărat despre voi că „Aceştia sunt cei care păzesc poruncile.”

„Iar a doua este următoarea: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Dacă dragostea lui Dumnezeu este în inima noastră, aşa cum spune prima poruncă, va fi destul de uşor să ne iubim aproapele ca pe noi înşine.

L-am auzit pe fratele Kellogg într-una din zile, relatându-ne istorioara cu băieţelul din Chicago care s-a dus la un bărbat, complet străin pentru el, şi i-a zis: „Ştii că eşti cel mai mare păcătos din lume?” Bărbatul, complet surprins, a întrebat cum se poate aşa ceva, deoarece nu a ucis niciodată pe nimeni, şi nici nu a făcut vreo fărădelege mare. Băieţelul i-a zis: „Porunca cea mai mare dintre toate este aceasta: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta. Faci asta?” Omul a răspuns: „Nu, nu fac. Chiar nu pot să spun că fac aşa.” „Ei bine”, a continuat băieţelul, „aceasta este cea mai mare dintre porunci. Tu calci cea mai mare dintre porunci. Deci, tu eşti cel mai mare păcătos.” Omul a admis că este adevărat, şi a fost condus la Dumnezeu şi la o salvare deplină. Este un mod foarte direct de a spune: întrucât aceasta este cea mai mare dintre porunci, cine o calcă, este cel mai mare păcătos. Eşti tu acela?

Voi şi eu spunem că păzim poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Călcăm noi cea dintâi dintre poruncile lui Dumnezeu? Dacă noi nu o păzim pe cea mai mare, cea dintâi dintre toate poruncile, atunci o călcăm. Dacă o călcăm pe aceasta, atunci nu păzim poruncile. Este clar. Voi şi eu trebuie să decidem acum, şi trebuie să decidem pentru totdeauna, dacă vrem să slujim Domnului cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea.

Este scris: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” Tărâmul care este înăuntrul nostru, este tărâmul lui Dumnezeu. A fost aşa atunci când a fost creat omul, însă duşmanul a uzurpat locul lui Dumnezeu. Apoi Domnul a făcut omul din nou liber să aleagă dacă Dumnezeu îşi va avea locul Lui în împărăţia Lui, sau dacă uzurpatorul va avea locul lui Dumnezeu în împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia care este în voi este a Domnului. Depinde de voi să stabiliţi dacă Domnul va stăpâni acolo, sau duşmanul va conduce acolo. Şi, dacă nu alegeţi ca Domnul să stăpânească acolo, atunci alegeţi ca duşmanul să stăpânească acolo. Depinde cu totul de alegerea omului cine este cel ce va stăpâni.

Cineva trebuie să stăpânească. Omul nu a fost făcut să stăpânească singur, independent de Dumnezeu. El a fost făcut ca să fie el însuşi împreună cu Dumnezeu, şi nu poate fi el însuşi fără Dumnezeu. Omul a fost făcut să stea împreună cu Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu era înăuntrul lui. Dumnezeu guverna înăuntrul lui. Însă el a început să-şi caute o cale a lui, urmându-l pe Satana. Însă omul poate avea o cale a lui doar dacă îl urmează pe Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. Noi trebuie să alegem ca Dumnezeu să-şi ia locul Lui în noi, în împărăţia Lui în inimile noastre. El îşi va lua locul acolo, şi va guverna acolo, atunci când poate deţine locul Lui în împărăţia Lui.

Ştiţi despre împărăţia lui Dumnezeu pe pământ că se va întinde de la o mare la alta, şi de la râu până la marginile pământului. Împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia aceea care va veni odată cu venirea Domnului, ştiţi că va acoperi fiecare centimetru, fiecare palmă din terenul existent în lume. Dar, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. Acum, împărăţia aceasta dinăuntrul vostru, în care domneşte Dumnezeu – guvernarea Lui acoperă fiecare pic de spaţiu, fiecare pic de teren din inima voastră? Acoperă? Aceasta este întrebarea. Şi întrebările acestea ne sunt puse în mai multe feluri.

Eu citesc pur şi simplu porunca, şi vă atrag atenţia la ce spune porunca. Şi aceasta pentru ca voi şi eu să avem întotdeauna minţile şi inimile deschise în faţa întrebării: „Este adevărat despre noi că, aceştia sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus, cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea?”

Asupra căror lucruri se opreşte mintea voastră, ce studiază, cu ce se ocupă? – Este Dumnezeu în ceea ce face mintea? O face pentru slava lui Dumnezeu? Cercetarea pe care o faceţi, studiile pe care le urmaţi, toată gândirea minţii voastre – au drept scop ca imaginea lui Dumnezeu să fie imprimată în minte? Au drept scop ca Dumnezeu să ne umple mai mult mintea? Ca El să fie şi mai mult slăvit? Este El Cel dintâi, şi totul în toate, în eforturile voastre intelectuale? Îl iubiţi voi, Îl slujiţi cu toată mintea voastră?

Şi cu toată puterea ta. Terenul pe care îl araţi, îl araţi pentru Dumnezeu? Suprafaţa pe care o rindeluieşti, ca să faci o scândură netedă, o faci pentru Dumnezeu, aşa încât ceea ce vei obţine să fie al lui Dumnezeu, şi nu al tău? Este puterea ta devotată atât de total lui Dumnezeu încât orice lucru ce iese din mâna ta să fie socotit ca fiind făcut pentru cauza lui Dumnezeu?

A predominat printre noi ideea că omul trebuie să înceteze să lucreze în afacerea lui, sau în munca în care este angajat, înainte să poată fi un lucrător pentru cauză. Mulţi spun: „Vreau să ies din munca în care sunt prins. Aş vrea să pot să ies. Aş vrea să pot să ies din acest atelier. Mi-ar plăcea să fiu lucrător pentru cauză.” Dacă nu eşti un lucrător pentru cauză acolo unde eşti, nu vei fi un lucrător pentru cauză când vei ajunge acolo unde vrei să ajungi. Dacă nu eşti un lucrător pentru cauză atunci când îţi ari ogorul, nu vei fi un lucrător pentru cauză dacă ai încerca să predici de la amvon. Dacă eşti fierar, şi eşti la nicovală zi după zi – dacă acolo nu eşti un lucrător pentru cauză la fel de serios, la fel de inimos, cu toată inima, cum sunt eu la amvon, atunci nu vei fi un lucrător pentru cauză nici dacă ai distribui broşuri în diferite locuri.

Avem pus în faţă un exemplu despre ce poate să devină omenirea; şi despre ce are să devină fiecare credincios în Isus. Fiul lui Dumnezeu a venit în lumea aceasta ca să ne arate ce înseamnă să păzeşti poruncile, şi cum se face aceasta. El a muncit în meseria Lui un timp de şase ori mai lung decât timpul în care a predicat. Începând de la vârsta de doisprezece ani, de când a fost în stare să lucreze împreună cu Iosif în meseria de tâmplar, de când a început să lucreze bine – pentru că un băiat de doisprezece ani poate face multe lucruri alături de un tâmplar. Aşadar, a început să lucreze de la vârsta de doisprezece ani, dar a fost botezat şi a început să predice în jurul vârstei de treizeci de ani. Asta înseamnă optsprezece ani. În toţi anii aceştia a lucrat în atelierul de tâmplărie. De la vârsta de treizeci de ani până la treizeci şi trei şi jumătate, s-a aflat în lucrare publică, predicând. Aşa că, după cum vedeţi, un timp de aproape şase ori mai lung a lucrat ca şi tâmplar decât timpul pe care l-a petrecut predicând.

A fost El la fel de mult Fiul lui Dumnezeu în aceşti optsprezece ani în care a lucrat ca tâmplar, ca şi în cei trei ani şi jumătate în care a fost angajat în predicare? – Ştiţi că a fost. A fost El Mântuitorul meu şi Mântuitorul vostru atunci când a fost în atelier, tăind scânduri pentru a face o laviţă şi când îi punea picioare acesteia? A fost El atunci la fel de mult Mântuitorul meu şi Mântuitorul vostru, ca şi atunci când a fost pe cruce? – Ştiţi că a fost. „Căci suntem mântuiţi prin viaţa Lui.”

Nu uitaţi că la sfârşitul acestor optsprezece ani, când a mers să fie botezat, şi când a fost botezat, la începutul lucrării Lui de slujire şi la sfârşitul lucrării Lui în tâmplărie, - atunci Dumnezeu este Cel care a spus: „Acesta este Fiul Meu prea iubit în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea.” Atunci, nu a fost El tot aşa de mult un lucrător pentru cauză în aceşti optsprezece ani, ca şi în ultimii trei ani şi jumătate? – Ştiţi că a fost. Deci, dacă sunteţi tâmplar, şi spuneţi că sunteţi un credincios în Isus Hristos, nu puteţi fi un urmaş al Lui? Nu trebuie să fiţi urmaşul Lui şi un lucrător pentru cauză chiar acolo, tot aşa de bine ca şi cum aţi fi la amvon? Nu spun că sunteţi obligat să rămâneţi pentru totdeauna tâmplar. El nu a rămas. Nu spun că veţi fi obligat să rămâneţi pentru totdeauna un fierar sau un fermier. Dar spun şi insist, că în timp ce eşti un tâmplar, în timp ce eşti un fierar, în timp ce eşti un fermier, trebuie să fii un lucrător pentru cauză la fel de sincer cum ai fi întotdeauna şi oriunde.

În felul acesta, Isus a arătat fiecăruia dintre noi ce înseamnă să fii creştin, şi cum trebuie să fie viaţa noastră, indiferent în ce sunt angajate minţile noastre, inimile noastre, sau mâinile noastre. El L-a iubit pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea Lui, atunci când era tâmplar. Atunci când tăia scânduri, când făcea mese, când făcea uşi şi le termina, totul era spre slava lui Dumnezeu. Dumnezeu era totul în tot pentru El. Când cineva venea la El ca la tâmplar, văzând în El doar un tâmplar, - fără să vadă în El pe Mântuitorul lumii, - când un om venea la El doar ca la tâmplar, se aşeza împreună cu El şi zicea: „Am nevoie de o masă. Vreţi să mi-o faceţi?” Iar El răspundea: „Ce fel de masă doriţi?” Omul i-o descria, iar Isus spunea: „Da, am să vă fac masa.” După ce Isus făcea masa şi o ducea în spinare până la casa omului, o ducea înăuntru în casa omului şi o aşeza la locul ei, pentru folosul omului – în toată această afacere, Isus era cu totul al lui Dumnezeu. Dumnezeu era în toate acţiunile Lui. Fiecare îmbinare a mesei era lipsită de crăpături, nu existau crăpături astupate cu rumeguş, nu avea defecte ascunse, era o masă onorabilă. Era o masă pe care o putea aproba Dumnezeu.

Atunci când Îşi lua angajamentul să facă masa, înţelegerea făcută era una cinstită, una asupra căreia Dumnezeu putea privi şi putea spune: „este o înţelegere cinstită.” El nu cerea omului să plătească mai mult decât datora în mod cinstit pentru o astfel de lucrare. Omul Îl întreba: „Vreţi să-mi faceţi o astfel de masă?” Şi o descria. „Voi face.” „Cât îmi cereţi pentru ea? Cât va costa?” El începea să calculeze şi îi spune omului: „Lemnul va costa atâta, îmi va lua atâta timp ca să o fac, iar munca Mea valorează atâta. Credeţi că-i bine? Credeţi că munca Mea pe atâta timp, merită preţul acesta?” Iar omul zicea: „Da, cred că merită. Aşa este cinstit. Aceasta este o înţelegere limpede.” Iar atunci când lua masa în spinare şi o ducea şi o aşeza la locul ei, omul îi plătea după cum fusese înţelegerea, iar Dumnezeu putea privi asupra afacerii şi putea spune: „Este cinstită. Aşa ceva oricine poate face.”

Acest fel de tâmplari sunteţi voi? Ziceţi că sunteţi creştini. Sunteţi astfel de muncitori, indiferent ce muncă faceţi?

Iubiţi pe Dumnezeu cu toată inima voastră, cu tot sufletul vostru, cu toată mintea voastră şi cu toată puterea voastră? Indiferent ce faceţi, sau sunteţi chemat să faceţi; indiferent ce afacere faceţi cu aproapele vostru, fie el păgân sau creştin, o faceţi în aşa fel încât Dumnezeu să o poată privi şi să poată spune, „Este demnă de împărăţia lui Dumnezeu,” deoarece toată inima voastră, tot sufletul vostru, toată mintea voastră, toată puterea voastră este pusă în ea pentru slava lui Dumnezeu?

Suntem păzitori ai poruncilor, sau nu? Aceasta este întrebarea. Şi este vremea să aflăm răspunsul complet la întrebarea aceasta, pentru ca Domnul să poată certifica prin solia pe care o rosteşte, că „Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu.”

Puteţi să vă daţi seama că porunca aceasta acoperă complet orice lucru, şi că noi nu putem atinge un singur gând din întregul domeniu al gândurilor, care să nu se încadreze în textul acesta cu care am început. Aşadar, noi trebuie să privim orice gând al nostru, trebuie să privim orice lucru cu care este chemată să se ocupe mintea noastră, în lumina acestui verset, în lumina celei dintâi dintre toate poruncile.

Orice lucrare la care suntem chemaţi să punem mâna, trebuie să o privim în lumina celei mai mari dintre toate poruncile. Este ceva de care pot să mă apuc în temere de Dumnezeu, cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea mea? Dacă nu este, atunci vreau să mă ating de ea? – Nu. Dacă este ceva de care nu pot să mă apuc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea, şi împreună cu Dumnezeu, ce voi avea de făcut? Dacă Dumnezeu nu poate merge împreună cu mine, atunci încalc poruncile. Atunci nu-i devotez Lui nimic. Toată puterea mea nu este nimic dacă este angajată în ceva în care El nu poate intra, nu se poate atinge de acel ceva sau nu-l poate aproba, sau nu-l poate accepta.

Ştiu că este direct spus, dar aceasta înseamnă creştinismul. Aşa este creştinismul, şi noi nu trebuie să ne mulţumim cu ceva mai puţin de atât. Nu trebuie să ne permitem nouă înşine să fim mulţumiţi nici măcar pentru o clipă cu nimic altceva în afară de ceea ce putem face împreună cu Dumnezeu, şi aceasta să facem cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea. Vă spun că dacă vom ajunge să facem aşa, cu toţii, dacă toţi cei din sală ne vom supune Lui chiar acum, şi vom rămâne supuşi cu hotărâre, nu ne putem imagina puterea lui Dumnezeu care se va manifesta în lume.

Marea dificultate a fost încă de la început aceea că oamenii nu au vrut să-i acorde lui Dumnezeu locul care îi aparţinea Lui în inimile lor. Dumnezeu l-a făcut pe om cu un loc în inima lui pentru Dumnezeu, dar omul s-a întors către altceva, şi L-a dat afară complet pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a eliberat din întunericul acela, l-a făcut liber să aleagă, şi l-a chemat să aleagă, dacă vrea să iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea. A fost făcut liber să aleagă să lase pe Dumnezeu să-şi reia locul. Însă cei mai mulţi au ales ca Domnul să nu ocupe locul acela al Lui, iar urmarea a fost că potopul i-a şters de pe faţa pământului.

Apoi Dumnezeu a făcut să se înmulţească din nou oamenii. Şi singurul lucru pe care l-a cerut de la fiecare dintre ei a fost acela de a iubi pe Domnul Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea, şi pe aproapele ca pe el însuşi. Aceasta e tot ce a cerut de la cei opt care au intrat în corabie, şi care au ieşit din ea. Dacă primul om ar fi iubit pe Dumnezeu cu toată inima lui, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea lui, nu ar fi putut pătrunde păcatul în lume.

După ce omul a păcătuit, iar Domnul l-a eliberat din sclavia în care intrase, dacă Adam şi toţi copiii lui ar fi iubit pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea, care ar fi fost starea lumii? – Ar fi păzit poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus, iar neprihănirea ar fi acoperit pământul aşa cum apele acoperă fundul mării. Este imposibil ca aşa ceva să se împlinească în om câtă vreme este sub robia blestemului, sub robia naturii umane păcătoase? Poate Dumnezeu să elibereze păcătosul de sub puterea păcatului câtă vreme este în trupul de carne păcătoasă, încât să poată iubi pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea? – Da. Păcatul nu ar fi putut aduce blestemul asupra pământului, chiar dacă oamenii au ajuns sub robia trupului de carne, care este păcătoasă, dacă oamenii ar fi crezut în Dumnezeu, şi ar fi păzit poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Iar cea dintâi dintre toate poruncile spune: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată puterea ta.”

În Romani 1:21, ni se spune că la început, ei „au cunoscut pe Dumnezeu.” Reţineţi aceasta: omul l-a cunoscut la început pe Dumnezeu. Adam L-a cunoscut pe Dumnezeu, la începutul experienţei sale, dar nu a păstrat cunoştinţa aceasta. După ce Adam a păcătuit, după ce a fost refăcut, a cunoscut iarăşi pe Dumnezeu. După ce omenirea a început din nou să trăiască după potop, a cunoscut pe Dumnezeu, ca început al experienţei ei. Dar omenirea s-a îndepărtat tot timpul de Dumnezeu. Lumea a fost aşa de păcătoasă, este aşa de păcătoasă, şi va fi aşa de păcătoasă, pentru că L-a cunoscut pe Dumnezeu şi Îl respinge, şi nu pentru că nu ar fi cunoscut pe Dumnezeu. Asta înseamnă că lumea nu este plină de răutate din cauza întunericului, ci lumea este plină de întuneric din cauza răutăţii.

Lumea a cunoscut la început lumina. Întunericul care a pătruns se datorează alegerii omului: „cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.”

Reţineţi: Cum a fost la început? „Au cunoscut pe Dumnezeu” dar „nu L-au proslăvit ca Dumnezeu;” nu I-au oferit în ei, locul care Îi aparţinea Lui. „Nu L-au proslăvit ca Dumnezeu” – nu L-au descoperit omului, nu I-au dat voie să se manifeste prin ei pe pământ. Isus a spus: „Te-am proslăvit pe pământ,” şi ştim despre Isus că El a fost Dumnezeu manifestat în trup. Oamenii aceia care au cunoscut pe Dumnezeu, nu au permis ca Dumnezeu să se manifeste în trupul lor. Ei nu au fost mulţumitori. Urmarea a fost că s-au dedat la gânduri deşarte, iar inima lor fără pricepere s-a întunecat. Apoi, în întunericul lor au spus că sunt înţelepţi, însă înţelepciunea lor era nebunie. După aceea au făcut chipuri.

Observaţi că acele chipuri puse înaintea ochilor oamenilor, în idolatria lor, nu sunt decât manifestarea exterioară a idolatriei, reprezentarea exterioară a ei. Idolatria este deja înrădăcinată în inimă, şi are de făcut câţiva paşi ca să se dea pe faţă. Gândiţi-vă la aceasta. Unde începe idolatria? – În inimă. În cursul care ne este descris, de unde începe idolatria? – „Cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu”. De aici pleacă totul. Mai încape vreo cale de mijloc între cunoaşterea lui Dumnezeu, şi idolatrie?

Să fim atenţi acum. Ei au cunoscut pe Dumnezeu, şi „viaţa veşnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine.” Cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa veşnică; este limpede. Ei au cunoscut pe Dumnezeu. Ei aveau viaţa veşnică prin faptul că Îl cunoşteau pe Dumnezeu. Aşa este scris. Însă au căzut în idolatrie. Câţi paşi au făcut de la cunoaşterea lui Dumnezeu, ca să ajungă în idolatrie? – Doar unul singur. Aşadar, câţi paşi sunt necesari de la a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea, pentru a ajunge în idolatrie? – Doar unul. Aşadar, dacă eu nu iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea mea, ce sunt? – Un idolatru.

Este posibil ca eu să nu am chipuri cioplite în faţa ochilor. Nici oamenii aceia nu au avut la început. Însă ei aveau un chip, o imagine, o concepţie, formată în minte, iar atunci când au ajuns să-şi facă chipurile lor cioplite, acestea au fost pur şi simplu o reprezentare a ceea ce aveau deja în minte, şi pe care o doreau să o aibă înaintea ochilor. Primul om care a făcut un chip avea o concepţie despre acesta în mintea lui, înainte să-l facă. Primul om care a făcut un chip avea o concepţie despre cum ar trebui să fie dumnezeul lui, iar concepţia o avea în minte înainte să facă chipul din lemn sau piatră. Apoi, chipul acela de piatră, pe care şi l-a pus în faţa ochilor, a devenit doar forma exterioară pe care o făcuse pentru a-i reprezenta, în forma aceea, cum era dumnezeul pe care îl avea deja în minte. Aşadar, a avut omul un dumnezeu înainte să facă chipul cioplit? – Da. Unde era acesta? – În inima lui.

„S-au dedat la gânduri deşarte,” sau „au devenit deşerţi în imaginaţia lor” (KJV). A cui imaginaţie? – A lor. Omul îşi imaginează ceva; apoi îşi face o imagine, un chip, care să redea imaginaţia lui, şi o expune în afara lui, în faţa ochilor lui. Imaginaţia înseamnă pur şi simplu a face imagini în mod mintal (Imaging este image –ing). Iar chipul cioplit în piatră este doar forma tangibilă a imaginaţiei din inimă. Unde a fost făcut chipul mai întâi? – În mintea lui; în propria lui închipuire, în propria lui gândire. Însă, cine s-a instalat acolo, după ce omul s-a separat de Dumnezeu? – Nimeni altul decât Satana, şi el însuşi. Atunci, de unde pot veni gândurile lui? – Doar de la el însuşi, şi de la Satana.

Aşadar, se vede destul de limpede că idolatria este în inimă. Concepţia, imaginea, este deja acolo, înainte să apară în afară. Chiar dacă dumnezeul lui ar fi soarele, luna, sau stelele, concepţia aceasta, ideea lui, închipuirea lui există înainte să o expună în forma exterioară a soarelui, lunii, sau stelelor.

Tot ceea ce ia naştere în idolatrie este pur şi simplu reflectarea imaginii care există în inimă. Dumnezeu trebuie să fie în inimă, cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, şi cu toată puterea, căci altfel idolatria este acolo. Nu există cale de mijloc.

De fapt, după potop, când oamenii au părăsit pentru prima dată pe adevăratul Dumnezeu, s-au îndepărtat, şi şi-au făcut dumnezei ai lor, - atunci au permis acestor dumnezei să ocupe locul lui Dumnezeu pentru ei, arătând astfel că pe vremea când Îl cunoşteau pe Dumnezeu, Îl recunoşteau pe El ca singurul lor stăpânitor. Atunci când Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată mintea mea şi cu toată puterea mea, cine va fi singurul meu Dumnezeu? – Doar Dumnezeu. Cine va fi singura mea autoritate? – Dumnezeu. Doar cine va avea autoritate asupra mea? – Dumnezeu. Este El capabil să exercite autoritatea în mod drept? – Da. Este El capabil să-l ţină pe om pe o direcţie dreaptă? – Da. Atunci când omul iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea, nu are nevoie de nicio altă lege sau autoritate care să-l facă să aibă o purtare dreaptă în lume. Cine este guvernatorul lui? – Dumnezeu. Este Dumnezeu capabil de a guverna atunci când Îl iubim mai mult ca orice? – Da. Însă, atunci când omul Îl părăseşte pe Dumnezeu, şi cade în idolatrie, este capabil să guverneze el însuşi? – Nu.

După potop, pe vremea când încă Îl cunoşteau pe Dumnezeu, Îl recunoşteau pe El ca singurul lor Împărat şi Guvernator. Nu aveau niciun alt cârmuitor. Atunci când s-au îndepărtat pentru prima dată de Dumnezeu, şi au pus alţi dumnezei în locul Lui, - vreau să spun că la începuturi, când s-au îndepărtat de Dumnezeu, şi au pus alţi dumnezei în locul lui Dumnezeu – ei au permis acestor dumnezei să ocupe locul de cârmuitori. Ei afirmau că dumnezeii aceia erau stăpânitorii lor. Nu aveau împăraţi; oamenii încă nu se înălţaseră pe ei înşişi ca să fie stăpânitori. Ei afirmau că dumnezeii lor erau împăraţii, iar oamenii ce deţineau poziţii autoritare erau numai reprezentanţii dumnezeilor, în timp ce dumnezeii era socotiţi adevăraţii împăraţi.

Dovada acestui fapt o veţi găsi în „Imperiile Bibliei,” la pag. 50. Acolo sunt redate primele scrieri găsite în Babilonia, la începuturile omenirii, acolo unde s-a produs încurcătura limbilor – acolo unde omenirea L-a uitat pe Dumnezeu. Citesc:

„Lui Ninridu, Regele lui, pentru păstrarea lui Idadu, Viceregele lui Ridu, slujitorul, desfătarea lui Ninridu.”

Aici, domnitorul, Idadu, scriind o inscripţie dumnezeului lui, mărturisea că este doar vicerege al dumnezeului său. El nu pretindea că este rege. Se vede că dumnezeul era regele omului. Dumnezeul era socotit împăratul oamenilor, iar omul acesta pus în autoritate, era doar viceregele dumnezeului, sau locţiitorul.

Aceasta dovedeşte că era atât de recentă cunoaşterea lui Dumnezeu ca Stăpânitorul de drept, încât niciun om nu avea curajul încă să se înalţe în poziţia de rege. Observaţi aceasta? Să fim atenţi. Când Dumnezeu era unicul conducător, El era, desigur, unicul lor rege; dar când ei s-au îndepărtat de El şi şi-au făcut alţi dumnezei, cunoştinţa pe care o aveau despre Dumnezeu era atât de recentă, raportarea faţă de El era atât de proaspătă în cunoştinţa lor, încât, când au pus alţi dumnezei în locul lui Dumnezeu, şi au înălţat pe dumnezeii falşi în poziţia de regi ai lor, - omul aflat în poziţie autoritară printre oameni nu avea curajul să-şi ia titlul de rege, ci alegea să fie cunoscut ca vicerege al dumnezeului, care era socotit adevăratul rege. Repet. Cunoaşterea adevăratului Dumnezeu ca unicul Rege era atât de recentă în minţile acelor oameni, încât niciun om nu avea curajul încă să-şi ia titlul de rege. Amintirile lor despre Dumnezeu ca unicul Rege şi Cârmuitor era încă aşa de clară încât ca un om să-şi ia titlul de rege semăna prea mult cu o încercare de a detrona pe Dumnezeu.

Voi citi încă o inscripţie din aceeaşi ţară, din aceeaşi perioadă de timp:

„Lui Ninip Regele, Regele său,

Gudea Viceregele lui Zirgulla, a construit casa lui.”

„Lui Nana Doamna, splendida Doamnă,

Doamnei lui, Gudea, Viceregele lui Zirgulla … a ridicat.”

• Imperiile Bibliei, pag. 50.

Este vorba de un om care a zidit o casă în onoarea dumnezeului său. Omul acesta spune că este viceregele acestui dumnezeu, care de fapt este regele. Omul acesta, Gudea, nu se pretindea a fi rege. El avea o autoritate, dar nu se pretindea rege. Cine era regele? – Dumnezeul lui. Aceasta ne arată din nou că era atât de proaspătă în minţile lor cunoaşterea adevăratului Dumnezeu ca unicul Rege, că încă nu se îndepărtaseră aşa de mult de Dumnezeu şi de ideea că Dumnezeu era unicul Rege şi Conducător, încât să fie gata să dea deoparte ideea de regalitate a lui Dumnezeu, şi să îngăduie ca omul să ia titlul de rege.

A.F. Ballenger – Aşadar, omul aflat într-o poziţie cu autoritate, se socotea vicerege al dumnezeului său, şi nu rege?

Da. Încă nu existau regi. Încă nu vorbim de omul ca rege. Încă nu existau regi printre oameni. Existau oameni în poziţii cu autoritate. Un om conducea peste alţii. Acesta avea putere, dar nu se pretindea rege. Nu era cunoscut ca rege, şi nu şi-ar fi permis nici el să-şi ia titlul de rege. De ce? – Deoarece încă nu se îndepărtase aşa de mult de ideea că adevăratul Dumnezeu este unicul Rege de drept, încât să fie destul de curajos, încât să aibă destul curaj spre rău, ca să dea complet deoparte ideea că doar dumnezeii sunt regi, şi să se înalţe pe sine ca rege.

Acestea sunt scrierile cele mai timpurii găsite în ţara aceea. Puteţi observa că sunt printre cele foarte timpurii. Sunt scrieri datate dinainte ca omul să-şi fi luat vreodată titlul de rege, din vremea în care ei încă ştiau că adevăratul Dumnezeu este Regele.

Dar iată o scriere cu ceva mai timpurie, care vorbeşte despre încurcarea limbilor la turnul Babel. La pagina a patra din „Imperiile Bibliei” găsiţi raportul Bibliei despre încurcarea limbilor. Aceasta de aici este un raport pe care l-au scris oamenii în mijlocul cărora s-a produs încurcarea limbilor. În Biblie găsim raportul scris de Dumnezeu. În inscripţia aceasta făcută pe cărămizile îngropate sub ruinele Babilonului, descoperite acum, găsim raportul lor. Îl puteţi pune alături de raportul Bibliei, din capitolul unsprezece din Geneza, şi veţi vedea că cele două rapoarte sunt exact la fel. Iată ce spun ei:

„ … Babilonul s-a stricat de păcat

Şi mare şi mic pe zidul de pământ s-au amestecat.

………………………………………………..

Toată ziua ei şi-au întărit lucrarea,

Iar noaptea, spre fortăreaţa lor

El şi-a trimis pe deplin încetarea.

În mânia Lui şi-a revărsat tainicul sfat

Ca totul să fie împrăştiat

Şi-a întors spre ei privirea,

A dat o poruncă, străină să le fie vorbirea.

…………………………………….

Ei Îl înfruntaseră cu hotărâre,

Văzându-i, pe pământ Şi-a decis coborâre

Şi zidirii i-a pus o oprire.

…………………………..

Extrem de mult Babilonul au plâns,

Foarte mult l-au plâns.”

Aceasta este una dintre cele mai timpurii scrieri care există. Celelalte sunt din jurul aceleiaşi date. Însă acestea arată că a existat un timp în care încă nu era niciun rege printre oameni; că omul din poziţia cu autoritate nu voia să-şi ia titlul de rege; că dumnezeul lui era regele lui; că ideea că adevăratul Dumnezeu este Regele era atât de proaspătă în amintirea lor, încât omul nu avea destul curaj să spună că el este regele. Ar fi însemnat să uzurpeze prea multă autoritate, opunându-se concepţiei pe care o avea despre adevăratul Dumnezeu.

Aceste scrieri sunt dinaintea vremii lui Nimrod. Nimrod a fost primul om care a avut curajul să-şi ia titlul de rege, în pofida ideii că Dumnezeu este Rege. Citesc de la pagina 50 din „Imperiile Bibliei:”

„Nimrod a fost omul acesta cutezător. Numele pe care îl poartă înseamnă „rebeliune, încumetare plină de îngâmfare,” şi, după cum găsim în Geneza, este echivalent cu „rebel, extrem de lipsit de pietate.” Şi „el a început să fie puternic pe pământ.” Sau, aşa cum redă o altă traducere, „el a fost primul om puternic pe pământ.”

Nimrod a fost primul om care şi-a luat titlul de rege, primul om care a deţinut autoritate regească şi a purtat în public titlul de rege. Numele lui înseamnă exact ceea ce caracterul lui însemna printre oamenii peste care se impusese.

Acum redau, nu declaraţia mea, ci declaraţia unei autorităţi în domeniul subiectului:

„Odată cu instaurarea împărăţiei lui Nimrod, întreaga lume veche a intrat într-o nouă etapă a istoriei. Tradiţia orientală care îl prezintă pe acest războinic ca fiind primul om ce a purtat o coroană regească, atrage atenţia asupra unui fapt mult mai semnificativ decât preluarea unui nou ornament vestimentar, sau chiar decât cucerirea unei provincii. Domnia lui a introdus în lume un sistem nou al relaţiilor dintre guvernator şi cei guvernaţi. Autoritatea conducătorilor dinaintea lui se bazase pe sentimentele de rudenie, iar ascensiunea unui şef era o imagine a stăpânirii părinteşti. Nimrod, dimpotrivă, era un suveran peste teritorii şi, inevitabil, peste oameni care locuiau acele teritorii, indiferent de legăturile lor personale. Până atunci, existaseră triburi – familii lărgite – o societate. De acum exista o naţiune, o comunitate politică – Statul. Istoria politică şi socială a lumii de aici încolo este una distinctă, dacă nu divergentă.” – Imperiile Bibliei, pag. 51.

Aşadar, care a fost originea Statului?