Misionari pentru Dumnezeu

Misionari pentru Dumnezeu

Lecţia noastră de seara trecută s-a terminat cu fondarea primului stat cunoscut în istorie; de fapt cu originea statului. Scriptura spune despre împărăţia lui Nimrod:

„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear. Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive,” şi celelalte oraşe amintite aici. Aşadar începutul împărăţiei lui a fost în ţara Şinear, iar apoi s-a extins spre Asiria.

Nimrod nu a fost doar un vânător viteaz care vâna fiare, ci a fost şi un persecutor al oamenilor. Iar puterea pe care a dobândit-o, pe care a strâns-o în mână în urma formării şi extinderii împărăţiei lui, a folosit-o pentru a constrânge oamenii să-i recunoască puterea şi dumnezeul căruia îi slujea. Aşa se face că, de la primul stat care a existat în lume, până la ultimul care va exista, fiecare dintre ele a folosit împotriva lui Dumnezeu puterea pe care o avea.

Voi mai spune o dată: De la primul care a existat, adică acela al lui Nimrod, până la ultimul care va exista, adică acesta, fiecare stat şi-a folosit puterea împotriva lui Dumnezeu, împotriva adevărului Său, împotriva poporului Său, pentru a constrânge oamenii să se îndepărteze de Dumnezeu. De la început până la sfârşit, acesta este raportul despre fiecare dintre ele. Când lumea se va sfârşi, acesta va fi raportul scris despre împărăţiile şi statele lumii.

Iată aici o declaraţie din articolul de pe prima pagină din Review, din 14 aprilie, 1896:

Arhi-amăgitorul „a sedus oamenii să se aplece înaintea idolilor, şi în felul acesta a câştigat supremaţia asupra împărăţiilor pământeşti. El a considerat că a fi dumnezeu al acestei lumi era cel mai bun lucru în afară de a avea posesiune asupra tronului lui Dumnezeu din cer.” În istoria citată în lecţia anterioară se poate vedea cum funcţionează mecanismul descoperit astfel în Spiritul profeţiei. Mai întâi oamenii au ajuns în idolatrie, apoi la monarhie. Iar cel dintâi om care a mers pe această cale, a înfiinţat un stat şi el însuşi a devenit persecutor al oamenilor prin intermediul puterii pe care o câştigase în felul acesta. Aceasta spune istoria. Veţi vedea lucrul acesta repetându-se în alte naţiuni, pe măsură ce înaintăm.

Nu la multă vreme după Nimrod, în toată ţara aceea Dumnezeu a fost uitat de toţi, în afară de Avraam. Numai Avraam a căutat şi a găsit pe Dumnezeu, şi odată cu Avraam, Dumnezeu a pornit încă o dată omenirea pe calea Domnului. Observaţi ce i-a spus El lui Avraam. Având în vedere ceea ce am studiat, având în vedere ceea ce am văzut în lecţia anterioară, şi aspectul asupra căruia tocmai v-am atras atenţia, gândiţi-vă la ceea ce i-a spus Dumnezeu lui Avraam atunci când a dat naştere odată cu el unei noi naţiuni, şi anume naţiunii lui Dumnezeu. Gen. 12:1 ne spune ce i-a spus Domnul la început. „Domnul zisese lui Avram: „Ieşi” – de unde? – „din ţara ta.” De unde să ieşi mai întâi?

(Audienţa): Din ţara ta.

„Din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” Trei lucruri a spus Dumnezeu că trebuia să părăsească Avraam. Mai întâi, el trebuia să părăsească, ce? – Ţara lui. După aceea? – Pe cei din rudenia lui. Şi apoi? - Casa tatălui său. Cei din casa tatălui său erau idolatrii. Ţara lui forţa oamenii să se închine în idolatrie; era împotriva lui Dumnezeu. Ţara lui, rudenia lui, şi casa tatălui său, erau idolatrii, şi el trebuia să părăsească totul. Domnul i-a arătat ţara. I-a dat, însă, stăpânire asupra ei? – „nici măcar o palmă de loc.” Când Dumnezeu l-a chemat să iasă din ţara lui, l-a dus în altă ţară? – Nu; „ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui, şi seminţei lui după el.” Atunci, după ce Dumnezeu l-a chemat afară din ţara lui, şi nu l-a dus în altă ţară, în ce situaţie l-a pus acest fapt pe Avraam?

(Audienţa): A devenit străin şi călător.

Reprezentantul lui Dumnezeu în lumea aceasta, a fost lăsat complet fără ţară în lumea aceasta?

Cu toate acestea, a fost el complet fără ţară? – O, el „dorea o patrie mai bună, adică o patrie cerească.”

Haideţi să deschidem la capitolul unsprezece din Evrei, şi să citim începând cu versetul opt:

„Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce.”

De unde a plecat el? – Din ţara lui, fără să ştie unde se duce. „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.” Ştiţi bine că Dumnezeu nu i-a dat nimic din moştenire, nici măcar o palmă de loc. Şi totuşi îi promisese să i-o dea lui şi seminţei lui după el. L-a scos din ţara lui, şi în nicio ţară de pe pământ nu i-a dat nici măcar o palmă de loc. În felul acesta a fost lăsat absolut fără ţară pe pământ. De acest lucru suntem siguri. Dar, aduceţi-vă aminte ce spusese Dumnezeu. Cine era Avraam pe vremea aceea? – Era „prietenul lui Dumnezeu,” „tatăl celor ce îl cred pe Dumnezeu.” Este el, tatăl vostru? Voi aveţi o ţară în lumea aceasta?

„Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra. În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite.”

Ce i-a promis Dumnezeu când l-a scos din ţara lui? I-a promis o ţară? – Da. Dar el nu a primit o ţară în lumea aceasta, „ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii.” Poate omul să caute o patrie, dacă are deja una? – Nu. Căci omul nu poate avea două patrii, aşa cum nu poate sluji la doi stăpâni.

Ei bine, ar spune cineva, Avraam ieşise din ţară. Da, dar putea oricând să se întoarcă în ea dacă ar fi dorit. Dacă ar fi socotit că aceea era încă ţara lui, dacă ar fi purtat-o în inimă, dacă i s-ar fi făcut dor de casă atunci când, după ce ajunsese la o distanţă de opt sute sau o mie de mile, a venit foametea în ţară, şi a văzut că nu este tocmai călătoria pe care şi-o imaginase, ar fi putut spune: „aş vrea să mai văd odată oamenii de acolo, să mai văd odată dealurile şi pomii pe care i-am îndrăgit. O, dacă aş putea face aceasta. Apoi voi fi gata să mă întorc şi să stau în câmpul acesta pentru o vreme.” Dacă ar fi gândit în felul acesta, ar fi putut oricând să se întoarcă, deoarece este scris: „Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea.”

Dacă ar fi avut în vedere. Ce înseamnă acest „dacă ar fi avut în vedere (în eng. – „mindful, „dacă ar fi avut în minte”).” Dacă ar fi avut mintea plină (mind full) de ţara aceea, dacă privirea lor s-ar fi îndreptat tot timpul spre ţara aceea din care ieşiseră, ar fi putut găsi ocazia să se întoarcă în ea. Şi ar fi găsit ocazia aceea, pentru că ar fi creat-o.

„Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.”

Aţi ieşit voi din ţara voastră? Să deschidem la Rom. 4:1-12.

„Ce vom zice, deci, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. „Ferice” zice el „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa „i-a fost socotită ca neprihănire.” Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, ca să fie tatăl tuturor celor care cred, cu toate că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta; şi ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora cari, nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur.”

Credinţa aceea a tatălui nostru Avraam, pe care o avea pe când era netăiat împrejur, era credinţa pe care o avea când Dumnezeu l-a chemat să iasă din ţara sa, din rudenia sa, din casa tatălui său, lăsându-l doar în mâinile lui Dumnezeu, fără o ţară în lume. Şi el este tatăl tuturor celor ce cred, chiar dacă nu sunt tăiaţi împrejur; şi al tuturor celorlalţi, de asemenea, cu condiţia ca noi să călcăm pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur. „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.”

„Sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei.” Sunteţi sămânţa lui? Sunteţi sămânţa lui Avraam, deoarece credeţi în Isus Hristos? Sunteţi străin în ţara în care vă aflaţi? – Dacă sunteţi sămânţa lui, atunci sunteţi străin. De ce? Deoarece nu este ţara voastră. Nu mai este ţara voastră.

Aceasta nu este o teorie. Se aplică acum, în religia practică de zi cu zi. După cum vă amintiţi, ieri, fratele Dan Jones vorbea despre misionari care să plece în Mexic, şi a prezentat nevoia de misionari care vor să meargă acolo, şi să-şi ia şi inimile cu ei. Spunea că nu are nevoie de cei care îşi lasă inimile în Statele Unite, sau în vreun stat oarecare, deoarece aceştia nu pot face lucrare misionară.

Domnul a dorit ca Avraam să fie un misionar pentru toate popoarele pe care avea să le întâlnească pe pământ. Şi Avraam a fost acest misionar. Dumnezeu ştia, şi oricine vede aspectul acesta aşa cum îl vede Domnul ştie, că nimeni nu poate fi misionar în lume, cât timp are o ţară în lumea aceasta. Voi şi eu nu putem fi misionari în nicio altă ţară, dacă America este ţara noastră. Nu putem fi misionari în America, atât timp cât America este ţara noastră. Voi nu puteţi fi misionari nici măcar acasă, dacă nu aţi ieşit mai întâi din ţara voastră. Aşa este. Este aşa prin natura lucrurilor.

Întrebare: Cum faci să ieşi afară?

Noi nu putem ieşi. Nu îmi propun să ies eu. Domnul ne scoate, şi noi trebuie să ne prindem de aceasta şi să o credem.

Pentru ce suntem misionari în lume? Haideţi să vedem. De ce suntem trimişi să fim misionari? Misionari pentru ce? Care este lucrarea noastră misionară? Care este scopul ei? Suntem noi misionari pentru America, sau suntem misionari pentru Dumnezeu? Este America ţara lui Dumnezeu, independentă faţă de toate celelalte ţări de pe pământ? Nu este destul de bună ca să fie ţara lui Dumnezeu; şi nu este destul de bună pentru poporul lui Dumnezeu, oricât de bună ar fi.

Voi şi eu trebuie să fim misionari pentru Dumnezeu, să chemăm oamenii la Dumnezeu; să-i chemăm de acolo de unde sunt, la Dumnezeu, de la păcat la neprihănire, din întuneric la lumină, din ţara în care locuiesc, în ţara mai bună, pe care a pregătit-o Dumnezeu.

Dacă Germania este ţara mea, - şi inima mea este acolo, fiind ţara mea, - cum aş putea chema oamenii într-o ţară de care nu aparţin, care nu este a mea? Dacă America este ţara mea, cum pot face lucrare misionară în favoarea altei ţări? – Aşa ceva nu se poate. Când Dumnezeu a vrut ca Avraam să fie misionar pentru Dumnezeu, să fie misionar în favoarea ţării în care Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii, l-a pus în situaţia în care putea fi cu adevărat un misionar pentru toţi oamenii. Dumnezeu l-a chemat să fie misionar, şi astfel a dat un exemplu pentru toţi oamenii ce aveau să vină după el, despre ce înseamnă să începi să faci lucrare misionară. Cel dintâi lucru este să ieşi din ţara ta. Astfel, dacă urmează să fii misionar în Nebraska, ieşi din ţara ta. Dacă urmează să fii misionar în Mexic, ieşi mai întâi din ţara ta. Deoarece, dacă vrei să fii misionar oriunde pe pământ, Domnul îţi spune, „Ieşi din ţara ta,” după care continuă, „din rudenia ta şi din casa tatălui tău.” Toate acestea împiedică lucrarea misionară, până când nu te îndepărtezi de ele şi nu ieşi afară din mijlocul lor. Însă după ce ieşi afară din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău, atunci oriunde ai fi pe pământ, eşti un misionar. Nu trebuie să fii aşa, ci eşti aşa. „Dacă cineva nu lasă tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.” Şi „cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.” „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.”

Am spus cu ceva mai înainte, şi o spun din nou, că acesta este creştinismul practic pentru fiecare zi, şi aşa a fost întotdeauna pentru cei ce Îl cred pe Dumnezeu.

(Voce): Cum poate sta cineva în Nebraska, şi totuşi să iasă din ţara lui?

Prin faptul că se naşte din nou. Dacă s-a născut în Nebraska, are nevoie să se nască din nou. Dacă s-a născut în America, să se nască din nou, şi în felul acesta va ieşi din ţara lui. Dacă s-a născut în Germania, să se nască din nou, şi astfel va ieşi din ţara lui.

Fraţilor, foarte mult este cuprins în aceasta. Nu există nimic care să fi împiedicat aşa de mult lucrarea noastră misionară, ca atât de repetatele plecări într-un câmp străin de lucru, urmate de pregătirile aproape imediate de întoarcere acasă. Oricine dintre misionarii adventişti de ziua a şaptea care au fost într-o ţară străină, ştie că aşa stau lucrurile. Şi nu trebuie să plece din Statele Unite ca să ştie că e aşa. De fapt chiar s-a sugerat că ar fi înţelept să avem un al doilea vapor care să aducă acasă misionarii pe care îi duce „Pitcairn;” după ce „Pitcairn” îi duce, să plece un alt vapor pe urma lui, la scurt timp, cam pe când îi apucă dorul de casă, şi să-i aducă acasă! Lucrul acesta trebuie să înceteze, sau nu vom fi niciodată misionari pe acest pământ. Domnul nu vrea ca lucrurile să decurgă aşa.

Dacă inima vă este în ţara aceasta, sau dacă inima vă este aici cu rudenia voastră, dacă inima vă este aici, în casa tatălui vostru, - atunci, pentru binele sufletului vostru, şi pentru binele cauzei lui Dumnezeu, nu plecaţi de aici până când nu se desprinde şi inima voastră de toate acestea. Căci unde este inima voastră, acolo va fi şi comoara voastră, şi veţi dori să vă întoarceţi acolo cât mai repede posibil.

Dacă vă duceţi într-o altă ţară şi inima nu vă este acolo, nu puteţi face nimic bun cât timp staţi acolo. Veţi fi povară pentru voi înşivă şi pentru toţi din jurul vostru. Să nu încercaţi să vă gândiţi că nu veţi fi; deoarece veţi fi.

Nevoia noastră este să ştim unde este casa noastră, - adevărata noastră casă, - şi aceasta nu este nicăieri pe acest pământ. Să ştim că este în cer, şi că vom merge acolo în curând. După aceea, oriunde veţi fi chemaţi pe acest pământ, ţineţi minte că vă îndreptaţi spre casă. Dacă veţi fi chemat în Insulele din Sud, sau în Mexic, acolo veţi fi acasă. Veţi şti aceasta, şi veţi şti că sunteţi acolo ca să fiţi acasă şi să lucraţi pentru Dumnezeu acolo unde sunteţi, până când El vă cheamă în alt câmp. Şi când veţi merge în alt câmp, veţi fi tot acasă. În felul acesta niciodată nu veţi fi într-un loc străin, iar oamenii nu vor fi străini pentru voi.

Ideea de a avea o ţară în lumea aceasta, acţionează în felul următor: faţă de celelalte ţări, ţara care este a voastră ocupă locul principal în mintea voastră, iar dacă mergeţi în altă ţară, în continuu veţi face comparaţie între ţara aceea şi ţara voastră. Lecţiile pe care le veţi preda, predicile pe care le veţi predica, chiar şi influenţa pe care o răspândiţi va fi în aşa fel îmbibată de ţara aceasta, fără să fiţi conştienţi, încât oamenii  îşi vor da seama tot timpul de faptul acesta. În felul acesta va fi tot timpul între voi şi ei o barieră pe care nu o veţi putea îndepărta până când nu veţi ieşi din ţara voastră.

Atâta vreme cât aceasta este în voi, există o barieră între voi şi ei. Lucrarea voastră nu poate fi eficientă până când bariera aceasta dintre voi şi ei nu este sfărâmată, până când ei nu văd că v-aţi despărţit de ţara voastră, de rudenia voastră, şi de casa tatălui vostru. Însă, după ce ieşiţi din ţara voastră, după ce v-aţi născut din nou, locul vostru de naştere este în ţara cerului; căminul vostru este acolo, şi aceasta este singura ţară pentru care veţi avea loc în inimă. Atunci nu va mai fi nicio barieră între voi şi altcineva de pe pământ, şi veţi putea duce evanghelia fiecărui om din lume. Veţi găsi un prieten în orice om pe care îl veţi întâlni pe pământ. Oamenii nu vor mai fi străini pentru voi.

Practic, puteţi merge printre popoarele din alte ţări, şi veţi vedea că oamenii sunt la fel de buni ca şi cei din ţara aceasta. În vara trecută am fost în mai multe ţări. Am fost în Danemarca, Norvegia, Suedia, Germania, Elveţia, Boemia, Austria, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Grecia, Italia, Olanda, Anglia, Irlanda, Scoţia, - de toate, şaisprezece ţări diferite. Fiecare dintre aceste ţări, fiecare la rândul ei, mi s-a părut la fel de bună ca şi această ţară.

În multe privinţe, ele sunt exact la fel. Apa de acolo este ca apa de aici. Iarba creşte exact la fel ca aici. Copacii cresc exact aşa cum cresc în ţara aceasta, şi sunt exact ca şi copacii de aici. Chiar şi fiinţele umane sunt în ce priveşte înfăţişarea generală şi aspectul, ca şi aceia din ţara aceasta. Ei bine, dacă dealurile, stâncile, apele, copacii, iarba, şi oamenii de acolo sunt exact ca şi cei din ţara aceasta, atunci nu sunt toate la fel de bune ca acestea de aici? Nu pot vedea nicio diferenţă.

Elder Ballenger: V-aţi simţi la fel de liber să spuneţi aceste lucruri în acele ţări, aşa cum sunteţi aici?

Sigur că da. Am predicat în ţările acelea tocmai despre aceste lucruri. Evanghelia o puteţi predica oriunde. Fraţilor, am găsit oameni buni la fiecare pas, şi nu am găsit decât oameni buni. Nu am găsit altfel de oameni. Sincer, nu am găsit. Oameni cu totul străini pentru mine, - pe care nu-i mai văzusem niciodată, a căror limbă nu o puteam înţelege, şi care nu puteau înţelege limba mea, - erau gata să facă tot ce puteau pentru a mă ajuta în orice fel posibil. Acolo unde eram, banii pe care îi aveam în buzunar erau banii lor. Eu nu-i puteam deosebi. Când trebuia să plătesc pentru o călătorie cu tramvaiul, sau să cumpăr un bilet de tren, sau altceva de genul acesta, - tot ce puteam face era să întind în palmă destul cât să fiu sigur că acoperă costul, să-i las să ia atât cât aveam de plătit, şi ei luau, fără să ia mai mult de atât, apoi îmi dădeau restul corect.

Vă spun, fraţilor, oamenii sunt la fel pretutindeni. Unica diferenţă este că în unele locuri sunt cu ceva mai buni decât în altele. Aceasta este unica diferenţă pe care am văzut-o. Iar evanghelia – evanghelia este aceeaşi, aşa cum ştim, pretutindeni în lume. Nu este nicio îndoială cu privire la aceasta. Iar evanghelia fiind aceeaşi pretutindeni, este oferită pentru toţi oamenii. Iar oamenii fiind tot aşa de asemănători, şi fiind aceiaşi, după cum şi evanghelia este aceeaşi, atunci când vestiţi evanghelia în felul Domnului, şi mergeţi la oameni în felul Domnului, veţi vedea că are efect în felul acesta oricând şi oriunde.

Pe când eram în Danemarca, pentru mine, acea ţară a fost cu adevărat cea mai bună ţară de pe pământ, şi m-am bucurat de ea împreună cu toţi oamenii din jurul meu! Când am fost în Norvegia, pentru mine aceea a fost cea mai bună ţară din lume. Când am fost în Turcia, pentru mine a fost cea mai bună ţară de pe pământ; şi dacă ar fi trebuit să caut un câmp misionar, m-aş fi dus direct în Turcia. Turcii sunt exact ca şi alte popoare – sunt inteligenţi şi amabili când te întâlneşti cu ei pe stradă, sau pe drumurile din interiorul ţării.

Împreună cu fratele Holser a trebuit să aşteptăm în timp ce vaporul era ancorat la Smirna, în Asia, aşa că ne-am dus să vizităm ruinele de la Efes. El a mers mai departe decât mine, însă am mers împreună cam şase mile, singuri, în interiorul ţării. Am mers aşa cum mergeţi aici, la ţară. Ne-am întâlnit cu oameni pe drum, aşa cum întâlniţi aici. Nu m-am simţit în niciun fel în pericol, şi nu cred că el s-ar fi simţit. Nu am găsit nimic de speriat. Ne-am plimbat acolo prin împrejurimi, aşa cum am fi făcut aici. Am fost la Nicomedia, unde armenii ziceau că nu eşti în siguranţă nici să ieşi din casă, cu atât mai puţin să te plimbi pe dealuri. Însă am ieşit din oraş şi am mers pe deal, în timp ce aşteptam să vină mijlocul de transport. Pe drum am întâlnit turci care călătoreau cu căruţele lor trase de boi; i-am întâlnit pe unii odihnindu-se pe marginea drumului. Nu am simţit nicio teamă. Nu era niciun pericol pentru noi. Pretutindeni era siguranţă.

Vă spun că, în fiecare dintre aceste ţări, oamenii sunt oameni buni, inteligenţi, amabili şi ospitalieri. Sunt gata să-şi lase munca pentru a-ţi face o favoare, pentru a-ţi arăta drumul, să te ducă până la o stradă, să meargă cu tine o stradă sau două pentru a-ţi arăta drumul, chiar dacă nu te-au mai văzut până atunci, şi nu se aşteaptă să te mai vadă vreodată. Am avut sentimente plăcute faţă de oamenii aceştia buni de peste tot, şi aş vrea ca ei să poată merge împreună cu noi în ţara aceea mai bună în care putem fi împreună şi putem fi amabili tot timpul unii cu alţii. Aşa cum am spus ceva mai devreme, şi aşa cum ne-a spus ieri fratele D.T. Jones, aceasta stă la rădăcina lucrării misionare. Este rădăcina lucrării misionare. Avem persoane care au fost trimise în depărtare, dornice, bucuroase să meargă într-o misiune externă. Aşa au pornit, şi cu multe cheltuieli au ajuns acolo. Nu după mult timp, vine de la ei o scrisoare, în care cer să se întoarcă acasă. „Lăsaţi-mă să vin acasă! Nu cer să mi se plătească drumul spre casă, ci doar daţi-mi voie să mă întorc.”

(O voce): Comitetul pentru Misiune Externă oferă ocazia acestor persoane să vină înapoi?

Sigur că da. Cum ar putea face altfel? Aceasta nu e o poveste. E o realitate. Dar aceasta nu este lucrare misionară. Desigur, Comitetul pentru Misiune Externă nu a dorit ca astfel de persoane să rămână acolo. Cel mai bun lucru pe care l-a putut face, a fost să-i lase să vină acasă; deoarece singurul loc unde aceştia ar putea face ceva, este acasă. Inima lor era la casa lor din America.

De fapt, unora le era aşa de teamă că vor muri dacă vor sta acolo, încât au venit acasă şi au murit. Este real. Nu-i o figură de stil, şi nu folosesc cuvintele doar aşa ca să ating sentimentele. Au fost persoane aşa de bolnave de dorul de casă încât s-au temut că nu vor putea trăi acolo. Au venit acasă la cererea lor, şi nu după mult timp au murit. Aceştia nu ar fi putut face nimic mai mult chiar dacă ar fi rămas departe.

Eu ştiu, şi ştiţi şi voi, că mulţi au mers în misiuni externe, având în minte mai mult ideea unei excursii decât a lucrării misionare grele. Şi când, la capătul călătoriei, şi-au dat seama că nu e o excursie, ci lucru greu; când şi-au dat seama că însemna tăgăduire de sine, boală, febră arzătoare, li s-a şters din minte repede ideea de excursie. Ei nu la aceasta se gândiseră când au plecat.

Ştiu, şi ştiţi şi voi, că există o aură deasupra ideii de lucrare misionară, la început. Însă e nevoie să vedem lucrurile reale, să ne desprindem ochii de aură şi să ne aducem aminte că în spatele ei este o substanţă dură. Este ceva ca o aură în a te îmbarca pe tren sau pe vapor, înconjurat de o mare mulţime de oameni, cu multă paradă, şi să plecăm în misiune onoraţi în felul acesta. Desigur, toate acestea sunt bune, dar cei ce pleacă trebuie să se asigure că minţile şi inimile lor sunt pe o temelie mai solidă decât aceasta. Ei au nevoie să ţină minte că, în timp ce fraţii sunt gata să-i însoţească la tren sau la vapor, să verse lacrimi la plecare, dincolo de toate acestea, fiecare misionar nu trebuie să uite că se duce acolo unde va da piept cu greutăţi, cu situaţii complicate, cu pericole şi cu boala.

Şi să ţină minte nu doar că poate va da piept cu toate acestea, ci şi că va trebui să treacă prin ele, şi să nu-i fie teamă de moarte. Fiecare să fie convins că este mort înainte de a pleca, şi atunci nu se va teme că va muri când va ajunge acolo. Dar dacă nu aţi murit înainte de a pleca, atunci nu plecaţi până când nu aţi murit. Deoarece, altfel, nu veţi face niciun bine nici pentru voi, nici pentru cauză. Veţi fi numai o povară pentru cei de acolo – dacă sunt acolo credincioşi, plecaţi înaintea voastră.

Acesta este adevărul, şi voi ştiţi aceasta. Atunci, de ce să permitem ca aspectul acesta să fie pierdut din vedere? Era nevoie de aşa ceva în lucrarea noastră în toţi anii aceştia. Sume mari de bani ar fi fost economisite dacă s-ar fi insistat asupra acestor lucruri înainte să plecaţi. Ar fi fost evitate mari greşeli şi multă mizerie, dacă s-ar fi insistat asupra acestor lucruri, şi dacă s-ar fi insistat înainte să plece lucrătorii.

Aşa cum am spus cu ceva mai înainte, dacă sunteţi morţi cu adevărat înainte să plecaţi, şi când sunteţi acolo, nu veţi fi foarte tulburaţi de perspectiva morţii. Nu vă va tulbura gândul că veţi muri deoarece sunteţi bolnav, foarte bolnav – arzând de febră. Nu va conta faptul că sunteţi în pericol de a muri, şi nu vă veţi gândi că trebuie să luaţi vaporul şi să plecaţi spre casă de îndată ce scăpaţi de boală, sau veţi fi destul de bine ca să plecaţi.

Am auzit de misionari, probabil că şi voi, îndeosebi îl am în minte pe unul dintre ei care a plecat în misiune externă împreună cu soţia lui. Amândoi erau tineri. Niciunul nu avea, cred, peste douăzeci şi doi de ani. Soţul avea probabil cel mult douăzeci şi trei. Au ajuns în câmpul lor şi au început să lucreze. În decursul timpului a venit boala peste ei. Soţia a fost atacată mai întâi de febra locală, şi a fost teribil de bolnavă – fiind la limita de supravieţuire. Dar niciunul dintre ei nu s-a îmbolnăvit de dorul de casă odată cu febra. Au luptat împotriva acesteia cu curaj. Soţul a îngrijit-o pe soţie în timpul bolii ei şi, pe când ea de abia a ajuns în stare să stea pe scaun şi să se plimbe puţin, a fost lovit el de aceeaşi febră, tot aşa de severă. Iar ea, în starea aceea de slăbiciune, l-a îngrijit pe timpul bolii. Însă ei au trecut prin aceasta ca nişte creştini curajoşi, slavă Domnului. Ei sunt încă în câmpul acela şi au succes în câmpul în care se află, şi au avut succes încă din ziua când au ajuns acolo. Acesta ar trebui să fie idealul nostru.

Nu spun că nimeni dintre cei ce au plecat, nu trebuie să se mai întoarcă. Nu spun că nimeni nu trebuie să vină înapoi, imediat după ce ajunge în câmp. Dar vreau să spun, fraţilor, că ar trebui să ştie înainte să plece, dacă  se vor întoarce sau nu.

Faptul că Comitetul pentru Misiune crede că puteţi face o lucrare misionară bună, nu este o dovadă suficientă pentru cineva ca să acţioneze pe baza acestei păreri şi să plece într-o misiune externă. Trebuie să ştiţi în mod personal că Dumnezeu vă cheamă să mergeţi acolo, şi că mergeţi acolo deoarece Dumnezeu vrea să fiţi în locul acela. Atunci, când veţi merge, veţi merge pentru că Dumnezeu vă cheamă, şi veţi şti că El este cu voi, atunci când veţi pleca. Veţi şti că este cu voi când veţi ajunge acolo, şi nu vă veţi speria din cauza situaţiilor dificile, nici nu vă veţi descuraja din cauza greutăţilor, nu veţi fi întorşi pe dos din cauza bolii, nici măcar din cauza perspectivei morţii.

Dacă veţi fi puşi în faţa realităţii de a muri o moarte fizică, nu vă daţi seama cât de mult rău faceţi cauzei dacă fugiţi ca să scăpaţi de aceasta. Voi şi eu, fiecare creştin, şi îndeosebi fiecare creştin adventist de ziua a şaptea, deoarece face parte din experienţa creştină, trebuie să se ţină de principiul viu care spune că lucrarea unui creştin nu se termină când acesta moare moartea fizică. Dacă este credincios lucrării sale cât timp trăieşte, şi moare la datorie, lucrarea lui va merge mai departe şi după moartea lui.

Aceasta este realitatea. Dacă mergeţi la chemarea lui Dumnezeu, dacă mergeţi având pe Dumnezeu cu voi, şi dacă muriţi înainte de a pleca, dacă sunteţi misionar de felul celor pe care îi cheamă Dumnezeu – de felul lui Avraam, - atunci voi înşivă trebuie să ştiţi în mod personal, înaintea lui Dumnezeu, sub conducerea lui Dumnezeu, şi împreună cu Dumnezeu, că aceasta este voia Lui în ce vă priveşte.

Faptul că astăzi ai convingerea că trebuie să mergi ca misionar, nu este o dovadă pentru faptul că trebuie să pleci de la această Conferinţă şi să mergi într-un anume câmp. Dacă convingerea ta este una bună, una reală, va rămâne. Dacă nu este o convingere reală, nu ar trebui să dureze. Ar trebui să se risipească foarte repede. Dacă te străduieşti să o păstrezi pentru o vreme, şi se risipeşte, este mai bine să se risipească aici decât după ce ajungi în câmp.

Dacă convingerea ta vine de la Domnul, este o convingere bună, şi va dura. David a avut timp de douăzeci de ani convingerea că va fi împăratul lui Israel. Însă nu s-a neliniştit deloc în privinţa momentului în care avea să devină împăratul lui Israel. El nu a grăbit lucrurile. Când toate lucrurile au fost în mâinile lui, nu a vrut să mişte nici măcar un deget ca să se pună singur pe tron. El a avut o convingere destul de bună încât să dureze douăzeci de ani. Iar după ce Domnul l-a încercat şi a putut avea încredere în el, l-a pus El Însuşi pe tron.

S-ar putea să ai o convingere în ce priveşte un anumit câmp. Poate că vine de la Dumnezeu. Nu încerca să-ţi pui în aplicare ideea, fie că Comitetul pentru Misiune crede în ea sau nu, fie că Conferinţa crede în ea sau nu. Aşteaptă călăuzirea lui Dumnezeu, şi lasă-L pe el să spună altor oameni că este aşa. Dacă aşteptăm în felul acesta după Dumnezeu şi după aceea plecăm, atunci Domnul merge cu noi, şi noi ştim aceasta. Aceasta este datoria noastră, şi vom sta la datoria aceasta până când Dumnezeu ne cheamă să mergem. Iar dacă vă foloseşte acolo în mod efectiv, cât de mult se poate, fiind în viaţă, şi dacă poate folosi mai bine influenţa voastră dacă veţi muri, atunci supuneţi-vă ca să muriţi ca un creştin voios, care ştie că Dumnezeu va duce mai departe lucrarea voastră după ce veţi muri. Convingerea pe care Dumnezeu a pus-o în inimile oamenilor prin voi cât timp aţi fost în viaţă şi aţi vorbit cu ei, va fi adâncită şi întărită şi înviorată prin exemplul vostru cel bun, după ce veţi fi murit; şi prin aceasta vor fi aduşi la Isus Hristos.

Sunteţi gata, deci, ca Dumnezeu să predice evanghelia prin moartea voastră, tot aşa cum o predică prin viaţa voastră? Sunteţi dispuşi ca El să predice evanghelia prin voi, morţi, de moartea fizică, puşi în mormânt, tot aşa cum sunteţi dispuşi ca El să predice evanghelia când sunteţi vii şi umblaţi pe pământ? Dacă nu sunteţi dispuşi pentru aceasta, atunci nu sunteţi gata să plecaţi în misiune.

Voi citi aceasta din Scriptură. Să deschidem la primul capitol din Filipeni. Aici avem exemplul misionarului chemat de Dumnezeu, dat ca model pentru voi, ca un exemplu pentru toţi cei ce aveau să creadă după aceea în Isus Hristos, spre viaţa veşnică. Vă amintiţi de greutăţile lui Pavel. Vă amintiţi de vicisitudinile lui Pavel, de încercările lui, de persecuţiile, bătăile, de pericolele pe care le-a întâlnit pretutindeni, şi ştiţi că nu a şovăit niciodată, oriunde s-ar fi aflat.

„Vreau să ştiţi fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei.” Vers. 12.

Când au fost scrise aceste cuvinte, nu ştia în ce zi avea să fie pus în aplicare decretul împăratului, şi când avea să fie executat. El aştepta ca aceasta să se întâmple. Gândiţi-vă la toate cele prin care a trecut. Bătăile, încercările, persecuţiile, primejdiile, jafurile, încercarea de a-l ucide cu pietre, când a fost târât afară din cetate şi lăsat să moară. Iar acum el spune că aceste lucruri i s-au întâmplat pentru înaintarea evangheliei. Ce a făcut Dumnezeu în timpul fiecărei încercări, suferinţe şi primejdii? – A folosit omul, pentru a predica evanghelia prin el, aşa încât, când oamenii aruncau cu pietre în el şi îl târau afară din cetate, lăsându-l să moară, Duhul Sfânt fixa în inimile lor pecetea adevărului Său, care confirma că omul acesta era de la Dumnezeu, că mesajul vestit lor era mesajul lui Dumnezeu, şi că dacă se răzvrăteau împotriva lui pierzarea lor era sigilată, şi că dacă aveau să cedeze în faţa lui, aveau să fie salvaţi.

Aceasta este ceea ce Dumnezeu are să facă prin noi. Noi pentru aceasta suntem în lume, ca Dumnezeu să poată vesti evanghelia prin noi. Nu atât de mult să o facem noi, ci Dumnezeu să o facă prin noi, fie prin cuvânt, fie prin influenţă; şi Dumnezeu poate face la fel de mult prin influenţă ca şi prin cuvânt. Dumnezeu va pune evanghelia în influenţa noastră, la fel ca şi în cuvintele noastre. Noi întotdeauna predicăm prin influenţa noastră, ca şi prin cuvintele noastre.

„Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu. Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura. Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos. Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.”

Este scris, aşadar, că Dumnezeu va folosi un om mort pentru a proslăvi evanghelia şi slava lui Isus Hristos? Sunteţi dispuşi să o facă prin voi, când o poate face mai bine după ce veţi muri decât dacă aţi fi vii? Morţi fizic, dar vii pentru El. Vă daţi seama că, în sensul acesta, creştinul nu moare niciodată? „Căci toţi sunt vii pentru El.” „De aceea, fie că trăim, fie că murim, suntem ai Domnului.” Sunteţi? Dacă sunteţi ai Domnului în timp ce trăiţi, sunteţi ai Domnului şi dacă muriţi. Şi dacă Dumnezeu vă foloseşte când sunteţi vii pentru a predica evanghelia, vă va folosi şi după ce muriţi, pentru a predica evanghelia. Aşa că lucrarea voastră nu se va termina atunci când muriţi. Dacă lucrare voastră în timp ce sunteţi vii este lucrarea lui Hristos, acesta va continua şi după ce veţi muri. Influenţa voastră va vorbi, şi Dumnezeu va face prin voi după ce veţi muri, lucruri pe care nu le-a putut face cât timp aţi fost în viaţă.

Să zicem că Pavel ar fi murit. El se aştepta la aceasta. Priviţi la versetul şaptesprezece din următorul capitol. Dar, apropo, ce făcea el tot timpul, aşteptându-se la aceasta? „Mă bucur, da, şi mă voi bucura.”

„Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi.” La ce se referea el când spunea „Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre?” În fiecare zi se aştepta să fie adus ca o jertfă pentru credinţa lui Isus Hristos. Şi ce făcea în aşteptarea acestui fapt? „Eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi.” Şi ce trebuiau ei să facă? „Tot aşa şi voi, bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine.”

Se aştepta el ca filipenii să se bucure împreună cu el când urma să i se taie capul? Da, aşa spune. Fraţilor, dacă înţelegem faptul că lucrarea creştinului nu se opreşte odată cu moartea lui, nu vom mai avea atâtea încercări de a rezolva lucrurile şi de a trimite soluţii pline de compasiune oamenilor, din cauză că cineva a murit. Slavă Domnului pentru faptul că, deşi acesta a murit, lucrarea lui merge mai departe. Bucuraţi-vă pentru aceasta. Nu să vă bucuraţi pentru că a murit, ci bucuraţi-vă pentru că lucrarea lui merge mai departe. Pentru că Dumnezeu îl foloseşte mai bine în felul acesta decât atunci când era în viaţă.

De aceea, să-L lăsăm pe Dumnezeu să intre şi să ocupe tot locul, aşa încât să iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea. Aceasta înseamnă să fii misionar.

Şi mai întâi de toate, ca să fii acest fel de misionar, trebuie „să ieşi din ţara ta.”