Prima noastră lecţie ne-a arătat care este originea statului, cum a apărut primul stat în istorie. Cea de-a doua lecţie ne-a vorbit despre primul exemplu de separare dintre biserică şi stat din istorie. În perioada aceea timpurie, Domnul a indicat în mod clar cât de completă ar trebui să fie separarea între biserică şi stat. În seara aceasta vor urmări aceste două exemple, până când le vom întâlni din nou în aceeaşi ţară.

Nimrod a fost fiul lui Cuş. Cuş a locuit în Etiopia. Cuş a fost fiul lui Ham, iar Egiptul a fost ţara lui Ham. În felul acesta observăm că genealogia lui Nimrod se trage direct din Egipt, iar exemplul său îl putem găsi urmat de asemenea în Egipt. Cu toate că Nimrod a fost primul om ce a purtat o coroană regească, primul care a purtat titlul de rege şi şi-a impus dominaţia ca rege, totuşi exemplul lui Nimrod a fost urmat în modul cel mai complet, în toate fazele lui, în Egipt, unde a fost instaurat în modul cel mai deplin.

În Egipt nu a existat împărat decât după timpul lui Nimrod; doar după ce acesta şi-a luat prin uzurpare poziţia şi autoritatea de rege. Vă amintiţi că atunci când Nimrod a făcut aceasta, a făcut-o împotriva lui Dumnezeu, împotriva ideii pe care o aveau oamenii despre Dumnezeu, şi împotriva cunoştinţei pe care o aveau ei despre El. Pe vremea aceea oamenii au ştiut că, făcând aşa, Nimrod lua locul lui Dumnezeu, iar numele lui indică părerile care predominau printre ei în ce priveşte acţiunea lui. În Egipt a fost urmată aceeaşi cale. Rapoartele Egiptului atestă faptul că cei dintâi conducători ai Egiptului erau zeii, apoi erau semizeii, adică cei pe jumătate zei, după aceea urmau regii care erau oameni.

Observaţi astfel că, în ţara aceea, procedura a fost identică cu aceea din Şinear. În Egipt, regele se declara în mod intenţionat, că ar sta în locul zeului. Oamenii îl priveau ca atare. Soarele era zeul; regele Egiptului era fiul soarelui. El era zeul pentru popor. Poporul trăia prin suflarea lui. El era suflarea lor de viaţă. Ei îşi trăgeau sufletele din el. Pentru ei, el era „dătătorul vieţii, asemenea cu soarele etern.” (Vezi „Imperiile Bibliei,” cap. VII, par. 27, 38, 43, 44, 49, 64, 71-83, 96, 102; cap. XIV, par. 15, 16.) În felul acesta, în Egipt, regele nu era doar în mod simplu reprezentantul, viceregele zeului, ci era întruparea lui dumnezeu. Viaţa lui dumnezeu locuia în rege, şi prin rege ajungea la popor. În felul acesta, regele era viaţa pentru popor, deoarece în el era reprezentat marele zeu atot-pătrunzător, soarele. Nu exista niciun atribut al lui dumnezeu pe care regele să nu-l reprezinte în faţa poporului. Aşa a fost sistemul regalităţii şi al guvernării în Egiptul antic.

Să ne întoarcem acum în Haldea, pe vremea când Dumnezeu a separat biserica de stat, aşa cum am citit în lecţia anterioară, când i-a spus lui Avraam, „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” Şi ţineţi minte că Domnul nu i-a arătat ţara până când nu s-a despărţit de ultimul din rudenia sa. Avraam s-a despărţit în primul rând de ţara sa, în al doilea rând de casa tatălui său, şi în al treilea rând de rudenia sa. Doar după ce Lot s-a stabilit în valea Sodomei, Dumnezeu i-a arătat ţara lui Avraam. Gen 13:14, 15. După ce chemarea lui Dumnezeu i-a fost adresată lui Avraam, şi el s-a despărţit de ţara sa, - cu inima, cu sufletul, şi cu totul, - de casa tatălui său, şi toată rudenia sa, şi a ajuns în poziţia în care Domnul voia ca el să stea, atunci Domnul i-a spus: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac.” Ţi-o dau ca moştenire veşnică.

Vă întreb acum, când Dumnezeu i-a zis lui Avraam să-şi ridice ochii şi să privească, a văzut Avraam mai mult decât ar fi văzut în cazul în care şi-ar fi ridicat ochii fără ca Dumnezeu să-i spună să o facă?

(O voce): Da.

A văzut lucruri pe care nu le-ar fi putut vedea dacă Dumnezeu nu i-ar fi spus să privească. Iar când Dumnezeu i-a spus să-şi ridice ochii şi să privească, ceea ce a văzut a fost ţara pe care Dumnezeu i-o făgăduise. Atunci i-a arătat Dumnezeu ţara făgăduită, şi aceasta era ţara în care îl chemase Domnul. Dar nu i-a dat-o atunci. „Nu i-a dat nimic în stăpânire, nici măcar o palmă de loc, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui şi seminţei lui după el.” De atunci a privit întotdeauna spre ţara aceea cerească; ţara aceea ce are o cetate cu temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Atunci i-a fost făcută făgăduinţa că „va moşteni lumea;” iar Avraam a primit făgăduinţa aceasta „pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă.” Aşadar, când Dumnezeu i-a spus lui Avraam să o privească, şi că i-o va da lui şi seminţei lui în stăpânire veşnică, ce a văzut? Lumea?

(Voci): A văzut lumea viitoare.

Aceasta a fost ţara lui de atunci înainte. „Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Aceasta este ţara voastră şi a mea. Oh, gândiţi-vă ce idei înguste şi nedemne trebuie să aibă cineva care se mulţumeşte cu o altă ţară, sau are înclinaţie către o altă ţară, sau vreo afecţiune oarecare pentru o altă ţară. Cum ar putea cineva să aibă aşa ceva, dacă ochii îi sunt fixaţi asupra ţării pe care i-a arătat-o Dumnezeu, şi în care îl cheamă să vină?

Avraam a murit. Isaac a trăit şi a murit. Iacov şi familia lui au fost duşi în Egipt, aşa cum îi zisese Domnul lui Avraam: „Sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu este a ei,” şi ţara aceasta a fost Egiptul. Gândiţi-vă cu atenţie. Nu uitaţi expresia aceasta pe care o redă Domnul în ce priveşte Egiptul, deoarece ne va fi de folos în lecţiile următoare. Ţara în care ei aveau să fie străini şi să slujească Domnului, a fost Egiptul. Au locuit acolo trei sute de ani – într-o ţară care nu era a lor. Ţineţi minte că am schiţat faptul că Egiptul a fost ţara în care regele stătea în locul lui Dumnezeu şi era Dumnezeu pentru popor.

Să aruncăm o privire asupra acestei biserici, şi să vedem ce a făcut Domnul cu ea. În seara aceasta avem o hartă în faţa noastră, care ne arată ţara. Aici este Haldea, ţara din care a fost chemat Avraam. De aici, a plecat dincoace în Mesopotamia, la Haran, unde a murit tatăl său. Aici s-a despărţit de casa tatălui său, după care a venit în ţara unde s-a despărţit de Lot.

Cât timp Avraam a fost în ţara aceasta, istoria a fost marcată de cuceririle făcute de naţiunile Răsăritului către Apus, chiar până la hotarele Egiptului. Însă odată cu intrarea lui Israel în Egipt, sau cu ceva mai înainte, Imperiul Egiptean s-a întins peste toate ţările Răsăritului. Acesta s-a întins peste tot Egiptul, a coborât în Etiopia, a luat în stăpânire toate hotarele de răsărit şi de apus ale Asiei Mici, până în Armenia, Asiria şi Şinear. În felul acesta, Imperiul Egiptean a cuprins întreaga regiune a răsăritului, care constituia lumea cunoscută pe atunci. Imperiul Egiptean, pe vremea lui, a fost la fel de universal cum a fost Imperiul Roman pe vremea lui, sau cum au fost toate celelalte Imperii care s-au succedat.

Cât timp istoria a fost  marcată de Răsărit, cât timp regii acestor ţări făceau cuceriri spre regiunile vestice, chiar până la hotarele Egiptului, Dumnezeu Şi-a aşezat biserica în ţara Canaan pentru a păstra vie cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu printre naţiunile care treceau încoace şi încolo prin Canaan. Iar când regatul egiptean s-a întins peste ţara aceasta, şi scaunul de domnie al imperiului lumii a fost aşezat în capitala Egiptului, Dumnezeu Şi-a dus poporul în Egipt, pentru ca ambasadorii şi guvernatorii tuturor popoarelor care mergeau din toate ţările către capul de unde erau guvernate, şi anume Egiptul, să vină în contact cu poporul lui Dumnezeu.

În Egipt, Domnul Şi-a aşezat poporul în Goşen, la trecerea dintre naţiunile păgâne şi capitala Egiptului, pentru ca popoarele, ambasadorii şi guvernatorii lor, să treacă prin Goşen, ţinutul locuit de poporul lui Dumnezeu, şi pentru ca atenţia lor să fie atrasă asupra adevăratului Dumnezeu.

În Egipt, a fost pus şi Iosif alături de tron, aşa încât ambasadorii care veneau în Egipt trebuiau să-l întâlnească pe Iosif, cel care le transmitea cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu. După ce Iosif a murit, cunoştinţa despre Iosif şi influenţa lui a rămas în capitala Egiptului până pe vremea lui Moise. După aceea, Moise a fost dus în palat şi pus alături de tron. Nu a fost în mod simplu alături de tron, aşa cum a fost Iosif, ci a fost primul urmaş la tron, întrucât era fiul fiicei lui Faraon. Fiica lui Faraon era soţia lui Faraon. Iar Moise, fiind fiul fiicei lui Faraon, era moştenitor legitim în dublă măsură la tron. Dacă soţia lui Faraon nu ar fi fost fiica lui, cel dintâi fiu al ei adoptat era moştenitor al tronului. Iar dacă Faraon ar fi avut o altă soţie şi nu ar fi avut alţi copiii, atunci fiica lui ar fi fost moştenitoarea tronului. Dar pentru că fiica lui Faraon a fost soţia lui Faraon, atunci fiul ei adoptat a fost în dublă măsură moştenitor al tronului. Nu a existat nicio dispută în ce priveşte dreptul lui de moştenire asupra tronului Egiptului, care era pe atunci tronul lumii.

Pe vremea aceea, regele Egiptului avea aproape optzeci de ani, aşa încât nu mai era decât puţin până când Moise avea să fie pus pe tron cu dublu drept de moştenire, şi să ia în stăpânire toată puterea Imperiului Egiptean, care cuprindea lumea. Tot pe vremea aceea, se apropia vremea împlinirii făgăduinţei pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam cu jurământ, iar Moise a crezut aceasta, şi de aceea, a respins în totalitate şi în deplină cunoştinţă de cauză, tronul şi toată puterea şi gloria Egiptului atunci când „a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon.”

Moise a crezut că se apropiase timpul împlinirii făgăduinţei pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam cu jurământ. Şi, apropo, ar fi bine să ne dăm seama dacă noi o credem, deoarece dacă suntem siguri că o credem, vom vedea multe în credinţa pe care a avut-o Moise în această făgăduinţă. Să deschidem la Fapte 7:17:

„Se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam. Norodul a crescut şi s-a înmulţit în Egipt.”

Pe vremea când s-a născut Moise, Faraon se gândea să distrugă poporul, ca să nu se înmulţească şi să nu ajungă aşa puternic încât să fie în stare să iasă din ţară. Ideea este că Egiptul nu îi avea doar pe Iudei ca populaţie străină, ci avea o mulţime de popoare străine – captivi ce fuseseră aduşi din alte ţări în Egipt. Aşa se face că pe vremea aceea aproape o treime din populaţia Egiptului erau străini. Cuvântul ebraic folosit pentru a descrie faptul că poporul s-a înmulţit, spune că ei „roiau” ca albinele sau peştii. Când Faraon a văzut că poporul se înmulţeşte aşa de abundent, şi că ţara este aşa de plină de alţi străini în afară de evrei, a început să se teamă că aceştia vor umple ţinutul de revolte, pentru a pleca din ţară.

Un alt lucru ce a condus la aceasta a fost faptul că pe când Israel era în Egipt, pe când Imperiul Egiptean cuprindea tot Răsăritul, a avut loc o încercare din partea puterii statului de a constrânge tot imperiul să se închine doar soarelui. Diferite forme de închinare la soare pătrunseseră în imperiu, însă acum toată puterea imperială a făcut un efort de a interzice orice formă de închinare la soare în afară de închinarea înaintea discului gol al soarelui pe cer, sau înaintea unei imagini a discului soarelui puse înaintea oamenilor. Israel, desigur nu a dat ascultare edictului. Ei nu voiau să se închine la soare. Ei au stat în picioare pentru adevărul lui Dumnezeu, şi faptul că au făcut aşa a fost o chestiune care a rămas în mintea împăratului. Acela care încercase să impună închinarea la soare fusese un alt împărat, însă când împăratul actual a venit la conducere, lucrul acesta i-a rămas în minte, şi a fost baza pe care el s-ar fi putut gândi că dacă poporul acesta va avea ocazia, le va conduce pe toate celelalte să iasă din ţară.

Despre vremea aceea ni se spune nu doar că „norodul a crescut şi s-a înmulţit,” ci şi că „se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam.”

Ce făgăduinţă îi făcuse Dumnezeu lui Avraam? Care a fost făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de Avraam? – Să-i dea ţara pe care o văzuse. Ce ţară era aceasta?

(Voci): Lumea.

Care lume?

Lumea viitoare.

Cuvintele acestea le-a rostit Ştefan. „Se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam.” Se apropia? Credeţi aceasta? Credeţi că se apropia vremea ca Dumnezeu să dea lui Avraam ţara pe care i-o arătase? Făgăduinţa spune, „Lui Avraam.” Şi alţii aveau să fie acolo, dar făgăduinţa a fost făcută lui Avraam. Nu altcuiva fără Avraam, ci lui Avraam şi seminţei lui. „Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „şi seminţei tale,” adică Hristos.”

Aşadar, se apropia atunci vremea ca Dumnezeu să dea lui Avraam şi lui Hristos ţara pe care Dumnezeu i-o arătase lui Avraam? Nu vă întreb dacă v-aţi gândit la aceasta până acum, sau nu. Vă întreb dacă credeţi ce ni se spune. Nu voi încerca să explic aceasta. Nu e nevoie să se dea explicaţii dacă credem aceasta, pentru că este spus aşa. Ştiţi bine, fără să amintim alte versete, din cunoştinţa pe care o aveţi din Biblie, că Dumnezeu a făcut de fiecare dată făgăduinţa aceasta lui Avraam şi seminţei lui. Niciodată nu a făcut-o seminţei, fără Avraam. Niciodată lui Avraam, fără sămânţă, - şi nu a făcut-o „seminţelor”, ci seminţei tale. Deci, când s-a apropiat vremea ca să se împlinească făgăduinţa de a da lui Avraam ţara, cui altcuiva mai trebuia să-i fie dată ţara? – Lui Hristos. Cum trebuia să-i fie dată lui Avraam? – Prin Hristos.

S.H. Lane – Când făgăduinţa a fost repetată lui Isaac şi lui Iacov, nu a fost folosit acelaşi limbaj?

Ba, da. Întotdeauna a fost acelaşi limbaj.

S.H. Lane – Atunci, întrebarea care se pune ar fi: Era necesar ca Avraam să fie acolo pentru a se împlini declaraţia făcută de Ştefan?

Da, deoarece tot timpul spune, „Ţie, şi seminţei tale.” Dar vom vedea şi alte versete care vor întări aceasta.

Încă ceva. Iacov a murit în Egipt, dar a fost dus în ţară şi îngropat acolo. Iosif a murit în Egipt, dar a spus: „Nu mă îngropaţi; nici măcar acolo în ţara aceea.” Iosif nu a vrut ca ei să-l ducă în Palestina, acolo unde a fost dus şi îngropat Iacov. Iosif le-a spus: „Dumnezeu vă va cerceta. Să păstraţi rămăşiţele mele, iar când Dumnezeu vă va cerceta, luaţi-mă cu voi. Duceţi oasele mele cu voi.” Şi aşa au făcut. Şi când ei trebuiau să plece spre ţara aceea, care este ţara la care se referea Dumnezeu în făgăduinţa făcută lui Avraam?

(Adunarea): Lumea viitoare.

Vă daţi seama că Iosif nu s-a aşteptat să fie îngropat în lumea aceasta?

Să privim lucrurile în alt fel. Cuvântul ne spune că „Se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam.” Dumnezeu jurase să dea lui Avraam, în stăpânire veşnică, ţara pe care i-o arătase. Însă Avraam era mort acum, şi era mort de sute de ani. Cum putea Dumnezeu să dea ţara lui Avraam, dacă acesta era mort? E limpede că nu putea. Aşadar, întrucât Dumnezeu jurase să dea ţara lui Avraam; întrucât se apropia timpul împlinirii făgăduinţei pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam; şi întrucât Avraam era mort, este sigur că ţara nu putea fi dată lui Avraam, cât timp acesta era mort; şi este tot aşa de sigur că se apropia vremea ca Avraam să fie înviat din morţi, pentru ca Dumnezeu să-i poată da ţara pe care jurase să i-o dea în stăpânire veşnică. Înţelegeţi, în felul acesta, de ce Iosif nu a îngăduit ca trupul lui să fie îngropat, nici măcar în ţara Canaan, cum a fost îngropat trupul lui Iacov? Adevărul este că Iosif a crezut că se apropia vremea despre care jurase Dumnezeu lui Avraam să-i dea ţara, şi Iosif se aştepta să intre în moştenire împreună cu Avraam.

(O voce): Făgăduinţa aceasta nu se referea la făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam, şi care este amintită în capitolul cincisprezece din Geneza?

Da, este exact aceasta, mulţumim Domnului. Aşadar, Iosif a murit, a fost îmbălsămat în Egipt, a fost pus într-un sicriu, iar când Israel a părăsit Egiptul, oasele lui Iosif au fost purtate împreună cu ei timp de patruzeci de ani prin pustie. În tot timpul acela rămăşiţele lui Iosif erau cu ei, erau înaintea ochilor lor zi după zi, fiind o mustrare pentru necredinţa lor.

Mi-am dat seama că mulţi oameni, când citesc versetele acestea din discursul lui Ştefan, le explică fie într-un fel fie în altul, în loc să creadă ce spun ele, sau să privească la făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam, pe care i-a făcut-o cu jurământ lui Avraam, de a-i da lui ţara pe care i-o arătase. Aţi admis faptul că ţara pe care i-a arătat-o Dumnezeu lui Avraam era lumea, şi încă nu lumea aceasta, ci lumea viitoare? Aceasta este ţara pe care Dumnezeu a jurat să i-o dea, şi aceasta este ţara pe care o aştepta el. Aceasta este ţara în care se află cetatea pe care o căuta el, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Şi el nu s-a gândit deloc să caute ocazia de a se întoarce în ţara din care ieşise.

Tot timpul jurământul lui Dumnezeu a avut în vedere să dea această ţară lui Avraam şi seminţei lui. Nu spuneţi „seminţelor”, dacă Dumnezeu a exclus pluralul; nu puneţi terminaţia „-lor”, dacă Dumnezeu a scos-o de acolo. „Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „şi seminţei tale,” adică Hristos.” Au fost multe seminţe, este adevărat. Trei milioane au ieşit din Egipt, dar nu despre acestea a vorbit Dumnezeu când a zis: „Ţie şi seminţei tale,” „ca şi cum ar fi vorba numai de una,” „adică Hristos.” Înţelegeţi aceasta? Nu lăsaţi ca mulţimea lui Israel să intre în mintea voastră când citiţi cuvintele „Ţie şi seminţei tale.” Dacă Dumnezeu a tăiat forma de plural „-lor”, nu ne este îngăduit nicidecum nouă să o punem acolo. Nu trebuie să o punem acolo nici măcar în gândul nostru. Cine a fost sămânţa? – Hristos. Atunci când spune, „Ţie şi seminţei tale,” voi şi eu nu trebuie să o citim în alt fel decât că „ţie şi lui Hristos, ţi-o voi da în stăpânire veşnică.” Nu trebuie să-i punem pe alţii în afară de Hristos acolo, decât dacă îi socotim prin Hristos. „Ţie şi lui Hristos ţi-o voi da.”

Ştefan a spus că „Se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam.” Ştefan a înţeles aceasta din Biblie. Vreau să înţelegeţi că aceasta nu a fost o inspiraţie specială pe care i-ar fi dat-o Duhul Sfânt lui Ştefan chiar atunci, ci a fost tot timpul în Biblie, iar Duhul Sfânt a pus-o înaintea celorlalţi prin Ştefan, aducându-i în minte ceea ce citise mai înainte din Biblie. Deschideţi vă rog la capitolul şase din Exod. Este aşa de clar în Scriptură, încât nu este posibilitatea de a explica altfel. Este vorba de vremea eliberării lui Israel, şi Domnul era gata să o facă. Ex. 6:1-5:

„ Domnul i-a zis lui Moise: „Vei vedea acum ce voi face lui Faraon: o mână puternică îl va sili să-i lase să plece; da, o mână puternică îl va sili să-i izgonească din ţara lui.” Dumnezeu a mai vorbit lui Moise şi i-a zis: „Eu Sunt Domnul. Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic; dar n-am fost cunoscut de el sub Numele Meu ca „Domnul.” De asemenea Mi-am încheiat legământul Meu cu ei ca să le dau ţara Canaan, ţara călătoriilor lor sfinte, în care au locuit ca străini. Acum însă am auzit gemetele copiilor lui Israel, pe care-i ţin Egiptenii în robie şi Mi-am adus aminte de legământul Meu.”

Care a fost legământul Său? – Să le dea ţara. Ce reprezenta ţara? Ce era ţara aceasta?  - Era ţara, lumea, pe care i-o arătase Dumnezeu lui Avraam, şi i-a jurat să i-o dea în stăpânire veşnică.

(Voci): Lumea viitoare.

Acum El spune, „Mi-am adus aminte de legământul Meu.” Ce înseamnă aceasta? „Mi-am adus aminte de legământul Meu.” Uitase de acesta? – Nu. Ci înseamnă că venise timpul să facă ceea ce a promis. Ţineţi minte că în capitolul optsprezece din Apocalipsa ni se spune:

„După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.” Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea, şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: „Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!” Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare.”

Când Dumnezeu îşi aduce aminte de nelegiuirile ei, atunci vine vremea ca ea să fie judecată. Când El Şi-a adus aminte de legământul Lui, ce vreme a sosit? A sosit vremea să-şi împlinească jurământul. Dar ce spunea legământul făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov? Să le dea ţara în stăpânire veşnică, şi să le-o dea lor şi seminţei lor. Cine era sămânţa? - Hristos.

„De aceea spune copiilor lui Israel: „Eu Sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă Egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă Egiptenii.”

Dacă Israel ar fi crezut aceasta, ar fi fost nevoie ca ei să intre în înţelegerea aceea de la Sinai? Înainte să pornească eliberarea lor din Egipt, le-a spus: „Eu voi fi Dumnezeul vostru, voi veţi fi poporul Meu. Voi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.”

„Eu vă voi aduce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul.”

„Se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam.” „Eu vă voi duce în ţara pe care am jurat că ţi-o voi da.” Ce înseamnă făgăduinţa aceasta, aşadar? În ce ţară a vrut Dumnezeu să ducă pe Israel? Ce ţară avea atunci pregătită pentru ei? – Lumea viitoare. Nu încercaţi să explicaţi aceste lucruri. Eu nu am nicio explicaţie. Aşa spune cuvântul, şi eu îl cred. Cuvântul nu are nevoie să fie explicat. Are nevoie doar să fie crezut. Nu, nu încercaţi să vă explicaţi nici măcar vouă înşivă. Dacă este nou pentru voi, dacă aveţi alte idei în legătură cu aceasta, nu încercaţi să le adaptaţi după aceasta. Lăsaţi-le să plece, şi priviţi la ce spune cuvântul acesta.

Întreb din nou. Care a fost ţara pe care a jurat Dumnezeu să o dea lui Avraam, Isaac şi Iacov?

(Audienţa): Lumea viitoare.

Rămâneţi la concluzia aceasta? Aţi fost de acord cu ceva mai devreme că este corectă. Haideţi, de dragul sufletelor noastre, să nu renunţăm la ea acum.

(O voce): Ar fi venit atunci pentru ei răscumpărarea?

Da; ar fi venit răscumpărarea pentru ei. Răscumpărarea ar fi venit pentru lume. Toate acestea ar fi venit. Însă ar fi venit într-un mod diferit decât cel în care a venit. Lumea ar fi avut o experienţă diferită de aceea pe care a avut-o. Noi nu putem înţelege lucrul acesta dacă privim la experienţa pe care au avut-o, şi ne gândim că la aceasta i-a chemat Dumnezeu. Experienţa aceasta îngrozitoare au avut-o deoarece nu au vrut să creadă experienţa la care i-a chemat Dumnezeu. Şi, fraţilor, dacă noi astăzi privim la lucrurile care au fost puse atunci înaintea lui Israel, şi le vedem aşa cum le-au văzut ei, vom face acum aşa cum a făcut Israel atunci. Israel nu a văzut atunci ce avea Dumnezeu pentru ei, şi de aceea nu au obţinut ceea ce avea El pentru ei. Dacă voi şi eu nu vedem în toate acestea mai mult decât a văzut Israel, nu vom obţine mai mult decât a obţinut Israel. Cu siguranţă, dacă privim lucrurile aşa cum le-a privit Israel, vom face acum aşa cum a făcut Israel atunci.

„Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit.” „Să luăm, deci, bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.”

Ne va fi de folos nouă acest cuvânt, întrucât va găsi credinţă în noi, care îl auzim? Să ne ferească Dumnezeu ca experienţa lui Israel să se repete cu noi. Experienţa lor ne-a fost prezentată pentru ca să o putem evita.

Haideţi să vedem ce nu au văzut ei datorită faptului că nu l-au crezut pe Dumnezeu. Haideţi să vedem ce a avut Dumnezeu pentru ei, şi să le primim, în loc să privim lucrurile aşa cum le-au privit ei, şi să nu reuşim să le primim, după cum nici ei nu le-au primit.

Să deschidem la capitolul cincisprezece din Exodul, şi vom vedea toate acestea declarate foarte clar. După ce Israel a ieşit din Egipt, şi a trecut Marea Roşie, găsim aceste cuvinte în versetul treisprezece:

„Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale.”

Capitolul acesta cuprinde cântarea lui Moise. Aceia care vor sta pe Muntele Sionului, după ce au obţinut biruinţa asupra fiarei şi chipului ei, şi a numărului numelui ei, vor cânta cântarea lui Moise. Nu vor cânta un cântec făcut după modelul acesta, nu vor cânta ceva asemănător, ci vor cânta cântarea lui Moise. Capitolul acesta al cincisprezecelea din Exod, este cântecul nostru.

Unde voia să-i ducă Dumnezeu? Spre „locaşul sfinţeniei” Lui. Unde este locuinţa sfinţeniei?

(Audienţa): „Cetatea cu temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.”

Mai mult: „Popoarele vor afla lucrul acesta şi se vor cutremura: îi apucă groaza pe Filisteni.”

E.J. Waggoner: S-a întâmplat aceasta.

Sigur că s-a întâmplat. Când au ajuns la hotarele lor, s-a întâmplat aşa cum spune aici: „Se înspăimântă căpeteniile Edomului şi un tremur apucă pe războinicii lui Moab; Toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă (se topesc – KJV).” Ce trebuia să se întâmple cu locuitorii?

(Câteva voci): Trebuia să se topească.

E.J. Waggoner: Se topeau deja.

Când au ajuns la hotarele lor, Israel a cerut: „Lasă-mă să trec prin ţara ta.” Ce au răspuns ei? – Nu. Nu li s-a dat voie să-şi pună piciorul în ţara aceea. Însă, dacă ar fi mers de la Marea Roşie direct la hotarele Edomului, tot Edomul ar fi stat mut de uimire până când ar fi trecut. O, Israel nici măcar atunci nu şi-a dat seama ce pierduse. Fraţilor, dacă înţelegem ce a pierdut Israel atunci, vom vedea imaginea aceea care ne va aduce puterea lui Dumnezeu, şi vom crede.

„Îi va apuca teama şi spaima; şi, văzând măreţia braţului Tău, vor sta muţi ca o piatră, până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece poporul pe care l-ai răscumpărat Tu.”

Ce urma să facă cu ei? „Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale.” A cui moştenire? – A Domnului. Însă „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor.” Cine conducea pe Israel? – Dumnezeu. Unde? – „Pe muntele moştenirii Tale.” Nu al moştenirii noastre, ci al moştenirii Tale. „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” „Moştenirii Tale, Doamne.” Aceasta nu e tot. „Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne.” Şi încă nu e tot. „La Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!” Care este Templul pe care l-au întemeiat mâinile Domnului?

(Câteva voci): Adevăratul Templu.

Sigur că da. „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.” Acesta este punctul cel mai însemnat al prezentării din seara aceasta, nu-i aşa? Acolo  a vrut Dumnezeu să ducă pe Israel. Dar ei nu au înţeles aceasta. Noi înţelegem? Acolo vrea El să ne ducă pe noi.

Înţelegeţi că acolo a vrut Dumnezeu să ducă pe Israel atunci? Dacă înţelegeţi, atunci veţi fi gata să mergeţi în locul pe care Israel l-a ratat. Însă dacă vă gândiţi că locul acesta era un cort pământesc ridicat de om, atât a văzut şi Israel, şi doar atât veţi vedea şi voi. Iar Israel nu a intrat în ţară, şi nu veţi intra nici voi. Trebuie să vedem mai mult decât a văzut Israel, altfel nu vom obţine nimic mai mult decât au obţinut ei. Dar, de ce nu a văzut Israel mai mult? – Pentru că nu au crezut. Însă noi trebuie să credem acum ceea ce Israel nu a crezut atunci, căci altfel nu vom primi niciodată ceea ce a pierdut Israel. Iar dacă vom crede ceea ce Israel nu a crezut, atunci vom fi duşi în moştenirea aceea în care Israel nu a fost dus, în cortul în care Israel nu a intrat, în locuinţa sfinţeniei lui Dumnezeu, în cetatea cu temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.

Versetul optsprezece: „Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci.” Domnul voia ca El Însuşi să domnească peste ei; să nu mai domnească Faraon; să nu mai domnească Nimrod, nici vreunul dintre cei idolatri; să nu mai domnească vreunul dintre popoarele rebele. Dumnezeu voia să conducă pe Israel în ţara cea binecuvântată, şi să domnească peste ei în veac şi în veci de veci, dar ei nu au ştiut aceasta. O, cât de mult au pierdut pentru că nu au crezut pe Domnul! O, cât de mult am pierdut noi în toţi aceşti ani! Din cele ce vă voi citi mâine seară, veţi vedea că am fi fost demult acolo, dacă am fi crezut pe Domnul. Dumnezeu spune aşa, şi este aşa. Nu am fi avut ce căuta aici în tabernacol în seara aceasta. Nu am fi avut ce căuta aici deloc, pe drept, deoarece nu am mai fi avut ce căuta în lume. Dar pentru că suntem în lume, acesta e locul potrivit pentru noi. Însă noi nu ar mai fi trebuit să fim în lume. Ar fi trebuit să fi fost demult în împărăţia lui Dumnezeu.  Aceasta e realitatea, fraţilor. Este cuprins în Biblie mai mult decât am putea aminti încă într-o oră aici, numai legat de acest gând.

Moise a crezut toate acestea. El a crezut că timpul împlinirii făgăduinţei era aproape. Însă nu trebuia să mai dureze mult până când avea să ocupe tronul Egiptului. El avea să fie rege. El avea să domnească; să aibă o funcţie mai înaltă decât aceea de primar sau preot al unui oraş. El avea să domnească nu doar peste un regat, ci peste un imperiu, şi anume imperiul lumii. Era dreptul lui acesta. Din două motive, dreptul acesta îi revenea. Nu trebuia să se lupte ca să obţină funcţia aceasta. Îi revenea pur şi simplu, şi nu exista nimeni care să pună la îndoială dreptul lui. Mai era doar un singur pas până la tron; doar până când murea Faraon, şi acesta avea aproape o sută de ani. Atunci Moise urma să devină împăratul lumii, deoarece Imperiul Egiptean se întindea peste toată lumea.

Tocmai atunci, Israel trecea printr-o perioadă foarte grea. Israel era oprimat, persecutat, şi constrâns să fabrice cărămizi arse în cuptoare. Moise ar fi putut zice: „acum poporul nostru este oprimat; ei sunt persecutaţi şi suferă pentru cauza Dumnezeului lor. Dar nu va mai dura foarte mult, deoarece Faraon are aproape o sută de ani, şi nu se poate să mai trăiască mult. Atunci voi face o reformă. Voi îndrepta lucrurile în ce priveşte guvernarea. Voi domni cu dreptate. Nu aşa cum au domnit Faraonii aceştia răi. Eu cred în Dumnezeu. Eu sunt creştin, şi sunt cel mai calificat pentru a guverna, deoarece sunt creştin.” După aceea ar fi putut nu doar să le îndepărteze poverile, dar ar fi putut să-i pună şi pe ei în funcţii, şi să guverneze lumea prin intermediul poporului lui Dumnezeu. Nu era calea deschisă pentru aşa ceva? Nu mai era decât un pas până la tron, şi pasul acesta putea să fie făcut în scurt timp. Dar, haideţi să vedem ce a făcut creştinul acesta, în astfel de circumstanţe. Să deschidem la capitolul unsprezece din Evrei. Priviţi cu atenţie, citiţi cu luare aminte, şi observaţi ce spune. Versetul douăzeci şi patru:

„Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon.”

Ce însemna să refuze să fie numit fiul fiicei lui Faraon? – Însemna să refuze să fie rege. Acolo era tronul, şi nu era decât un pas până la el. Dar în loc să păşească înainte şi să se aşeze pe tron, a păşit înapoi. A întors spatele tronului Egiptului, şi tuturor comorilor şi plăcerilor Egiptului, şi şi-a întors faţa spre o altă ţară; deoarece se apropia vremea ca Dumnezeu să scoată pe poporul său din ţara aceea şi să-i ducă în ţara cealaltă. Moise a crezut în Isus Hristos, şi de aceea a crezut în separarea între biserică şi stat. De aceea el s-a separat de stat şi a stat cu toată inima alături de biserică. Dumnezeu l-a chemat să iasă din ţara aceasta, aşa cum l-a chemat pe părintele său, Avraam, să iasă din ţara lui. Dar aceasta nu e tot. Ascultaţi: „a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale Egiptului?”

(Audienţa): Păcatului.

Păcatului? El era moştenitorul tronului. Ce însemna, aşadar, pentru el să-şi îndrepte mintea asupra tronului Egiptului, asupra puterii şi plăcerilor lumii, şi a guvernelor lumii? Ce era aceasta? – Păcat. Spune versetul aceasta?

(Mai multe voci): Da.

Credeţi aceasta?

(Mai multe voci): Da.

A fost aşa ceva păcat pentru Israel atunci?

(Mai multe voci): Da.

Ce este acum?

(Mai multe voci): păcat.

Fraţilor, există în Biblie lucruri la care ar trebui să ne gândim. „A vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” Dar nu uitaţi că plăcerile amintite aici sub denumirea de plăcerile păcatului, sunt în realitate plăcerile Egiptului, plăcerea de a fi împărat al Egiptului, de a deţine o funcţie în guvernarea pământească, de a domni peste alte popoare. Toate acestea urmau să-i revină prin moştenire autentică, datorită dreptului său de moştenitor. Nu trebuia să se înscrie ca şi candidat, sau să solicite voturi. Îi revenea lui în mod natural. Raportul spune că pentru el a accepta şi a se bucura de toate aceste plăceri, ar fi însemnat să se bucure de plăcerile păcatului. Însă el a părăsit toate acestea. De ce? „El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.”

Cum se raporta Hristos la guvernarea şi la tronul Egiptului? Era Hristos una cu Egiptul? – Nu. Ar fi putut Moise să-L aibă şi pe Hristos şi tronul Egiptului în acelaşi timp?

(Mai multe voci): Nu.

Dar tronul Egiptului îi cădea lui ca moştenire, tot aşa de natural cum cad frunzele din pomi. Nu avea de luptat pentru a obţine funcţia. Nici măcar nu trebuia să aştepte să fie numit în funcţie.

A.F. Ballenger: Sau să depună o cerere.

Nu. Nu era necesar să-şi trimită un reprezentant care să prezinte cererea lui înaintea preşedintelui.

Să privim încă o dată situaţia. Acolo era Egiptul cu tronul său, cu plăcerile şi comorile sale, revenindu-i lui în mod tot aşa de natural cum cad frunzele din pom, fără să fie necesar niciun efort din partea lui. Tot ce avea de făcut, era să stea cu mâinile încrucişate, până când împăratul înaintat în vârstă avea să moară, şi după aceea toate urmau să fie ale lui. Cu toate acestea, a vrut mai bine să fie cu Hristos, să sufere ocara Lui, decât să fie pus pe tronul Egiptului. Şi ţineţi minte îndeosebi faptul că, pentru a fi cu Hristos, a trebuit să întoarcă spatele tronului şi tuturor comorilor şi plăcerilor Egiptului.

Să nu aveţi impresia că eu mi-am pus ideea mea aici, că eu am construit aşa ideile. Fiţi atenţi la ce spune cuvântul, şi veţi vedea că totul este acolo. Nu este cu adevărat acolo?

(Mai multe voci): Ba da.

Haideţi să citim încă odată, şi va fi vremea să încheiem pentru seara aceasta; apoi, mâine seară vom studia din nou despre Israel:

„Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.”

„Se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam,” de a-i da răsplata cea binecuvântată. Moise a crezut aceasta, şi s-a despărţit de stat, a întors spatele tronului, alegând ocara lui Hristos în locul puterii, plăcerilor şi gloriei Egiptului. Şi, nu uitaţi că el a trebuit să întoarcă spatele tuturor acestora, ca să poată fi părtaş la ocara lui Hristos.