Înainte de a examina direct pasajele care au rămas și care conțin expresia „sub lege”, ne dorim să recapitulăm scurt unele dintre punctele deja analizate, prin simpla enunțare a unor afirmații, și referirea la textele pe baza cărora le-am stabillit.

Păzirea legii lui Dumnezeu este întreaga datorie a omului (Eclesiastul 12:13). Faptul că temenul „om” este definit denotă că nu se face referire la un om anume sau la o rasă de oameni, ci omul înțelept a intenționat să includă întreaga rasă umană. Este datoria tuturor oamenilor să-L iubească pe Dumnezeu și pe semenii lor.

Cei care se supun legii vor sta îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu (Romani 2:13). Această afirmație vine ca o concluzie firească a primei, deoarece Dumnezeu nu va condamna niciodată un om care își face toată datoria. Nimic mai mult de atât nu poate fi cerut de la cineva.

Dar niciun om nu și-a îndeplinit întreaga datorie deoarece niciunul nu a păzit legea cu desăvârșire. „Fiindcă toți au păcătuit și nu ajung la gloria lui Dumnezeu.” (Romani 3:23, 9-12). „Știm însă că oricâte spune legea, le spune celor sub lege; ca fiecare gură să fie astupată și toată lumea să devină vinovată înaintea lui Dumnezeu.” (Romani 3:19).

„De aceea prin faptele legii nicio făptură nu va fi declarată dreaptă înaintea lui.” (Romani 3:20). Aceasta e o consecință directă a realității afirmate în versetul 19. O lege bună nu va îndreptății niciodată pe înfăptuitorii răului. Iar în aceste două versete avem din nou dovada că legea a fost destinată pentru întreaga familie umană, nu doar pentru o clasă particulară. Fiindcă legea nu-i poate condamna pe cei pentru care nu a fost destinată. Adică, o lege nu poate condamna pe cineva care nu se află în jurisdicția ei. Dar legea condamnă întreaga lume, prin urmare toată lumea este sub jurisdicția ei.

„Condamnarea” este „actului juridic al declarării vinovăției și al sancționării”. – Webster. Este antonimul „îndreptățirii” care reprezintă „o demonstrare a dreptății sau a conformării față de lege, corectitudine sau bună-cuviință” – Ibidem. Prin urmare, din moment ce legea lui Dumnezeu declară întreaga lume vinovată înaintea lui Dumnezeu și nu îndreptățește nici un singur individ, rezultă că toată lumea e sub condamnarea legii lui Dumnezeu.

Întreaga lume fiind găsită vinovată și condamnată de lege, se spune despre ea că este „sub lege” (Romani 3:19). În consecință, expresia „sub lege” este sinonimă cu sintagma „condamnat de lege”.

Dat fiind că toți au păcătuit și nu ajung la slava lui Dumnezeu, noi suntem „declarați drepți în dar prin harul său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”. (Romani 3:24). Suntem îndreptățiți doar prin credință, „fără faptele legii” (Romani 3:28), deoarece niciun ansamblu de fapte bune nu va face ispășire pentru un singur păcat. Dacă un om a furat un cal, abținerea de la furtul cailor pentru veșnicie, nu-l va achita deloc de vină. Dacă suntem eliberați de încălcările din trecut, este doar datorită favorii lui Dumnezeu. 

Această îndreptățire aparține doar celor care cred în Isus (Romani 3:26). Este doar o chestiune de credință din partea păcătosului, și o chestiune de favoare din partea lui Dumnezeu (Romani 3:21-22, 28). Așadar, pentru a obține îndreptățirea pentru păcatele din trecut, păcătosul trebuie doar să aibă o credință deschisă în Hristos. Nu îi ia omului mai mult timp să fie îndreptățit, decât îi ia să aibă credință în Hristos.

„De aceea, fiind declarați drepți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5:1). „Așadar, acum nu este condamnare pentru cei în Hristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului.” (Romani 8:1). Adică, cei care sunt în Hristos – cei care au credință în El – nu sunt sub lege. Ei sunt subiecții favorii speciale a lui Dumnezeu.

Ca o consecință a tuturor afirmațiilor anterioare, rezultă că toți oamenii sunt sub lege până au credință în Hristos. Din acel moment, aceștia ies de „sub lege”, în afară de cazul când revin sub condamnare print-o nouă concesie față de păcat.

Legea a fost predestinată pentru viață (Romani 7:10). Ceea ce înseamnă că, dacă ar fi fost păzită cu desăvârșire, lucru pentru care a și fost concepută, celui ascultător i-ar fi oferit viața veșnică (Matei 19:17).

„Fiindcă plata păcatului este moartea.” (Romani 6:23). Pentru că toți oamenii au păcătuit, toți sunt condamnați la moarte. Nu exită nicio lege în vigoare prin care omul, în condiția actuală, să obțină viața veșnică. Acesta este darul lui Dumnezeu prin Hristos. Însă nu e legea de vină pentru că nu poate da viața veșnică. Ea este la fel de dreaptă, sfântă și bună precum a fost. Problema este doar în om (Romani 7:12-14).

Suntem pregătiți acum să analizăm un pasaj din Sfânta Scriptură, o porțiune ce, probabil, a fost citată mai des decât orice altă parte din Biblie ca dovada abolirii legii, dar care este una dintre cele mai puternice dovezi ale caracterului său perpetuu. 

Se găsește în al treilea capitol din Galateni. Se presupune că versetele 24 și 25 învață că creștinii nu sunt nevoiți să păzească legea. Vom examina versetele în lumina contextului, așa cum am facut cu toate. Însă vom avea puțin mai mult de spus decât să ne referim la afimațiile deja stabilite de Biblie. Nu avem spațiu suficient pentru a reda întregul argument a lui Pavel de la începutul capitolului, dar vom începe de la versetul 21.

În versetele dinainte, apostolul vorbește despre promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam, și prin el, tuturor credincioșilor. El spune că moștenirea este pur și simplu prin făgăduință, prin credință în Hristos, dar mai spune și că legea a fost făcută și dată pentru a fi păzită. Apoi întreabă: „Atunci este legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu?” (Galateni 3:21). Aceasta este o întrebare foarte pertinentă. Deschide întregul subiect. Este legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu? Dacă păzim legea, maifestăm astfel neîncredere sau dispreț față de promisiunile lui Dumnezeu? Îl negăm pe Hristos dacă ținem legea? Pavel răspunde în același verset:

„Nicidecum! Căci dacă ar fi fost dată o lege care putea da viață, într-adevăr, dreptatea ar fi fost prin lege.” (Galateni 3:21).

Ideea este că legea nu este împotriva (sau în conflict) cu făgăduințele lui Dumnezeu, pentru că noi nu pretindem să obținem moștenirea prin păzirea legii. Că lucrul acesta este adevărat, e demonstrat prin simplul fapt că, dacă legea ar fi putut da viață, neprihănirea ar fi venit prin ea, nu prin făgăduință, fără a mai fi necesară jertfa lui Hristos. Astfel, realitatea că promisiunile au fost făcute, dovedește că legea e neputincioasă de a da viață.

Și de ce nu poate fi o lege care să dea viață? Versetul următor ne dă răspunsul:

„Dar scriptura a închis pe toți oamenii sub păcat, ca promisiunea lui Isus Hristos, prin credință, să fie dată celor ce cred.” (Galateni 3:22).

Așa cum deja am arătat din Scriptură, motivul pentru care oamenii nu pot fi îndreptățiți și nu pot primi viața veșnică prin lege este pentru că „toți au păcătuit și nu ajung la slava lui Dumnezeu”.

Acum, țineți bine minte acest lucru: în loc să fie împotriva promisiunilor lui Dumnezeu, existența legii este într-o așa armonie cu ele încât acestea nu ar avea nicio valoare fără ea. De ce? Pentru că:

„Hristos Isus a venit în lume să salveze pe păcătoși.” (1 Timotei 1:15);

El îi poate salva doar pe cei care cred (Marcu 16:15; Fapte 16:31; Romani 3:20 etc.);

Toți oamenii sunt păcătoși (Romani 3:23) indiferent dacă sunt conștienți sau nu; dar

Nimeni nu poate să afle că este un păcătos decât dacă se uită în lege, „fiindcă prin lege este cunoștința păcatului” (Roamni 3:20), și

Dacă un om nu descoperă despre sine că este păcătos, atunci nu poate fi determinat să creadă în Hristos pentru iertarea păcatelor. Deoarece, dacă este adevărat că „nu cei sănătoși au nevoie de doctor”, la fel de adevărat este că și cei care cred că sunt sănătoși nu vor apela la un doctor, indiferent cât de mare nevoie au de unul; prin urmare,

Este absolut necesar ca legea să existe în lume pentru ca să-i conducă pe oameni să obțină făgăduințele.

Legea, în sine, nu poate salva pe nimeni. Promisiunile nu i-ar ajuta pe oameni dacă nu ar fi legea care să le arate că au nevoie de acele făgăduințe. Prin faptul că îi descoperă ca păcătoși, legea face posibil ca promisiunile să cuprindă toată lumea. De aceea, oricine afirmă că el nu este un păcătos, se plasează în afara făgăduințelor lui Dumnezeu.

Și acum, citând din nou textul, vom avea o mai bună înțelegere a sa:

„Dar scriptura a închis pe toți oamenii sub păcat, ca promisiunea lui Isus Hristos, prin credință, să fie dată celor ce cred. Fiindcă toți au păcătuit și nu ajung la gloria lui Dumnezeu.” (Galateni 3:22).

Chiar aici recitim afimația de la începutul articolului și textul aferent acesteia. Care e condiția în care, marele detector de păcate a lui Dumnezeu – legea – îi descoperă pe oameni ? Vinovați înaintea lui Dumnezeu, condamnați la moarte. Cum pot ei să fie eliberați din această condiție? Prin credința în Hristos. Nu există o altă cale prin care oamenii să se elibereze de condamnare.

„Nici nu este salvare în nimeni altul; fiindcă nu este niciun alt nume sub cer, dat printre oameni, prin care trebuie să fim salvați.” (Fapte 4:12).

Atunci cât timp trebuie ei să rămână condamnați? Până când vor înțelege marele adevăr al salvării exclusiv prin Hristos și vor exercita credința în el. Ei sunt limitați doar la această cale de ieșire.

Ne dorim să atragem atenția cititorului către ilustrația convingătoare pe care o vom prezenta aici. Domnul A a ucis un om. Făcând astfel, el a încălcat legea statului. Se prea poate să fie prima și singura lui abatere, însă nu contează, este un infractor. Așa că este arestat de organele judiciare și dus în instanță, unde, fiindu-i expuse acțiunile, legea îl descoperă ca vinovat, iar omul e condamnat la moarte.

Dar sentința nu va fi executată decât peste mai multe săptămâni. Ce va face domnul A în tot acest timp? El e întemnițat și, probabil, are membrele înlănțuite. Cine îl ține acolo? Legea statală. Legea a fost aceea care l-a arestat, condamnat și închis în penitenciar. Procurorul și judecătorul au fost simpli agenți ai legii. Atunci el, într-adevăr este „sub lege”.

Acum, domnul A începe să-și conștientizeze moartea iminentă și începe să tânjească după libertate. Cum o poate obține? Pereții celulei sunt impenetrabili, ușile sunt securizate, iar el e înlănțuit pe podea. Este foarte clar că nu se poate ajuta singur. Cine poate? Există un singur om, și acela e guvernatorul. Către el se îndreptă ca fiind singura lui speranță. 

Domnul A nu poate invoca multele fapte bune pe care le-a făcut, pentru că ele nu anihilează adevărul că a păcătuit. Păcatele trecute au fost cele care l-au adus în situația prezentă. El poate doar să promită ascultare pe viitor și să implore milă. Prin intermediul unor prieteni influenți și prin îndurarea guvernatorului, în sfârșit, el obține libertatea.

Cum stau lucrurile pentru un călcător al legii lui Dumnezeu? Nu există cale de scăpare, pentru că  legea este omniprezentă, și de îndată ce păcatul este înfăptuit legea îl sesizează pe bietul păcătos. „Fiindcă plata păcatului este moartea”, și deoarece omul este, fără îndoială, păcătos, el e deja condamnat. Prin urmare, el este fără întârziere „închis”.

Nu-l poate mitui pe temnicier și nu se poate aștepta la altceva decât la moarte. El încearcă să găsească o cale de scăpare din robie, însă fiecare plan pe care îl concepe eșuează. Se arată doar o singură scăpare, și aceea e Hristos. Acesta a promis că îi va salva pe toți cei ce cred în El. Iar păcătosul nefericit, prin credința că Hristos „este în stare să îi salveze până la capăt pe cei ce vin la Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25), se sprijină pe speranța astfel oferită, și devine un om liber.

Pavel spune că înainte să vină credința, noi toți „eram ținuți sub lege” (Galateni 3:23), în situația descrisă mai sus. Nu doar iudeii sau doar anumite persoane sunt ținute sub condamnarea legii, ci toți oamenii din toate veacurile istoriei acestei lumi au fost în exact această condiție. De îndată ce vreunul exercită credința în Hristos, acesta devine liber.

Versetele la care ne-am referit prima dată, 24 și 25, sunt astfel explicate. Însă câteva cuvinte mai sunt necesare. Ca urmare a declarațiilor anterioare, apostolul concluzionează:

„Astfel, legea a fost pedagogul  nostru ca să ne aducă la Hristos, ca prin credință să fim declarați drepți.” (Galateni 3:24).

În versetele 21 și 22, apostolul anticipează acest verset arătând cât de necesară este legea pentru a duce la bun sfârșit promisiunile lui Dumnezeu prin Hristos. A se vedea comentariile acestor versete în secțiunea Legea conduce la Hristos. Observați că legea nu indică spre Hristos – această îndatorire este încredințată altcuiva – dar ne aduce, da, ne conduce și ne forțează către El ca singura noastră speranță. Și acest lucru este exact ceea ce a fost făcut de cea pe care o numim „învățător”. Termenul propriu-zis ar fi „pedagog”,  un cuvânt care, în vechime, nu era folosit pentru cineva care învăța copii, ci pentru persoana care îi însoțea în locurile în care erau învățați, și îi bătea dacă fugeau.

Bineînțeles că legea nu-i aduce pe cei care nu doresc ajutor, dar când păcătoșii își doresc libertate și încep să se zbată pentru ea, legea nu le permite altă cale de scăpare decât Hristos, care e „sfârșitul legii”. Indiferent de direcția în care păcătosul caută scăpare, până păcătosul nu Îl vede pe Hristos. Ea stă ca un perete de netrecut, în orice direcție se îndreaptă păcătosul ca să scape, până când acesta îl vede pe Hristos, ușa, peste pragul căreia legea nu așează niciun obstacol.

„Dar după ce a venit credința, nu mai suntem sub pedagog.” (Galateni 3:25).

Din momentul în care credem că Hristos ne iubește individual cu o dragoste capabilă de a ne salva, suntem liberi. Lanțurile care ne legau de trupul morții sunt rupte.

„(…) nu este condamnare pentru cei în Hristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului.” (Romani 8:1).

Suntem făpturi noi în Hristos, și trebuie ca de acum înainte să umblăm în noua viață, nefiind „sub lege”, ci „sub har”.

Ne dorim să continuăm cu aceste gânduri, însă articolul deja este prea lung. În urmărorul, vom încheia analiza expresiei „sub lege” și vom trece la alte faze ale problemei privitoare la lege.