O FĂPTURĂ NOUĂ ÎN HRISTOS
Am arătat din Scripturi că întreaga datorie a unui om este aceea de a păzi poruncile, și că doar făcând astfel putem dobândi viața veșnică. Am mai descoperit că legea, fiind desăvârșită și sfântă, condamnă întreaga lume, și noi putem fi eliberați de această condamnare doar prin credința în Hristos. Legea condamnă – Hristos a deschis o cale pentru iertare. Când păcătosul își recunoaște vina și Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor al său, poate spune:
„Prin urmare, fiind îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5:1).
Urmează să ne întrebăm, care e relația față de lege de acum înainte? Această nouă condiție, face mai puțin adevărată afirmația că temerea de Dumnezeu și păzirea poruncilor sale este întreaga datorie a omului?
În 2 Corinteni 5:17 Pavel descrie starea unui om care este îndreptățit:
„Căci dacă un om este în Hristos, este o făptură nouă: cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
Am auzit acest text citat pentru a dovedi că un om care este în Hristos nu mai are nevoie de lege, că astfel de lucruri vechi sunt îndepărtate. Absurditatea unei astfel de pretenții este evidentă. Căci dacă o astfel de supoziție ar fi adevărată, ar însemna că legea este abolită doar pentru creștini, dar este în vigoare pentru un om până devine creștin. Și, din moment ce creștinii și păcătoșii trăiesc unul lângă altul în această lume, ne-am găsi într-o situație de anomalie în care legea este, în același timp, și abolită, dar și în vigoare! Însă, versetul 18 ne spune care sunt lucrurile noi.
„Și toate sunt din Dumnezeu, care ne-a împăcat cu el însuşi prin Isus Hristos.” (2 Corinteni 5:18).
Dacă un om care este în Hristos face toate lucrurile care sunt din Dumnezeu, cu siguranță nu ar încălca legea lui Dumnezeu. Declarația referitoare la ceea ce a făcut Hristos pentru noi, arată următoarele:
„(…) care ne-a împăcat cu el însuşi prin Isus Hristos şi ne-a dat lucrarea împăcării; pentru a înțelege că, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neimputându-le fărădelegile lor; şi ne-a încredinţat cuvântul împăcării.” (2 Corinteni 5:18-19).
Lucrarea de împăcare e necesară atunci când anumite părți au fost în dușmănie, înstrăinate unele de altele. Pavel, în Romani 5:8-10, arată că atunci când eram păcătoși – călcători ai legii – eram dușmanii lui Dumnezeu, și că suntem împăcați cu El prin moartea Fiului Său.
Profetul Isaia arată foarte clar în ce constă răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu.
„Acesta este un popor răzvrătit, copii mincinoşi, copii ce nu vor asculta legea Domnului.” (Isaia 30:9).
Pavel afirmă, de asemenea, că mintea carnală este un dușman al lui Dumnezeu, pur și simplu, pentru că „nu este supusă legii lui Dumnezeu”. (Romani 8:7).
Din moment ce atunci când eram păcătoși, vrăjmășia cu Dumnezeu consta în nesupunerea noastră față de lege, înseamnă că atunci când suntem împăcați cu El, păzim legea. Însăși actul împăcării presupune supunerea noastră față de cerințele lui Dumnezeu.
Pavel continuă să spună că, acum, primind însărcinarea de la Dumnezeu:
„(…) suntem ambasadori pentru Hristos (adică slujitorii lui Hristos); ca şi cum Dumnezeu v-ar implora prin noi, vă rugăm în numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5:20).
Aceasta însemnă, pur și simplu, că lucrarea evangheliei estea aceea de a-l convinge pe om să păzească legea lui Dumnezeu. Este un lucru afirmat clar de apostolul Pavel, când spune:
„Iarba se ofileşte şi floarea ei cade, dar cuvântul Domnului durează pentru totdeauna. Iar acesta este cuvântul care prin evanghelie vă este predicat.” (1 Petru 1:24-25).
În orice caz, puncul de vedere este stabilit dincolo de orice controversă, prin concluzia din:
„Fiindcă pe cel ce nu a cunoscut păcat, l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în el.” (2 Corinteni 5:21).
Răstălmăcirea pe care uni o fac vis-a-vis de prima parte a acestui verset, și anume că Hristos a fost făcut pentru noi o jertfă de ispășire, lasă textul fără nicio putere. Este adevărat că Hristos a fost jertfa noastră de ispășire, dar nu este ceea ce spune apostolul aici.
Dumnezeu L-a făcut pe Hristos (Cel fără păcat) să fie păcat pentru noi. El L-a făcut în toate lucrurile „asemenea fraților săi” și acest lucru nu se referă doar la exterior, la forma fizică, ci la faptul că El a purtat păcatul așa cum și noi îl purtăm. Păcatele purtate de El nu erau ale Lui, ci ale noastre. El „nu a cunoscut păcat”, dar „Domnul a aşezat pe el nelegiuirea noastră a tuturor”.
Deși păcatele pe care le purta erau ale noastre, ele au fost socotite ca fiind ale Sale și asta i-a cauzat moartea.
„El a fost rănit pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre, pedeapsa păcii noastre a fost asupra lui; şi prin loviturile lui suntem vindecaţi.” (Isaia 53:5).
De ce au fost făcute lucrurile în modul acesta? De ce Mielul fără pată al lui Dumnezeu a fost făcut păcat pentru noi? Pavel răspunde:
„(…) ca noi să fim făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în el.” (2 Corinteni 5:21).
Ce este dreptatea lui Dumnezeu? Am arătat deja din Isaia 51:6-7 că nu este altceva decât legea lui Dumnezeu. Atunci, cuvintele lui Pavel doresc să spună că Hristos a fost făcut păcat pentru noi pentru ca, prin El, să ne putem conforma cu legea lui Dumnezeu. Adică, să fim o făptură nouă în Hristos, ceea ce înseamnă punerea de-o parte a vechii vieți de păcat și împăcarea cu Dumnezeu prin păzirea legii Sale.
În al doilea capitol din Efeseni, Pavel spune, pe scurt, care sunt schimbările făcute de la a fi „morți în fărădelegi și păcate”, la a fi înviați și făcuți apți de a sta în locurile cerești prin Isus Hristos. Acest lucru este realizat doar pentru că Dumnezeu este bogat în milă. Citim:
„Fiindcă prin har sunteţi salvaţi, prin credinţă; şi aceasta nu din voi înşivă, ci este darul lui Dumnezeu; Nu prin fapte, ca să nu se fălească nimeni.” (Efeseni 2:8-9).
Doar câteodată, termenul „salvați” este folosit în sensul potrivit. Suntem cu adevărat salvați doar atunci când ne va fi dată biruința asupra morții și vom fi făcuți nemuritori în împărăția lui Dumnezeu. Această salvare ne va fi adusă „la revelarea lui Isus Hristos”. (1 Petru 1:13).
Dar, întrucât, această salvare veșnică este oferită doar celor care biruiesc păcatul (Apocalipsa 3:21), suntem salvați atunci când suntem liberi de păcatele din trecut, prin mila iertătoare a lui Dumnezeu. Dacă vom continua în această stare, vom primi salvarea deplină. În acest loc, cuvântul poate fi înțeles în ambele sensuri.
„Nu prin fapte, ca să nu se fălească nimeni.” O simplă repetare a textului din Romani 3:28. Dumnezeu nu avea nicio obligație de a ne salva, iar noi nu ne putem ispăși păcatele comise pentru ca astfel să dobândim viața veșnică. Salvarea noastră se datorează în întregime milei infinite a lui Dumnezeu prin meritele lui Hristos și, prin urmare, noi nu avem cu ce să ne lăudăm.
Să concluzionăm atunci, în urma celor amintite, că Hristos face totul pentru noi, adică în locul nostru, și că noi nu suntem chemați să lucrăm pentru noi înșine? Pavel nu învață astfel.
„Fiindcă noi suntem lucrarea lui, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a rânduit dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10).
Fiind „creați în Isus Hristos” suntem făcuți o făptură nouă. Pentru ce? Pentru a fi capabili de a săvârși fapte bune, pentru că aceasta este ceea ce de la început am fost destinați să facem, și asta reprezintă întreaga noastră datorie.
Acum suntem în stare să înțelegem pe deplin răspunsul lui Hristos către tânărul conducător care a întrebat de calea vieții (Matei 19:18-21). Cu toate că Hristos i-a spus „dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile”, observați că nu l-a lăsat doar cu asta.
Hristos îl cunoștea bine pe acel om; în ciuda îndreptățirii de sine, el era un păcătos. Printr-un simplu test, Isus i-a demonstrat tânărului nu doar că era lacom, ci și că nu își iubea aproapele așa cum se iubea pe sine, sau pe Dumnezeu cu toată inima sa. Era egoist și se iubea pe sine și proprietățile sale mai mult decât pe Dumnezeu și pe aproapele. În acest fel, tânărul era un călcător al tuturor poruncilor, deoarece a călcat două mari percepte de care acestea atârnă. (Matei 22:36-40).
Hristos știa bine că tânărul nu se putea îndreptăți pe sine, nici nu putea, prin propriile puteri, să păzească poruncile așa cum ar trebui păzite și de aceea a adăugat cuvintele „vino, și urmează-Mă”. De ce? Pentru ca, în Hristos, să poată deveni o făptură nouă și să poată obține ceea ce, prin el însuși a eșuat în totalitate să obțină – să corespundă cu neprihănirea lui Dumnezeu. Pe scurt, să poată fi capabil să păzească poruncile.
Așadar, rămâne în continuare valabil că temerea de Dumnezeu și păzirea poruncilor Sale reprezină întreaga datorie a omului, iar Hristos a venit să ne sprijine, să ne ajute să ne îndepinim datoria. El își asumă responsabilitatea pentru păcatele pe care credinciosul le-a făcut în trecut, îl așază din nou pe calea dreaptă – neprihănit înaintea lui Dumnezeu – și îi spune că „fără Mine, nu poți face nimic”.
Suntem „creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune”. Dar putem aduce roade bune doar cât timp rămânem în El. Fără Hristos, eforturile noastre de a ne supune lui Dumnezeu sunt strădanii în vânt. Cu puterea pe care o primim de la El putem face toate lucrurile, și putem sta, în cele din urmă, „compleți în El”.
Și astfel, se deschide calea pentru a înțelege ceea ce urmează să analizăm în continuare – cum Hristos este sfârșitul legii.