CONDAMNAT ȘI ÎNDREPTĂȚIT

În cele două articole precedente, am analizat legea pur și simplu în lumina declarației lui Hristos spusă tânărului: „Dacă voieşti să intri în viaţă, ţine poruncile.” Nimeni care contemplă amploarea legii și crede declarația inspirată că ea este perfectă – neprihănirea lui Dumnezeu – nu va fi dispus să nege declarația omului înțelept care afirmă că teama de Dumnezeu și păzirea poruncilor Sale este datoria fiecărui om. Supunerea față de o lege desăvârșită trebuie să producă un caracter desăvârșit, și desăvârșirea este tot ceea ce poate fi cerut oricui.

Fără îndoială că, în timp ce am făcut aceste afirmații asupra autorității Bibliei, vreunui cititor i-a venit în minte declarația lui Pavel, că „prin faptele legii nicio carne nu va fi declarată dreaptă”, și dorește să vadă cum se armonizează aceasta cu ceea ce s-a spus mai înainte. Sau, probabil, cititorul se gândește că astfel ne este răsturnat agumentul. Să examinam. Întreg pasajul se citește astfel:

„De aceea prin faptele legii nicio făptură nu va fi declarată dreaptă înaintea lui; fiindcă prin lege vine cunoştinţa păcatului.” (Romani 3:20).

Pentru a întelege acest verset trebuie să-l analizăm în legătură cu versetele corespunzătoare. Dar, prima dată, să luăm versetul singur. De ce nici o carne nu poate fi îndreptățită în fața lui Dumnezeu prin faptele legii? Ultima propoziție din verset ne oferă răspunsul: „Fiindcă prin lege vine cunoștința păcatului.” Ei bine, de ce nu poate nimeni să fie îndreptățit prin lege, dacă prin ea vine cunoștința păcatului? Citiți de la versetul 9 mai departe și veți vedea. Pavel spune:

„(…) noi am dovedit înainte, deopotrivă pe iudei şi pe greci, că toţi sunt sub păcat.” (Romani 3:9).

Pavel a făcut aceasta în primele două capitole.

„Aşa cum este scris: Nu este niciunul drept, niciunul măcar. Nu este niciunul care înţelege, nu este niciunul care îl caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, toţi împreună au devenit inutili; nu este niciunul care să facă binele, nu, niciunul măcar.” (Romani 3:10-12).

După ce a detaliat oarecum acest aspect, apostolul spune:

„Ştim însă că oricâte spune legea, le spune celor sub lege; ca fiecare gură să fie astupată şi toată lumea să devină vinovată înaintea lui Dumnezeu.”

Apoi urmează concluzia:

„De aceea prin faptele legii nicio făptură nu va fi declarată dreaptă înaintea lui; fiindcă prin lege vine cunoştinţa păcatului.”

Acum putem vedea puterea concluziei lui Pavel. Fiindcă legea ne aduce cunoștința păcatului, prin semnalarea lui, ea condamnă întreaga lume deoarece nu este niciun om care să nu fi păcătuit; toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Și acesta este un motiv suficient pentru a înțelege de ce nimeni nu poate fi îndreptățit prin lege. O lege care îl face drept pe un ucigaș este rea, dar legea lui Dumnezeu este „sfântă, dreaptă și bună”; ea nu va îndreptăți un păcătos.

Haideți să ilustrăm printr-un exemplu familiar. Un om care a fost prins în fragrant în timp ce jefuia un magazin, este adus în fața curții de judecată. Oare îi va spune el judecătorului că nu dorește un avocat, că tot ceea ce își dorește este un simplu proces? Și va cere el să fie citită legea, declarâd că dorește să-și bazeze cazul doar pe ea? Cu siguranță nu, în afară de cazul în care își dorește să ajungă în închisoare. El știe că legea nu-i dă dreptul niciunui om să comită furt și el, prin urmare, va căuta orice cale posibilă pentru a i se sustrage. Însă, nu este nicio posibilitate de a evita legea lui Dumnezeu și, în consecință, toată lumea rămâne condamnată. Toți pot să înțeleagă că dacă legea ar îndreptăți păcătoșii, păcatul ar înceta să mai fie păcat. Furtul, crima și adulterul vor devenit acțiuni legale. Va predomina anarhia și va fi înrădăcinată în întreaga țară. 

Însă, dacă un om inocent este acuzat de crimă, el poate apela cu toată confidența la lege. El nu își dorește pe cineva care să întoarcă legea de la adevăratul ei înțeles. Va fi nerăbdător ca acțiunile sale să fie comparate cu simpla lectură a legii. Și când legea va fi citită, aceasta îl va îndreptăți pentru că nu a făcut nimic contrar ei, ci dimpotrivă, a făcut ceea ce legea aplaudă.

Prin aceste două exemple vedem lucrarea unei legi bune: îl condamnă pe vinovat și îl îndreptățește pe cel care s-a suspus cu scrupulozitate cerințelor ei. Faptul că așa stau lucrurile referitor la legea lui Dumnezeu, se remarcă prin cuvintele Mântuitorului:

„Fiindcă oricine practică răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca nu cumva să i se mustre faptele; dar cel ce face adevărul vine la lumină, ca să îi fie arătate faptele, pentru că sunt lucrate în Dumnezeu.” (Ioan 3:20-21).

Este clar că în nicio situație, o lege bună, nu poate îndreptăți crima. Omul poate spune:  „Dar e prima data când încalc legea.” Însă judecătorul îi va răspunde: „Nu ar fi trebuit să o încalci nici măcar de data aceasta, pentru că legea cere o ascultare desăvârșită.” Chiar dacă omul își va exprima hotărârea de a ține legea cu strictețe de-acum înainte, păcatul tot nu îi va fi îndreptățit. Pentru că niciodată nu va putea face mai mult decât ceea ce este dator, așteptându-se astfel să compenseze o neglijență din trecut. Oriunde se va întorce, legea îi va sta în cale condamnându-l.

Să spunem acum că, deoarece legea condamnă păcatul, nu e demnă de respect și trebuie să fie abolită? Sub nicio formă! Doar un nevrednic înrăit și-ar dori un astfel de lucru. Faptul că îi condamnă pe păcătoși arată că e o lege bună și iubitorii adevărului se vor bucura să o vadă păstrată.

Până aici, situația este următoarea: păzirea poruncilor este întreaga datorie a omului; doar prin păzirea lor putem avea viața veșnică. Dar niciun om nu le-a păzit, nimeni nu poate prezenta un raport curat:

„ Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23).

Atunci, se poate pune întrebarea, cum poate fi cineva salvat? Cum putem fi făcuți drepți? Răspunsul nu întârzie:

„Fiind declaraţi drepţi în dar prin harul său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus; pe care Dumnezeu l-a pus în faţă să fie ispăşire prin credinţa în sângele lui, să declare dreptatea lui, pentru trecerea cu vederea a păcatelor din trecut, prin îngăduinţa lui Dumnezeu; să declare dreptatea lui în acest timp; ca el să fie just şi justificatorul celui ce crede în Isus.” (Romani 3:24-26).

Hristos a fost fără păcat, legea era în inima Sa. Viața Sa, ca Fiu al lui Dumnezeu, a valorat mai mult decât viața tuturor ființelor create, fie din cer, fie de pe pământ. El a văzut situația lipsită de speranță a omenirii și a venit „să caute și să salveze ceea ce era pierdut”. (Luca 19:10). Pentru a face acest lucru, El a luat asupra Sa natura noastră (Evrei 2:16-17) și a fost pusă peste El „nelegiuirea noastră, a tuturor”. (Isaia 53:6). Pentru a ne salva, El a trebuit să vină acolo unde eram noi, cu alte cuvinte, a trebuit să ia poziția unui păcătos pierdut. Apostolul spune:

„Fiindcă pe cel ce nu a cunoscut păcat, l-a făcut păcat pentru noi.” (2 Corinteni 5:21).

Acest lucru I-a cauzat o așa agonie în grădină. El a simțit că păcatele care erau asupra Lui Îl îndepărtau de Dumnezeu. Când atârna pe cruce, asta L-a făcut să rostească strigătul unei agonii amare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Nu durerea fizică a stors viața din Salvatorul lumii, ci povara păcatelor pe care o purta.

„Plata păcatului este moartea.” (Romani 6:23).

Păcatul aduce moarte pentru toți cei care nu sunt liberi față de el, pentru că:

„(…) păcatul odată înfăptuit, aduce moarte.” (Iacov 1:15).

Și pentru că Hristos a fost „numărat împreună cu călcătorii de lege”, El a suferit pedeapsa călcării de lege. Dar Hristos nu suferea pentru Sine.

„El, care, nu a făcut păcat, nici nu a fost viclenie găsită în gura lui.” (1 Petru 2:22).

El era Unul care putea apela în siguranță la lege pentru a-L îndreptăți, pentru că niciodată nu a încălcat-o. Aceasta nu avea nimic de spus împotriva Lui.

„ Dar el a fost rănit pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre.” (Isaia 53:5).

Hristos și-a făcut mai mult decât datoria, mai mult decât Îi era cerut, prin urmare, are dreptul să-și împărtășească meritul cu alții. Acest har este oferit în dar tuturor celor care cred în El.

Viața noastră din trecut nu a fost altceva decât păcat, pentru că orice ne‑am fi gândit să facem, a fost departe de a fi desăvârșit. Însă, credem în Hristos și avem credință în eficacitatea sacrificiului Său, și datorită acestei simple credințe Hristos va lua povara păcatelor noastre asupra Sa și vom fi considerați ca și cum nu le-am fi comis niciodată. El le poate lua fără frica vreunei consecințe nefaste, deoarece a suferit deja pedeapsa strașnică a legii pentru ele.

Din moment ce păcatele sunt luate de la noi, suntem ca și cum nu am fi încălcat legea niciodată, iar aceasta nu are nimic de spus împotriva noastră, nu ne poate condamna. Astfel, stăm îndreptățiți în fața instanței. Prin ce? Prin fapte? Nu! Îndreptățiți prin credința în Hristos. Faptele noastre ne-au condamnat. Hristos ne-a făcut drepți. Și astfel, concluzia lui Pavel este adevărată:

„(…) un om este îndreptățit prin credință, fără faptele legii.” (Romani 3:28).

Vedem, acum, că Pavel nu se contrazice când spune:

„Fiindcă nu ascultătorii legii sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci înfăptuitorii legii vor fi declaraţi drepţi.” (Romani 2:13).

Și când spune:

„(…) prin faptele legii nicio făptură nu va fi declarată dreaptă.” (Romani 3:20).

Amândouă sunt adevărate. Păzitorii legii sunt întotdeauna îndreptățiți, așa cum am demonstrat anterior, și singurul motiv pentru care nimeni nu e îndreptățit de lege este acela că nimeni nu împlinit toată legea.

În acest articol am oferit doar o scurtă schiță a modului în care păcătosul este făcut drept. În articolele următoare vom analiza relația omului cu legea, după ce el este îndreptățit, și cum, deși nimeni nu e îndreptățit prin lege, cuvintele Salvatorului nostru se aplică cu putere egală tuturor:

„Dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile.” (Matei 19:17).