HRISTOS, SFÂRȘITUL LEGII (I)

„Căci Hristos este sfârşitul legii pentru dreptate pentru toţi cei ce cred.” (Romani 10:4).

Pe baza aceasta își închipuie antinomienii, că pot învăța doctrina legii desființate. De obicei, acest text nu este redat în totalitate deoarece contestatarii se mulțumesc cu afirmația „Hristos este sfârșitul legii”, însemnând pentru ei că Hristos a abolit legea.

Acest text este atât de mult citat în favoarea desființării legii încât, înainte de a analiza interpretarea corectă, vom prezenta pe scurt absurditatea interpretării simpatizate.

1. Dacă Hristos a abolit legea atunci nu mai există păcat, deoarece „păcatul este încălcarea legii” (1 Ioan 3:4) și „nu este imputat când nu este lege” (Romani 5:13). Iar dacă nu mai există păcat, atunci nu mai poate fi nici o pedeapsă iminentă, în consecință, toți oamenii vor fi mântuiți. Dacă privim așa, acele texte care vorbesc despre mânia lui Dumnezeu, indignarea, chinul și distrugerea ce se va abate asupra păcătoșilor, rămân fără efect. Nu există nimeni mai universalist decât cel care susține că legea lui Dumnezeu e desființată.

2. Textul spune că Hristos e sfârșitul legii „pentru toți cei care cred”. Atunci, concluzionăm fără ezitare că nu e sfârșitul legii pentru cei care nu cred. Astfel, cei care susțin că prin expresia „sfâșitul legii”, aposolul a dorit să se înțeleagă desființarea legii, trebuie să învețe că legea e abolită doar pentru creștini; adică oamenii din lume sunt legați de lege, dar creștinii nu au nicio obligație față de ea. Înțelegem, așadar, că în timp ce o acțiune îndeplinită de un necredincios ar putea fi o încălcare a legii, deci un păcat, aceeași acțiune săvârșită de un credincios ar fi perfect admisibilă. Sperăm că nu este nimeni care să susțină o astfel de teorie monstruoasă ca și aceasta, însă, aceasta este deducția firească din susținerile antinomienilor.

3. Dacă Pavel, în Romani 10:4, vrea să spună că legea e deființată pentru credincioși, înseamnă că aceasta a fost anulată ori de câte ori cineva adera la creștinism, fiind dată la o parte de fiecare dată când un om se convertea. Mai mult, oricând un credincios cade și își pierde credința, legea reintră în vigoare pentru el! Doar absurditatea acestei concluzii ar trebui să convigă pe oricine de absurditatea premisei.

4. Din nou: din parabola grâului și a neghinei (Matei 13) învățăm că atât cei neprihăniți, cât și cei răi vor rămâne împreună pe pământ până la sfârșitul lumii. Mai știm că ambele categorii au existat de la căderea în păcat. Prin urmare, se înțelege din interpretarea antinomiană a textului din Romani 10:4, că legea lui Dumnezeu a fost și va fi întotdeauna, până la sfârșitul timpului, atât desființată cât și în vigoare! Acesta este apogeul absurdității și demonstrează concludent că, indiferent de înțelesul din Romani 10:4, cu siguranță acesta nu învață că vreo parte din legea lui Dumnezeu este, sau va fi vreodată, desființată, indiferent dacă vorbim de creștini sau  necredincioși.

Să ne îndreptăm acum spre ceea ce înseamnă textul cu adevărat. Cuvântul „sfârșit” este adesea folosit în sensul de „scop” sau „intenție”. Astfel, în Iacov citim:

„Aţi auzit despre răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârșitul Domnului.” (Iacov 5:11, KJV).

Nimeni nu a presupus că aceasta înseamnă sfârșitul existenței Domnului,  ci se referă la scopul pentru care El a îngăduit ca Iov să îndure o nenorocire. În același fel, înțelegem că și Romani 10:4 învață că Hristos îndeplinește intenția legii pentru cei care cred.

Pentru a putea înțelege cum realizează El acest lucru, trebuie să luăm în considerare sfârșitul sau intenția legii.

În Romani 7:10 apostolul spune că porunca (însemnând toată legea) „a fost destinată pentru viață”. Adică, dacă omul nu ar fi încălcat-o niciodată, ea ar fi putut să îi asigure viața veșnică. Aceasta este ceea ce Mântuitorul i-a spus tânărului în Matei 19:17, după cum am observat anterior.

În următorul verset, după textul care reprezintă tema noastră, citim același lucru.

„Fiindcă Moise descrie dreptatea care este din lege că: Omul care face acele lucruri va trăi prin ele.” (Romani 10:5).

Dar în timp ce acest lucru este o realitate, acest adevăr în sine arată că niciun om nu a păzit legea (Romani 3:9, 19, 23), și că în condiția lui firească niciun om nu poate ține legea.

„Pentru că mintea carnală este dușmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu și nici nu poate fi.” (Romani 8:7 ).

Cum poate atunci, să obțină cineva viața veșnică pe care legea a fost destinată să o dea? Răspunsul:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul său Fiu născut, pentru ca oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3:16).

„Darul lui Dumnezeu este viaţa eternă prin Isus Hristos Domnul nostru.” (Romani 6:23).

Legea a fost „destinată pentru viață”. Hristos este viața noastră (Coloseni 3:4) și, în consecință, sfârșitul legii. Dar acesta este doar rezultatul.

Ne eliberează Hristos de lege? Poate fi adresată întrebarea: „Îndeplinește Hristos acest rezultat pentru noi, eliberându-ne de obligația păzirii legii?” Răspunsul e nu! Deoarece numai cei care păzesc poruncile vor trăi prin ele (Matei 19:17; Romani 10:7), rezultă că nimeni nu poate să primească viața veșnică dacă va continua să le încalce. În consecință, atâta timp cât scopul legii era să ne ofere viața veșnică, înseamnă, fără îndoială, că intenția a fost ca ea să fie ținută. Astfel, citim că:

„Scopul poruncii este caritatea.”  (1 Timotei 1:5, KJV).

„Binefacere” nu este altceva decât o altă denumire pentru „dragoste”, și această traducere este dată de Revised Version. Dar,

„(…) dragostea este împlinirea legii.” (Romani 13:10).

Sau, așa cum spune Ioan:

„Fiindcă aceasta este dragostea de Dumnezeu: Să ţinem poruncile lui (…).” (1 Ioan 5:3).

Putem, deci, să parafrazăm 1 Timotei 1:5 astfel: 

„Acum, scopul sau intenția poruncii este să fie împlinită sau ținută cu scrupulozitate.”

Este edificator. Indiferent de legea dată, cert e faptul că intenția Creatorului este ca aceasta să fie ținută. Am văzut deja că niciun om nu a reușit să ajungă la această finalitate.

„Fiindcă toţi au păcătuit şi nu ajung la gloria lui Dumnezeu.” (Romani 3:23.21).

Pentru păcatele din trecut suntem „declaraţi drepţi în dar prin harul său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”. 

Chiar dacă suntem îndreptățiți prin credința în Hristos, în continuare depindem de El, pentru că, fără El, nu putem face nimic (Ioan 15:4-5). Numai prin rămânerea în El putem aduce roade, de aceea apostolul le-a spus iudeilor că ei au zel pentru Dumnezeu, dar nu conform cunoștinței.

„Căci fiind neştiutori despre dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să îşi stabilească propria lor dreptate, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu.” (Romani 10:3).

Neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa (Isaia 51:6-7) și apostolul intenționa să spună că evreii, fiind zeloși pentru Dumnezeu, dorindu-și să-I slujească prin păzirea poruncilor Sale, au căutat să o facă prin puterea lor proprie și au eșuat. Zelul lor a fost bun, dar cunoștința lor a fost deficitară deoarece nu au înțeles că doar prin Hristos pot spera să obțină perfecțiunea.

Pentru toți credincioșii, Hristos a fost făcut „înţelepciune şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (1 Corinteni 1:30). Nu prin eliberarea lor de obligația păzirii legii, pentru că atunci El nu ar fi fost făcut pentru ei dreptate, ci nedreptate, cu alte cuvinte, un slujitor al păcatului.

Fără El, cele mai bune eforturi ale noastre sunt eșecuri. Prin Cel care ne întărește, putem face toate lucrurile. Și când, la final, vom sta înaintea lui Dumnezeu sfinți și fără cusur, va fi pentru că am fost făcuți „compleți în El”.

Credem că trebuie să fie clar pentru toți că Romani 10:4 poate să slujească împotriva legii numai dacă este mutilat prin excluderea declarației că Hristos este sfârșitul legii doar pentru credincioși, și doar pentru ei, pentru că nimic nu exclude neprihănirea sau ascultarea de ea.