HRISTOS, SFÂRȘITUL LEGII (II)
În ultimul articol de acum două săptămâni, am arătat cum „Hristos este sfârşitul legii pentru neprihănire pentru toţi cei ce cred”. Ne dorim să examinăm această chestiune un pic mai îndeaproape, deoarece, așa cum am spus, sunt foarte multe aspecte ce pot fi discutate pe marginea ei. Într-adevăr, întreaga evanghelie este cuprinsă în acea singură propoziție. Fiindcă evanghelia reprezintă, pur și simplu, vestea bună despre cum cum pot oamenii care au călcat legea să poată fi salvați prin Hristos și făcuți în stare să o păzească. Pe parcursul tuturor cercetărilor noastre, să păstrați în minte faptul că neprihănirea lui Dumnezeu se află în legea Sa (Isaia 51:4-7) și că Hristos este sfârșitul legii doar pentru neprihănire, cu alte cuvinte El reprezintă scopul legii pentru ascultare.
Atragem atenția cititorului, foarte scurt, asupra capitolului șapte din Romani. Spațiul ne permite să observăm doar o porțiune din acesta. Aici, apostolul aduce în atenție, folosindu-se pe sine ca ilustrație, progresul unui om de la situația de siguranță carnală, lumească, la cea în care e aprobat de Dumnezeu. Să urmărim cu atenție relatarea sa.
Pentru început, observăm declarația sa din versetul 7, care spune că legea nu este păcat. Pavel dovedește ceea ce spune prin explicarea faptului că legea este cea care arată păcatul și îl interzice. Atunci, firește că trebuie să fie desăvârșită. Putem detecta o monedă falsă doar dacă folosim, ca etalon, una autentică. Paralela acestui verset o găsim în capitolul 3:20, unde el spune:
„Prin lege este cunoştinţa păcatului.”
El continuă:
„Fiindcă fără lege păcatul era mort.” (Romani 7:8).
Aceasta este declarația din versetul 7 într-o altă formulare. Înainte ca legea să-i fie adusă la cunoștință, el nu cunoștea păcatul, nu-l preocupa câtuși de puțin. Cu toate că nu cunoștea legea, el era un păcătos, și totuși păcatul său, raportat la cunoștința sa, era mort.
„Iar eu odinioară eram viu fără lege; dar când a venit porunca, păcatul a trăit din nou iar eu am murit.” (Romani 7:9).
Fără lege („poruncă”) el era într-o stare de liniște și siguranță carnală, pe deplin mulțumit cu sine însuși. Dar când a fost aplicată legea, aceasta a făcut ca păcatul lui să ia proporții îngrozitoare. S-a văzut exact cum era.
„Şi porunca, cea pentru viaţă, eu am aflat-o ca fiind pentru moarte.” (Romani 7:10).
Cum vine asta? Porunca (legea) a fost menită pentru viață: adică scopul ei a fost să ofere viață, și o va da tuturor celor care i se supun.
„Omul care face acele lucruri va trăi prin ele.” (Romani 10:5).
Acesta a fost scopul legii. Însă, fiind încălcată, nu-și mai poate atinge finalitatea pentru care a fost destinată; acum poate doar să condamne la moarte. Țineți bine minte acest lucru. În jurul acestui fapt se concentrează întregul argument.
Și cum a privit apostolul acea lege care, prezentându-l așa de păcătos, îl condamna la moarte? El spunea:
„De aceea legea este sfântă, şi porunca sfântă şi dreaptă şi bună.” (Romani 7:12).
Pavel a admis desăvârșirea legii și, aici, și-a demonstrat sinceritatea inimii. El nu a ocărât legea, atribuindu-i tot felul de epitete disprețuitoare, încercând să se sustragă sau să se convingă că legea e desființată. Nu! El s-a recunoscut ca fiind un păcătos, condamnat pe drept de o lege desăvârșită.
A recunoscut că legea nu i-a făcut nimic, nu a creat nimic în el, ci doar a dus la lumină ceea ce exista deja. Efectul ce se produce, atunci când legea e adusă în discuție, constă în prezentarea păcatului ca fiind extrem de imoral. E ca forța unui băț ce agită sedimentele aflate pe fundul unui vas cu apă, însă nu crează nicio impuritate. Mizeria ar fi fost acolo chiar dacă bățul nu ar fi fost introdus.
Prin urmare, Pavel nu s-a plâns, deoarece știa că la el era vina, nu în lege. Astfel, el exclamă:
„Deoarece ştim că legea este spirituală; dar eu sunt carnal, vândut sub păcat.” (Romani 7:14).
În versetul 9, Pavel își anticipează argumentul când spune „și eu am murit”. Acesta a fost rezultat final, ce a dus la liniștea sa. Ce a dorit să spună prin asta? În lumina versetelor premergătoare răspunsul este clar. El era viu când era fără lege, era un slujitor al păcatului. Moartea este antonimul vieții, prin urmare, când porunca a venit și el a murit, înseamnă că el s-a supus cerințelor legii și a încetat să păcătuiască. De asemenea, aceasta va fi finalitatea oricui va fi sincer așa cum a fost Pavel. Aceasta e convertirea. Dar, așa cum am spus înainte, apostolul anticipează cu scopul de a poziționa efectul alături de cauză. El nu a murit fără zbucium.
Îl avem acum pe om în fața noastră prezentat ca un păcătos condamnat.
„Fiindcă ce lucrez nu încuviinţez; fiindcă ce doresc aceea nu practic; dar ce urăsc aceea fac.” (Romani 7:15).
Acest verset începe cu „fiindcă”, arătând că această stare este o consecință a ceva ce are loc înainte. Propoziția dinainte spune că „eu sunt carnal, vândut sub păcat”. Care e condiția unui om care e vândut pentru a fi sclav? Un astfel de om e incapabil să facă ceva pentru el însuși. El poate fi conștient de poziția sa degradată și își poate dori să fie liber, dar e pus într-o situație în care nu se poate ajuta. Este legat de mâini și de picioare.
Fiecare păcătos e în robie ( vezi 2 Petru 2:19). Înainte ca legea lui Dumnezeu să îi fie pusă înainte, omul e inconștient de propria-i sclavie. Când vede cerințele acesteia, i se trezește un simț al propriei condiții. Dar efortul său de a rupe lanțul care îl ține cu putere nu aduce roade deoarece prelungita sa robie l-a slăbit. Lupta păcătosului condamnat împotriva păcatului este amintită în mai multe versete ale acestui capitol.
„Atunci, dacă fac ce nu voiesc, încuviinţez legea că este bună. Aşadar, acum, nu mai sunt eu cel ce lucrează aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Romani 7:16-17).
Avem cazul unui om condamnat de păcat prin lege, care încearcă în mod conștiincios să o păzească și totuși încălcând-o repetat chiar împotriva voinței sale. El spune: „Nu eu sunt cel care face asta, nu îmi propun să încalc legea, dar păcatul m-a ținut în robie așa de mult timp și are o așa putere asupra mea încât nu pot fi liber.” Păcătosul nu mai păcătuiește din dorința de a păcătui, ci din cauza forței obiceiului din care nu poate scăpa. Și uite așa, eforturile fără succes continuă până când omul declară, în agonia disperării:
„O, ce om nenorocit sunt eu. Cine mă va elibera din trupul acestei morţi?” (Romani 7:24).
Nu ne putem imagina o stare mai oribilă decât cea care ne este pusă înainte. În vremurile străvechi, un delicvent era uneori legat cu lanțuri de cadavrul unui om, forțat să târască după el trupul aflat în putrefacție până când duhoarea îi provoca o moarte mizerabilă. Gândiți-vă la încercările disperate, ale unui astfel de om, de a scăpa și cât de frenetic devenea în momentul în care realiza neputința brațului său în comparație cu lanțul care îl ținea legat. Întreaga ființă ar plânge cu un plâns vrednic de milă: „Cine mă va elibera de acest trup de moarte?” Câți sunt cei care s-au simțit astfel sub povara păcatului!
Aceasta este situația în care se găsea apostolul (ca reprezentant al unei clase de oameni). Simțea că păcatul îl va cufunda în ruină și, convins fiind de inutilitatea eforturilor sale, strigă după salvare: „Cine mă va elibera de acest trup de moarte?” De îndată ce întrebarea este pusă, Pavel exclamă din nou, de data aceasta cu o bucurie plină de entuziasm:
„Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru.” (Romani 7:25).
Din momentul în care a realizat incapacitatea sa de a satisface cerințele legii, Hristos i se descoperă și Pavel acceptă, fără întârziere, salvarea de la sigurul care o poate oferi. Hristos sfărâmă lanțurile și îl eliberează pe prizonier. Nu doar că iartă abaterile din trecut, ci ne și ajută să rupem lanțurile obiceiurilor și să învingem iubirea de păcat. Apoi apostolul continuă.
„Aşadar, acum nu este condamnare pentru cei în Hristos Isus.” (Romani 8:1).
Motivul pentru care nu mai este condamnare este prezentat în versetele următoare în care se spune că cel care este în Hristos păzește legea lui Dumnezeu. Acesta „umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului”. Cu alte cuvinte, „este o creatură nouă”.
Argumentul nu e complet fără următoarele versete:
„Fiindcă ce nu putea face legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne; pentru ca dreptatea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului.” (Romani 8:3-4).
Ce nu putea face legea? Nu putea să îndreptățească pe niciun om, ca mai apoi să îi dea viață. Unde era slăbiciunea ei? Nu în ea însăși, ci în „carne”. Dacă legea îl condamnă pe om, acesta e de vină, nu legea. Aceasta nu poate da viață deoarece a fost încălcată.
Și ce a făcut Dumnezeu în această situație extremă? A trimis pe singurul Său Fiu. Pentru ce? Pentru ca neprihănirea legii (adică, legea în integralitatea ei) să poată fi împlinită în noi. Ce nu puteam face când eram încă în robia păcatului, putem face când devenim oameni liberi în Hristos. Ni se cere neprihănirea, ceea ce înseamnă că trebuie să facem ceva, deoarece aceasta, pur și simplu, presupune a face binele. Însă Hristos spune:
„(…) fără mine, nu puteți face nimic.” (Ioan 15:5).
Neprihănirea noastră, adică eforturile noastre neajutorate de a face binele, nu valorează nimic. Nici măcar nu e neprihănire, ci nelegiuire.
Însă când unim puterea lui Hristos cu slăbiciunea noastră, cu adevărat putem spune:
„Pot toate prin Hristos, care mă întăreşte.” (Fillipeni 4:13).