Nu există un alt text care să fie invocat mai des de către cei care învață că legea e desființată, decât Romani 6:14;

„Fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har.”

Totuși, poate fi spus cu greu că Romani 6:14 poate fi chemat în ajutor, pentru că textul în întregime este rareori prezentat și nici contextul nu este citat de oponenții legii lui Dumnezeu. Ne pare rău să spunem că unii chiar și uită să spună de unde se găsește citatul scurt, făcând imposibil pentru cei nefamiliari cu Biblia să examineze personal chestiunea pentru ei înșiși. Vom încerca să explicăm înțelesul exact al expresiei, lăsând Biblia să fie propriul ei interpret.

Înainte de a intra în studiul unui text disputat, este întotdeauna bine ca, pe cât se poate, să avem câteva afirmații clare cu privire la subiectul în discuție. Din fericire, Biblia nu duce lipsă de afirmații explicite cu privire la subiectul legii. Vom cita câteva în plus față de celelalte amintite anterior în aceste articole. Hristos a spus:

„Să nu gândiţi că am venit să distrug legea sau profeţii; nu am venit să distrug, ci să împlinesc.  Fiindcă adevărat vă spun: Până cerul şi pământul vor trece, o iotă sau o frântură de literă nu va trece nicidecum din lege, până totul va fi împlinit.” (Matei 5:17-18).

Dar, încă nu s-a împlinit totul. Prin Isaia, Domnul a spus:

„Căci, iată, eu fac noi ceruri şi un nou pământ.” (Isaia 65:1).

Această profeție nu s-a împlinit încă, în consecință, conform cuvintelor Mântuitorului, legea nu a trecut încă. Și pentru a arăta mai clar natura imuabilă a legii, El a spus:

„Dar este mai uşor pentru cer şi pământ să treacă, decât să cadă o frântură de literă a legii.” (Luca 16:17).

Cuvintele lui Hristos din Matei 7:21 sprijină tocmai textul pe care îl avem în vedere. Se afirmă că Romani 6:14 învață că creștinilor nu li se cere păzirea legii. Dar Hristos a spus:

„Nu oricine îmi spune: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerului; ci cel ce face voia Tatălui meu care este în cer.” (Matei 7:21).

Acesta îi include pe toți cei ce vor intra în cer, indiferent de națiunea sau clasa din care fac parte. Chemarea Numelui Domnului nu este suficientă. Doar cei care au facut voia lui Dumnezeu vor intra în cer. În acest caz, cu siguranță că legea e obligatorie pentru creștini.

Din nou, așa cum am văzut deja, legea este neprihănirea lui Dumnezeu.

„Limba mea va vorbi despre cuvântul tău, pentru că toate poruncile tale sunt dreptate.” (Psalmii 119:172).

„Dreptatea ta este o dreptate veşnică şi legea ta este adevărul.” (Psalmii 119:142).

Aici avem două chestiuni stabilite: că legea este neprihănire și că ea este veșnică. În cartea lui Isaia, Domnul spune:

„Daţi-mi ascultare, voi care cunoaşteţi dreptatea, poporul în a cărui inimă este legea mea.” (Isaia 51:7).

Din nou se arată faptul că legea lui Dumnezeu este neprihănire. Versetul anterior spune:

„(…) dreptatea mea nu va fi abolită.” (Isaia 51:6).

Bineînțeles că nu! Cine poate presupune pentru un moment că Dumnezeu ar desființa neprihănirea? Nimeni nu-I va pretinde acest lucru, cu toate că, exact acest lucru l-ar face dacă ar desființa legea.

Acum suntem gata să luăm, din nou, textul în considerare.

„Fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har.” (Romani 6:14).

Cine sunt cei care nu sunt sub lege? Cei care sunt sub har. Acum, Pavel spune:

„Prin har sunteți salvați.” (Efeseni 2:5).

Prin urmare, aceia, și numai aceia, care sunt sub har vor fi salvați în împărăția lui Dumnezeu. Însă, am văzut deja în cuvintele Mântuitorului din Matei 7:21, că doar cei care împlinesc voia sau legea lui Dumnezeu vor fi salvați.

Atunci, rezultă neapărat faptul că cei care sunt sub har, sunt chiar cei care păzesc legea lui Dumnezeu. În consecință, atunci când apostolul spune că nu suntem sub lege, ci sub har, el nu intenționează să spună că nu suntem obligați să o păzim.

Dacă ne uităm în context, vom descoperi confirmarea acestei concluzii. Întorcându-ne la capitolul anterior, descoperim afirmația că:

Romani 5:20

„(...) unde păcatul a abundat, harul a abundat şi mai mult.”

Harul lui Dumnezeu este destul de cuprinzător încât să includă toate păcatele. Apostolul continuă:

„Atunci, ce vom spune? Să continuăm în păcat ca să abunde harul?” (Romani 6:1).

Ideea e următoarea: „Din moment ce harul lui Dumnezeu se întinde peste toți și este arătat clar unde păcatul este cel mai mare, să continuăm în păcat pentru ca Dumnezeu să aibă ocazia de a-și manifesta harul Său față noi?”

„Nicidecum. Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în el?” (Romani 6:2).

A păcătui doar pentru ca Dumnezeu să aibă șansa de a ne ierta este egal cu a-L ispiti. Dacă o astfel de conduită ar fi urmată față de un conducător omenesc, nimeni nu s-ar aștepta să vadă vreo iertare.

Așadar, am învățat că cei peste care își manifestă Dumnezeu harul, nu trebuie să păcătuiască. Dar ce este păcatul?

„Oricine practică păcatul, de asemenea încalcă legea; căci păcatul este încălcarea legii.” (1 Ioan 3:4).

Deci, subiecții harului nu trebuie să încalce legea. În versetele de la 3 la 5, Pavel introduce subiectul botezului, spunând că noi am fost botezați în Hristos – sădiţi în asemănarea morţii sale.

„De aceea suntem îngropaţi cu el prin botez în moarte; pentru ca, aşa cum Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui, chiar aşa şi noi ar trebui să umblăm în înnoirea vieţii.” (Romani 6:4).

Aceasta e în acord cu ceea ce citim în 2 Corinteni 5:17 – că „dacă este cineva în Hristos, e o creatură nouă”. 

„Ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi este crucificat cu el, pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, ca de acum înainte noi să nu mai servim păcatului. (…) Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă a fi morţi într-adevăr faţă de păcat, dar vii pentru Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru.” (Romani 6:6, 11).

În versetele 12 și 13, el ne îndeamnă să fugim de păcat, și ne mai spune următoarele:

„Predaţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu ca vii dintre morţi, şi membrele voastre lui Dumnezeu ca unelte ale dreptăţii.” (Romani 6:13).

Și acum ajungem la versetul nostru:

„Fiindcă păcatul nu va avea domnie asupra voastră; fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har.” (Romani 6:14).

Dacă oamenii ar citi întregul verset, nu ar fi cu putință pentru ei să concluzioneze că „nu sunteți sub lege” înseamnă libertatea încălcării legii după buna lor plăcere. Să observăm. Ce este păcatul?

„Păcatul este încălcarea legii.” (1 Ioan 3:4).

Pavel le spune unora:

„Păcatul nu va avea domnie asupra voastră.”  (Romani 6:14).

De ce?

„Fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har.”

În felul acesta învățăm că cei care nu sunt sub lege, nu sunt sub dominația păcatului. Cuvintele apostolului sunt încadrate într-o manieră ce ne obligă să concluzionăm că cei care sunt sub lege, sunt sub dominația păcatului.

Dar păcatul, după cum am învățat, reprezintă călcarea legii. Prin urmare, cei care sunt sub lege sunt cei care păcătuiesc, care încalcă legea. Se pare totuși că nimeni nu ar putea să nu vadă clar acest lucru. Cuvintele lui Pavel din versetul 14, se referă atunci, pur și simplu, la acest lucru: cei peste care și-a manifestat Dumnezeu harul iertător, nu se vor îndupleca să calce legea.

Tocmai acest argument arată că legea e în vigoare, deoarece dacă nu ar fi, ei nu ar putea să fie sub ea. Următoarele versete susțin acest punct de vedere.

„Ce atunci? Să păcătuim pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum.” (Romani 6:15).

Este, pur și simplu, o repetiție a versetelor 1 și 2. Printr-un caz familiar, haideți să ilustrăm ceea ce apostolul dorește să spună.

Avem un om care a furat un cal. Acesta a fost găsit vinovat și condamnat la un anumit număr de ani pe care să-i execute în închisoare. El a încălcat legea, iar aceasta își are mâna puternică asupa lui. El este sub lege. Ea este cea care îl ține închis în temniță.

Dar înainte ca sentința lui să fie executată, prietenii intervin pentru el și guvernatorul îl amnistiază. El este acum un om liber. Legea nu îl mai ține. Totuși, el îi este îndatorat guvernatorului pentru libertatea sa. Guvernatorul nu avea nicio obligație de a interveni în cazul său pentru a-l elibera. A fost pur și simplu un privilegiu, un act al harului. Prin urmare, omul este un subiect al harului guvernatorului. Acum ce va face el? Tu spui că dacă omul va aprecia favoarea ce i-a fost făcută, va trăi o viață curată și liniștită, și niciodată nu se va mai face vinovat de călcarea legii. Acel guvernator l-a iertat doar datorită înțelegerii dintre ei că va face așa.

Să presupunem totuși că omul ar fi spus:  „Acum sunt un om liber. Legea m-a ținut pentru o vreme, însă acum nu mai sunt sub ea. Sunt un subiect al favorii speciale a guvernatorului. Acum, voi putea fura cai, sau voi putea să fac orice îmi face plăcere.”

Vei spune imediat că dacă autoritățile ar auzi aceste cuvinte, l-ar urmări, și dacă ar fi prins recidivând, ar fi repede băgat în închisoare.

Prin acordarea unei favori speciale, guvernatorul nu i-a permis încălcarea legii. Acel act al favorii nu a făcut altceva decât să-l plaseze pe om în poziția în care se afla înainte de încălcarea legii, cu excepția faptului că acum se află sub o obligație și mai mare de a o păzi. Dacă înainte de a i se da libertatea, omul și-ar fi făcut cunoscute intențiile de a fura din nou, guvernatorul nu i-ar fi arătat nicio favoare.

Nimeni nu întâmpină vreo dificultate în înțelegerea cazului prezentat mai sus. Ei bine, aceleași principii le putem aplica oamenilor în relația lor cu Dumnezeu. Să ne amintim că toți oamenii au încălcat legea și s-au adus pe ei înșiși sub condamnare, și nu pot obține ajutor decât de la Dumnezeu. 

Datorită sacrificiului lui Hristos și prin mijlocirea Sa, Dumnezeu dorește să reverse harul Său peste toți, îndreptățidu-i, astfel, fără plată. Însă El nu îi va salva pe cei care se mulțumesc să fie sub condamnarea legii. Aceștia trebuie să își dorească libertatea.

Și cum se poate ști cine își dorește să fie liber, și cine e mulțumit să rămână în robia păcatului? Pur și simplu prin acțiunile lor.

Dacă iubesc păcatul și nu sunt hotărâți să înceteze a mai încălca legea, nu mai este nevoie de alte dovezi. Manifestarea unei favori față de astfel de oameni ar fi o favoare risipită.

Dar celor care suspină, precum Pavel, după eliberarea de povara vinei ce stă asupra lor, li se poate oferi în siguranță libertate, deoarece ei nu o vor trata ca o permisiune de a păcătui în continuare.