„Nu știți, fraților – vorbesc unor oameni care cunosc legea – că legea stăpânește asupra omului câtă vreme el trăiește? De pildă, femeia măritată este legată prin lege de bărbatul ei câtă vreme trăiește el, dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea căsătoriei. Dacă deci ajunge a altuia cât încă îi trăiește bărbatul, se va chema adulteră; dar dacă-i moare bărbatul, este liberă față de lege și nu mai este adulteră dacă ajunge a altuia. Tot astfel, frații mei, și voi ați murit față de lege prin trupul lui Hristos, ca să ajungeți ai Altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți, ca să aducem rod pentru Dumnezeu. Căci pe când eram în firea pământească, patimile păcatelor, date la iveală prin lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducă rod pentru moarte. Dar acum, am fost dezlegați de lege, fiindcă am murit față de ceea ce ne ținea în robie, ca să slujim prin înnoirea lucrată de Duhul, și nu prin trăirea veche, după literă.” (Romani 7:1-6).
Baza acoperită de capitolul 7 are, într-adevăr, două părţi. Prima parte stabileşte faptele generale dinaintea noastră. Ultima parte intră în detaliile şi particularităţile celor ce ne sunt date în prima parte.
În cele 6 versete pe care le-am citit, este dată o ilustraţie şi o aplicaţie. Ilustraţia este uşor de înţeles. Este prezentat simplul fapt al căsătoriei. O femeie măritată este legată de soţul ei cât timp trăieşte el. Prin ce este legată? Prin lege. Este contrar legii să aibă în acelaşi timp doi soţi; dar dacă moare primul soţ, aceeaşi lege îi va permite să se căsătorească cu alt bărbat. Aceasta nu este decât o ilustrare clară, şi dacă este păstrată în minte pe parcursul studiului acestui capitol, va fi de mare ajutor în înţelegerea acestuia.
În acest capitol, nu este nevoie de niciun argument pentru perpetuitatea legii. Nu aceasta este chestiunea în discuţie. Apostolul nu aduce un argument special pentru a demonstra că legea nu este abolită. Argumentul său începe din punctul în care acest lucru este deja stabilit, şi arată lucrarea practică a legii în cazuri individuale. El aduce în inimile oamenilor convingerea că ei sunt sub lege; şi dacă sunt sub ea, cum poate fi abolită aceasta? Aceasta îşi cere pretenţiile asupra inimilor oamenilor, şi prin Duhul lui Dumnezeu ei simt puterea lucrătoare a acesteia asupra lor, şi de aceea, ei ştiu că ea nu este abolită.
Reţineţi clasa de oameni cărora le scrie Pavel: „Vorbesc unor oameni care cunosc Legea.” (Romani 7:1). Această epistolă este adresată celor care mărturisesc că sunt urmaşi ai lui Hristos. Găsim în capitolul 2, de la versetul 17: „Tu însă, care te numești iudeu, te bizui pe Lege, te lauzi cu Dumnezeu (…).”
Acum, ilustraţia: În timp ce legea nu permite femeii să fie unită cu doi bărbaţi în acelaşi timp, aceasta îi va permite să fie unită cu doi în succesiune. Legea este cea care îi permite, şi legea este cea care o uneşte. Aceeaşi lege care o uneşte cu primul soţ, îi permite, de asemenea, să fie unită cu cel de-al doilea, după ce primul a murit. Este uşor de înţeles acest aspect, de aceea nu este nevoie să insistăm asupra lui.
Acum, aplicaţia: „Tot astfel, frații mei, și voi ați murit față de Lege prin trupul lui Hristos, ca să ajungeți ai Altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți, ca să aducem rod pentru Dumnezeu.” (Romani 7:4). Noi putem stabili cine sunt cei doi soţi, începând cu cel de-al doilea. Acel „Altul”, cu care urmează să ne căsătorim, este Cel care a fost înviat din morţi, şi este Hristos. Noi suntem una din părţile celei de-a doua căsătorii, iar Hristos este cealaltă parte. El este Cel de-al doilea soţ.
Se naşte acum întrebarea: Cine a fost primul soţ care a murit, ca să putem fi uniţi cu cel de-al doilea? Capitolul 5 a răspuns la asta. Comparaţi Romani 7:5 cu Romani 6. „Fiindcă pe când eram în carne, pasiunile păcatelor, care erau prin lege, lucrau în membrele noastre, să aducă rod pentru moarte.” (Fidela). Legea ne-a ţinut în prima uniune, iar acum, cu ce suntem uniţi? În ce am intrat? Noi am fost în uniune cu carnea. În capitolul 6, găsim că trupul păcatului este distrus de Hristos. Prin ce mijloc este distrus trupul păcatului? Prin răstignirea omului împreună cu Hristos.
În primul rând, suntem uniţi cu păcatul – carnea păcătoasă[1]. Nu putem sluji la doi stăpâni. Sunt două personaje aici. Suntem robi ai unui stăpân – uniţi cu un soţ. Nu putem sluji doi stăpâni în acelaşi timp, şi nu putem fi uniţi cu doi soţi în acelaşi timp. Dar putem fi uniţi cu doi în succesiune. Primul dintre ei, cu care toți am fost uniţi, este trupul păcatului; cel de-al doilea este Hristos, care a înviat din morţi.
Se naşte întrebarea, ce înseamnă că, prin trupul lui Hristos, am murit în ce priveşte legea? Aceasta ne aduce în punctul în care ilustraţia ne dezamăgește. Ne dezamăgește ilustraţia – de ce? Pentru că este cu totul imposibil să găseşti ceva în viaţă care să reprezinte corect, în toate aspectele, lucrurile divine. Nu există nicio ilustraţie care să servească în fiecare particularitate. De aceea avem aşa multe tipuri ale lui Hristos. Nimeni nu poate servi ca un prototip complet al Lui. Într-un loc, îl avem pe Adam ca un tip al lui Hristos; îl avem pe Abel, pe Moise, pe Aaron, David, Melhisedec şi mulţi alţii care reprezintă diferite faze ale lui Hristos, pentru că niciunul din ei nu-L putea reprezenta în toate particularităţile.
Atunci când apostolul voia să reprezinte uniunea tuturor oamenilor cu casa lui Israel, el spunea: „Nu vreau să fiți în necunoștință cu privire la taina aceasta.” (Romani 11:25). Aceasta e o taină; este ceva nenatural. El spune că este un proces de altoire, dar că este contrar metodei naturale. De aceea, această ilustraţie a căsătoriei nu poate fi considerată completă în fiecare particularitate. Şi totuşi, la urma urmei, ilustraţia nu eşuează, dacă alegem să luăm în considerare că acea uniune cu primul soţ, este o legătură criminală. Aşa este şi în aplicaţie. Cei care sunt uniţi cu carnea, sunt vinovaţi de o crimă capitală. Legea îi ţine în acea conexiune – adică aceasta nu le va permite să destrame uşor acea uniune, ca şi cum nimic nu ar fi avut loc – dar le cere viaţa. Cu aceste explicaţii putem înţelege cele ce urmează.
Aflăm că suntem uniţi cu păcatul şi cu trupul păcatului. Atunci, Hristos vine la noi şi ni Se prezintă ca fiind Cel pe deplin minunat. În realitate, El este singurul care are o pretenţie reală asupra noastră. „Dar am ceva împotriva ta: și anume că ți-ai părăsit dragostea dintâi.” (Apocalipsa 2:4). Apostolul le scrie celor care cunosc legea şi care şi-au părăsit dragostea dintâi, şi ceea ce li se aplică lor, se va aplica de asemenea, în mai mare măsură, celor din lume. Hristos vine la uşa inimii noastre şi bate, şi ne roagă să venim la El. El Şi-a întins mâinile întreaga zi spre un popor răzvrătit, „care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui”. (Isaia 65:2). Ce profundă, cât de nepătrunsă este dragostea lui Dumnezeu!
În Ieremia 3:1 citim: „El zice: «Când se desparte un bărbat de nevastă-sa, pe care o părăsește, și ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea?» N-ar fi chiar și ţara aceea spurcată? Și tu ai curvit cu mulţi ibovnici, și să te întorci iarăși la Mine?, zice Domnul.” Pavel, scriind corintenilor, le spune: „Pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.” (2 Corinteni 11:2).
Noi dorim acum acea frumuseţe a caracterului pe care o găsim doar în Hristos. Noi vedem că această uniune în care suntem ţinuţi – cu carnea – nu este o uniune plăcută, dar soţul cu care suntem căsătoriţi este un asupritor (n.t. - engl. taskmaster= unul care impune o sarcină, sau îl împovărează pe altul cu muncă), el este un tiran care ne oprimă în așa fel încât să nu avem libertate. Carnea este tiranică, ne ţine legaţi, și ne determină să facem, nu ceea ce vrem, ci ceea ce doreşte ea să facem. Când noi, cu ajutorul lui Hristos, simţim că această uniune este o robie exasperantă, atunci ne trezim la starea reală a condiției noastre şi realizăm că, în timp ce aceasta ne-a mulţumit pentru un timp, noi acum o urâm, dorind să scăpăm de aceasta şi să fim uniţi cu Hristos.
Dar aici vine dificultatea. Aceasta este exprimată în cuvintele din Iacov 4:4: „Suflete adultere! Nu știți că prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu.” Credeţi că în van a zis Hristos: „Sau ce au în comun lumina și întunericul? Ce înțelegere poate fi între Hristos și Beliar?” (2 Corinteni 6:14). Ȋn timp ce rămânem încă în trup, noi dorim să luăm numele lui Hristos. Desigur, este imposibil pentru noi să ne bucurăm cu adevărat de Hristos şi să fim încă agăţaţi de trupul păcatului, deşi, după aparenţa exterioară, am putea să o facem. Noi nu putem fi uniţi efectiv cu Hristos şi lumea în acelaşi timp. Noi nu-L putem avea pe Hristos ca soţ al nostru, şi în acelaşi timp să trăim cu lumea.
Noi putem lua numele lui Hristos şi în acelaşi timp să păstrăm păcatele cărnii. Dar legea nu va îndreptăţi o persoană care face asta – care ia numele unui bărbat, şi în acelaşi timp trăieşte cu altul. Legea lui Dumnezeu nu ne va îndreptăţi în luarea numelui lui Hristos, şi în trăirea cu carnea. Suntem noi îndreptăţiţi în luarea numelui lui Hristos – spunând că suntem uniţi cu Hristos, şi în acelaşi timp trăind în uniune cu trupul păcatului? Nu, cu siguranţă nu.
Găsim din nou aici cum este păzită legea la fiecare pas în această chestiune a îndreptăţirii prin credinţa în Hristos. Este tăiată orice posibilitate ca un om să spună: „Sunt al lui Hristos şi Hristos este al meu, și nu contează ce fac, pentru că Hristos este Cel care face asta în mine.” Nu, asta nu este aşa. Nu putem pune niciun păcat pe socoteala lui Hristos. El nu este responsabil pentru niciun păcat, pentru că legea nu ne îndreptăţeşte în comiterea vreunui păcat. Astfel, vedem că îndreptăţirea prin credinţă nu este altceva decât aducerea unei persoane în conformitate desăvârşită cu legea. Ȋndreptăţirea prin credinţă nu prevede nicio încălcare a legii.
Vom continua să luăm în considerare cazul acelora care au fost inconştienţi faţă de pretenţiile legii, în timp ce mărturiseau despre aceasta. Pavel le vorbeşte acelora care cunosc legea, care se laudă cu legea, mărturisesc că înalţă legea şi, în acelaşi timp, ei sunt atât de orbi faţă de cerinţele legii, încât au gândit că Îl pot mărturisi pe Hristos şi să trăiască în păcat. Nu întotdeauna cei care mărturisesc că se tem că onoarea legii va fi micşorată, sunt cei care realizează pretenţiile ei în cea mai mare măsură. Poate că unii chiar au predicat legea şi, în acelaşi timp, au crezut că pot trăi în tolerarea poftelor cărnii, gândind că au fost uniţi cu Hristos.
Hristos a fost pus în faţa noastră şi vedem că nu putem fi uniţi în acelaşi timp și cu Hristos, şi cu trupul păcatului. Atunci, vom spune că renunţăm la primul soţ – trupul păcatului – şi devenim uniţi cu Hristos. Dar cum putem fi liberi de acest trup al păcatului – acest prim soţ? Noi nu-l putem face să moară spunând, pur şi simplu, că dorim să fie mort. Femeia care s-a scârbit în inimă de soţul ei, pentru că este un tiran brutal, nu se poate despărţi de acesta doar dorindu-și asta. Este un lucru bun că vrem să-I slujim lui Hristos, dacă am ţinut cont de preţ şi ştim că suntem sătui de viaţa noastră veche, vrem să începem o nouă viaţă și să trăim cu Hristos. Pentru că atunci când ajungem în acest punct, putem descoperi cu uşurinţă cum se poate face asta.
Hristos vine la noi şi propune o unire cu noi. Asta este legal, pentru că El este singurul care ne poate pretinde ceva cu adevărat, de aceea, în timp ce trăim în această relație josnică cu trupul păcatului, El poate, legal, să vină la noi şi să ne roage să fim uniţi cu El. Dar noi suntem uniţi cu acest trup al păcatului, şi legea nu ne va îndreptăţi în a deveni uniţi cu Hristos până când acel trup al păcatului nu este mort.
Reţineţi ce este implicat în această imagine a căsătoriei. Când două persoane sunt unite în căsătorie, ele devin un singur trup. Acest lucru este un mister. Pavel spune că „de aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos și Biserică)”. (Efeseni 5:31-32). Acesta este gândul care este ţinut înaintea noastră prin această imagine a căsătoriei. Pentru că noi doi – noi şi carnea – suntem atât de bine îmbinaţi, încât nu mai suntem doi, ci un singur trup, şi viaţa noastră este doar una.
Priviţi înapoi în viaţa voastră şi observați dacă este vreun timp în care puteţi vedea că aceasta a fost separată de păcat. A fost o viaţă de păcat. Păcatul a fost întotdeauna o parte a vieţii voastre. Noi avem o singură viaţă, şi aceasta a fost păcat. De aceea, aşa de uniţi am fost cu păcatul, că a fost o singură viaţă între noi – noi doi am fost un singur trup. Atunci, singura cale de a scăpa de acest trup al păcatului – care este una cu noi, este să murim și noi. Aşa spune apostolul – că noi am devenit morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos. Pentru că unirea cu carnea a fost cu adevărat ilegală, şi legea a avut o pretenţie asupra noastră din cauza acestei uniri. Aceasta ne va da la moarte din cauza acestei uniri. Noi suntem morţi în Hristos, şi trupul păcatului moare şi el.
În capitolul 6 citim că „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de putere”. (Romani 6:6). Hristos, în propria-I carne, a purtat păcatele noastre în trupul Lui, pe lemn. El a luat păcatele noastre ca ele să poată fi răstignite cu El, pentru ca trupul păcatului să poată fi distrus. Noi am consimţit să murim. Recunoaştem că viaţa noastră este pierdută faţă de lege, şi că legea are o pretenţie dreaptă asupra noastră. Atunci noi, de bunăvoie renunţăm la viaţa noastră, pentru ca acest atât de urât trup al păcatului, să poată muri. Noi ne-am împotrivit atât de mult unirii cu acesta, încât suntem dispuşi să murim pentru ca și el să moară.
„Așadar, am fost îngropați odată cu El, prin botezul în moartea Lui, pentru ca, după cum a înviat Hristos din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi să umblăm într-o viață nouă.” (Romani 6:4). Aşadar, după cum am murit cu Hristos, suntem, de asemenea, înviaţi cu Hristos. Dar Hristos nu este un slujitor al păcatului, deci, în timp ce răstigneşte trupul păcatului, El nu îl va învia din nou, şi trupul păcatului este distrus. Astfel am înviat, unirea dintre noi şi Hristos este completă, pentru ca de acum înainte, să aducem roade lui Dumnezeu.
„Dar acum, am fost dezlegați de Lege, fiindcă am murit față de ceea ce ne ținea în robie (…).” (Romani 7:6). Cine este mort? Trupul păcatului! Pentru că noi am fost uniţi cu acel trup al păcatului, legea avea ceva împotriva noastră. Reţineţi: Dumnezeu nu are nicio ură împotriva noastră. Dumnezeu nu are nicio dorinţă să ne pedepsească, dar El nu poate tolera păcatul. Legea Sa trebuie să condamne păcatul, şi pentru că noi am fost identificaţi cu păcatul, astfel că am fost una cu el, prin condamnarea păcatului, ea inevitabil ne condamnă și pe noi. Aşa că, atât timp cât trăiam o viață de păcat, acea condamnare era inevitabil asupra noastră. Dar, aşa cum am arătat deja, avem de ales când să murim, şi am ales de bunăvoie să ne dăm vieţile Lui, în timp ce putem avea în schimb viaţa Sa.
Când viaţa noastră a fost predată legii, pretenţia pe care legea a avut-o împotriva noastră este satisfăcută, pentru că acum, trupul păcatului fiind mort, noi suntem eliberaţi de lege tot aşa cum femeia, al cărei soţ este mort, este eliberată prin lege de soţul ei, aşa că ea poate fi unită cu altul. Dar aceeaşi lege, care o ţinea legată de primul soţ, o uneşte cu al doilea. Aşa este în acest caz. Aceeaşi lege care ne-a legat de trupul păcatului, acum mărturiseşte unirea noastră cu Hristos (Romani 3:21). Acea lege desăvârşită mărturiseşte despre unirea noastră cu Hristos şi o îndreptăţeşte. Cât timp noi rămânem în Hristos, aceasta ne îndreptăţeşte în unirea respectivă, arătând că unirea cu Hristos este conform legii.
Puterea lui Hristos este în stare să ne ţină în acea unire. „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El” (Romani 6:8). Noi am devenit uniţi cu Hristos în actul morţii. Prin acea moarte, legătura care ne-a unit cu primul soţ – trupul păcatului – a fost ruptă, trupul păcatului a fost distrus, şi acum înviem împreună cu Hristos.
Credem noi că vom trăi cu El? De ce se căsătoresc oamenii? Ca să poată trăi împreună. Atunci, pentru că am fost uniţi cu Hristos prin moarte, credem că, de când suntem înviați cu El, vom trăi cu El. Observaţi mai departe – când doi oameni sunt uniţi, ei nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup. Despre Hristos se spune: „Pentru ca din cei doi să creeze în El Însuși un singur om nou, făcând astfel pace.” (Efeseni 2:15). Noi suntem ai Lui, Hristos şi noi suntem una, de aceea, împreună, noi constituim un om nou. Cine este acel om? Hristos este.
Bine spune Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” Galateni (2:20). Acum, este Hristos, nu noi. Noi suntem reprezentanţi ai lui Hristos pe pământ. De aceea, Hristos, în rugăciunea Sa din grădină, S-a rugat ca „pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).
Cum poate lumea cunoaşte asta? Din Biblie? Nu, pentru că lumea nu citeşte Biblia; de aceea, Dumnezeu ne-a pus în lume ca lumini ale lumii. Biblia este o lumină şi o candelă, dar nu pentru aceia care nu o acceptă. Noi luăm cuvântul lui Hristos, ne alimentăm spiritul cu el, Îl aducem pe Hristos în inimile noastre, şi astfel s-a efectuat unirea. Apoi lumina luminează asupra lumii, şi lumea cunoaşte că Hristos a fost trimis ca mântuitor divin.
Trecem peste câteva versete. Apostolul arată că în timp ce impulsurile păcatului au venit prin lege, aceasta nu este din cauză că legea este păcătoasă, ci pentru că ea este sfântă. Prin lege vine cunoştinţa păcatului. Pavel a trăit cândva într-o siguranţă carnală, slujind lui Dumnezeu, aşa cum gândea el; dar când a venit porunca, păcatul a abundat, iar el a murit. Această lege care a fost dată pentru viaţă, pentru că îndreptăţeşte pe cel care ascultă, nu aducea decât moarte pentru el, pentru că nu s-a supus cu adevărat acesteia. De aceea spune el: „Așa că Legea este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună.” (Romani 7:12).
Dar reţineţi, înainte de acest timp, Pavel a fost unul care a onorat legea, se lăuda cu legea, de aceea, el scrie celor care cunosc legea, celor care s-au străduit cu toată puterea lor să ţină legea. Și totuşi, ei sunt cei care trebuie eliberaţi de lege. De ce? Pentru că în timp ce se laudă cu legea, prin călcarea acesteia, ei L-au dezonorat pe Dumnezeu.
Acum, noi vom servi, dar cum? Nu aşa cum am făcut înainte, în vechea slovă, ci în înnoirea duhului. Aceasta înseamnă că însăși slujirea noastră față de lege este ceva de care trebuie să fim eliberați. De ce? Pentru că a fost, pur şi simplu, un serviciu forţat. A fost în vechea slovă, nu a existat duh şi viaţă în asta. Nu a fost a lui Hristos, de aceea a fost păcat. Ne-am lăudat cu legea, am mărturisit că ţinem legea, şi totuşi acea slujire era păcat, şi trebuie să fim eliberaţi de acest tip de slujire faţă de lege, pentru a sluji în mod corect. Aşa că acum slujim în înnoirea duhului, nu în vechea slovă.
Ȋn ultima parte a capitolului, apostolul arată că vechea slovă este cea de care trebuie să fim eliberaţi. „Dar eu sunt firesc, vândut rob păcatului.” (Romani 7:14). Noi îl lezăm foarte tare pe apostolul Pavel, acel om sfânt, când spunem că prin aceasta, el face referire la propria sa experienţă creştină. El nu își scrie propria sa experienţă acum, când este unit cu Hristos. El scrie experiența acelora care slujesc, dar în vechea slovă, și în timp ce pretindeau că slujesc lui Dumnezeu, sunt pământeşti, vânduţi păcatului.
O persoană vândută sub robie, este un sclav. Care este dovada acestei robii? „Nu fac ce vreau, ci tocmai ce urăsc. (...) Căci nu fac binele, pe care-l vreau, ci tocmai răul, pe care nu-l vreau!” (Romani 7:15, 19). Am avut vreodată o astfel de experiență, în așa numita experienţă creștină? Da, ne-am luptat, dar cu toată lupta noastră, am ţinut noi legea? Nu, noi am eşuat şi aceasta este scrisă pe fiecare pagină a vieții noastre. Este un serviciu constant, dar în același timp, este un eșec constant.
Nu reușesc, iau o nouă hotărâre – o calc, și apoi mă descurajez. Apoi iau o altă hotărâre, și o calc din nou. Nu putem face ceea ce vrem să facem, luând hotărâri. Nu vrem să păcătuim, dar păcătuim tot timpul. Ne decidem că nu vom cădea sub ispită din nou, şi nu cădem - până la următoarea ocazie, și apoi cădem ca înainte.
Când suntem în această stare, putem spune că avem speranță și că „ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5:2)? Noi nu auzim astfel de mărturisiri – este doar ceea ce vrem să facem și ceea ce nu am reușit să facem, dar intenționăm să facem în viitor. Dacă o persoană are legea înaintea ei și recunoaște că este bună, și totuși nu păzește cerinţele ei, păcatul său este mai mic înaintea lui Dumnezeu decât păcatul omului căruia nu-i pasă de lege? Nu.
Care este diferența dintre așa-zisul creștin, care cunoaşte legea, dar nu o ține, și omul lumesc care nu păzește legea, și nu recunoaște că aceasta este bună? Doar aceasta: Noi suntem sclavi fără voia noastră, iar ei sunt sclavi cu voia lor. Noi suntem mereu distrași și trişti, neobținând nimic din viață, în timp ce omul lumesc cel puţin nu se îngrijorează.
Dacă cineva intenționează să păcătuiască, nu este mai bine să fie omul lumesc care nu ştie că există libertate, decât să fie omul care știe că există libertate, dar nu o poate avea? Dacă trebuie să fie sclavie, dacă trebuie să trăim în păcatele lumii, atunci este mai bine să fii în lume, să participi la plăcerile ei, decât să fii într-o robie mizerabilă și să nu ai nicio speranță a vieții viitoare.
Dar, mulțumim lui Dumnezeu, putem avea libertate. Când viața devine insuportabilă din cauza robiei păcatului, atunci putem să sperăm, pentru că ne conduce la întrebarea: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Remarcaţi: este eliberare. „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!” (Romani 7:25). Hristos a venit ca să avem viață. În El este viața. El este plin de viață, și când suntem atât de sătui de acest trup de moarte încât suntem dispuși a muri pentru a scăpa de el, atunci putem să ne predăm lui Hristos și să murim în El; și cu noi moare trupul morții. Apoi suntem înviați împreună cu Hristos ca să umblăm în înnoirea vieții, dar Hristos, care nu este slujitor al păcatului, nu va ridica la viaţă trupul păcatului. Așa că acesta este distrus, iar noi suntem liberi.
Lăsaţi toate pasiunile voastre păcătoase să plece şi credeţi că Hristos vă va da ceva mult mai bun decât ele, că veți avea o bucurie de nedescris. Nu numai că va fi bucurie acum, dar va exista bucurie în toată veșnicia, un cântec de bucurie pentru darul prețios pe care El l-a dat.
Hristos a condamnat păcatul în carne și, prin credință, Ȋl luăm și trăim cu El. Aceasta este o viață binecuvântată. Luați-L pe Hristos, prin credință, și trăiți împreună cu El.
General Conference Daily Bulletin, 19 martie 1891
Note de subsol
[1] Cititorul este rugat să țină seama de faptul că E. J. Waggoner nu introduce prin această afirmație noțiunea de păcat originar, păcat la singular, păcatul moștenit, păcatul ca stare la naștere etc., din cauza căruia noi nu putem fi fără păcat. Pentru Waggoner, carnea moștenită de la Adam nu conferă omului vinovăție, nu este păcat în sensul dat de teologia augustiniană și, de aceea, Isus a putut veni în această carne păcătoasă fără a fi păcătos. De asemenea, el a spus foarte clar că oamenii trebuie să fie biruitori în această carne. Lucrul acesta poate fi văzut în studiul precedent, precum și în declarații ca: „El a condamnat păcatul în carne, arătând că El poate trăi o viață fără păcat chiar în carnea păcătoasă.” – General Conference Bulletin, 9 aprilie 1901, p. 146, par. 6.; „Înainte de închiderea harului va exista un popor atât de complet în El, încât în ciuda cărnii păcătoase vor trăi vieți fără păcat. Ei vor trăi fără păcat, vieți în carne muritoare, deoarece Cel care a demonstrat că El are putere peste toată carnea locuiește în ei – trăiește o viață fără păcat în carne păcătoasă (…).” – Ibidem., p. 147, par. 1. (n.ed.).