Nu trebuie să uităm că singurul scop pe care îl putem avea în acest studiu al Bibliei este să fim atraşi mai aproape de Dumnezeu şi să învăţăm că cuvântul lui Dumnezeu înseamnă exact ceea ce spune, și că ceea ce spune el este glasul lui Dumnezeu care ne vorbeşte în mod individual. Luaţi cuvântul şi clădiţi pe el.

Este un gând care a fost menţionat seara trecută, pe care doresc să-l imprim în mințile voastre. Unirea noastră cu Hristos şi cu neprihănirea Sa, poate fi, şi ar trebui să fie, la fel de intimă şi completă cum a fost unirea noastră cu păcatul. Exemplul căsătoriei arată că aşa trebuie să fie. Noi am fost ţinuţi în unire cu păcatul – căsătoriţi cu omul cel vechi – cu trupul păcatului. Aceasta a fost o unire ilegală, în consecinţă, trupul păcatului a fost un trup al morţii pentru noi, pentru că noi nu puteam fi separaţi de acel trup decât prin moarte. Acel trup şi noi înşine am fost strâns uniți, am fost căsătoriţi. Prin urmare am fost una, şi trupul păcatului a fost influenţa care deţinea controlul în acea unire – acesta domina totul.

Hristos vine la noi şi, când ne dăruim Lui, El desface legăturile care ne-au ţinut de trupul păcatului. Atunci intrăm în aceeaşi relaţie intimă cu Domnul Isus Hristos, precum aceea pe care am avut-o cu trupul păcatului. Devenim uniţi cu Hristos – căsătoriţi cu El – şi atunci suntem una. Precum în celălalt caz, când trupul păcatului era influenţa dominantă, în această a doua căsătorie, Hristos este influența ce controlează.

Observaţi cât de perfect este realizată această ilustraţie a căsătoriei. Noi suntem reprezentaţi de femeie. Bărbatul este capul familiei; tot aşa Hristos este capul nostru, şi noi ne supunem Lui. Suntem una cu El. Ce gând preţios este acesta că suntem un singur trup cu Hristos! Vedem în aceasta că taina întrupării apare din nou. Dacă putem crede că Hristos a fost în trup, Dumnezeu întrupat în Hristos, putem crede aceasta – Hristos trăind în noi şi lucrând prin noi, prin carnea noastră, exact ca atunci când a luat carnea noastră şi a stăpânit-o. Aceasta este taina pe care nu o putem înţelege, dar o recunoaştem, şi asta ne dă libertate.

Am cântat astă seară „Păcatul meu este atârnat de crucea Lui”. Aceasta spune că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El. Este adevărat, dar nu a fost înviat cu El. Hristos a venit să slujească, nu ca să I Se slujească. Însă El a venit ca să ne slujească nouă, dar nu ca să fie un slujitor al păcatului. De aceea, când noi şi trupul păcatului suntem răstigniţi cu Hristos, şi suntem îngropaţi împreună, suntem înviaţi ca să umblăm în înnoirea vieţii, dar trupul păcatului rămâne îngropat, astfel că suntem liberi de el. Ce urmează acum?

„Așadar, acum nu este condamnare pentru cei în Cristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului. Fiindcă legea Duhului vieții în Cristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții. Fiindcă ce nu putea face legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimițând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne; Pentru ca dreptatea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului.” (Romani 8:1-4, Fidela).

În aceste versete avem un lucru pe care, dacă îl păstrăm în minţile noastre, şi credem că Isus poate să ne mântuiască prin credinţă, va fi pentru noi o stâncă sigură pe care putem clădi. „Așadar, acum nu este condamnare pentru cei în Cristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului.”  Ȋn aceste cuvinte este un gând practic, şi din acesta se ridică o întrebare care îngrijorează pe mulţi. Ei zic: „În teorie, eu cred toate acestea, sunt în deplină armonie cu asta şi ştiu că Hristos mă poate curăţa de păcat. Cred că dacă îmi mărturisesc păcatele, El este credincios şi drept să mă ierte, şi să mă cureţe de orice nelegiuire. Dar întrebarea în mintea mea este: «Mi-am mărturisit toate păcatele?» Asta este ceea ce îmi dă de lucru; dacă aş fi sigur că mi-am mărturisit toate păcatele, atunci aş putea pretinde acea făgăduinţă, şi aş crede că nu este nicio condamnare pentru mine.”

Este ceva ce încurcă pe foarte mulţi: Cum vom şti că nu mai suntem sub condamnare? Nu-L putem acuza pe Dumnezeu că a lăsat problema nerezolvată, că este imposibil pentru noi să ştim dacă suntem condamnaţi sau nu, de aceea cred că putem afla aceasta. Putem pune problema în felul următor: „Mi-am mărturisit toate păcatele pe care le ştiu, tot ce mi-a arătat Domnul; şi când Domnul îmi arată altceva, voi mărturisi.” Bineînțeles, mărturisim tot ceea ce Domnul ne-a arătat; dar fraţilor, nu vă opriţi la jumătate. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9). Când aţi mărturisit un păcat, credeţi că Dumnezeu îl iartă, şi luaţi pacea Lui în inimile voastre, iar dacă El vă arată alte păcate, mărturisiţi-le, credeţi că ele sunt iertate, şi pacea Lui va rămâne. Dar sunt o mulţime de suflete sincere care se lipsesc de binecuvântare și, în cele din urmă, intră în întuneric, pentru că atunci când și-au mărturisit păcatele, ele nu au luat iertarea și nu au mulţumit lui Dumnezeu pentru libertatea care trebuia să urmeze.

Ideea exprimată în acea expresie, că am mărturisit toate păcatele despre care știm, dar totuși nu îndrăznim să recunoaștem eliberarea de condamnare, de teama că există alte păcate pe care nu le știm și, prin urmare, nu le-am mărturisit, aduce într-adevăr o acuzație gravă împotriva lui Dumnezeu. Îl face pe Domnul să fie iertătorul celui care are cea mai bună memorie. Dar a fost doar memoria voastră cea care v-a făcut în stare să vă amintiți păcatele pe care le-ați mărturisit? Cine a îmboldit și stimulat memoria voastră? Duhul lui Dumnezeu a fost cel care v-a arătat acele păcate. Acum, o să-L acuzăm pe Dumnezeu că face o lucrare parțială? El a trimis Duhul Său Sfânt ca să vă arate acele păcate. Putem spune atunci că El a păstrat o parte din ele, pe care nu ne-a dezvăluit-o? El ne-a arătat exact ceea ce a dorit să mărturisim, iar când am mărturisit, am întâlnit mintea Duhului lui Dumnezeu și suntem liberi.

Să presupunem că am rănit pe unul dintre voi, poate că am procedat rău în mod sistematic faţă de voi – acuzându-vă fals, încercând să vă păgubesc în afacerea voastră, încercând să vă provoc și să vă irit în orice mod posibil, făcând tot ce am putut împotriva voastră, zi de zi, săptămână de săptămână și lună după lună. Prin ochii mei care s-au deschis, văd răutatea acelui curs. Mă simt stricat din cauză că mi-am permis să acţionez în acest fel și vin la voi și recunosc ceea ce am făcut. Puteți vedea într-o clipă că sunt la pământ și că simt cu adevărat că am procedat greșit.

Unii dintre noi au avut ocazia să ierte pe cei care au venit la noi exact în acest fel. A fost obiceiul nostru ca, atunci când ei au venit în acel fel, chinuiţi de remuşcări, să ne retragem cu răceală și să-i lăsăm să spună întreaga poveste de la început la sfârşit, și să-și chinuiască mințile în încercarea de a-și aminti tot ce au făcut în detaliu, în așa fel încât să mărturisească tot? Apoi, când au crezut că au spus totul și v-au cerut iertare, ați stat încă rezervaţi şi le-ați reamintit că există un alt lucru mic pe care ei l-au uitat, și le-ați spus că v-ar plăcea să-l mărturisească şi pe acela? Apoi, atunci când au spus tot ceea ce au putut gândit, şi ceea ce le-ați putut voi aminti, veți spune: „Ei bine, cred că ai mărturisit totul, așa că te voi ierta”? Nu este nicio persoană care ar face asta.

Când mi-am pus această întrebare, m-am gândit că nu e cazul să mă arăt mai bun decât Dumnezeu. Când vine cineva la mine sau la tine efectiv terminat, și îşi mărturiseşte greșelile, îl iertăm cu toată inima; şi înainte ca el să spună jumătate din ce are de spus, îi spunem că este în regulă, că este iertat și să nu mai vorbim despre asta.

Asta este exact ceea ce face Dumnezeu. El ne-a dat pilda despre fiul rătăcitor ca o ilustrare a modului în care iartă El. Tatăl lui l-a văzut de departe și a alergat să-l întâlnească. Sunt atât de recunoscător că Dumnezeu nu-mi cere, înainte de a putea fi iertat, să mă întorc, să iau toate păcatele pe care le-am săvârșit vreodată și să le mărturisesc. Dacă ar face-o, ar trebui să prelungească timpul meu de încercare mai mult decât cred eu că poate, ca să repet cea mai mică parte din ele. Ei bine, David poate spune: „Căci rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele; şi nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu, şi mi se înmoaie inima.” (Psalmii 40:12). Da, păcatele noastre sunt fără număr, dar „jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit” (Psalmii 51:17); El nu va disprețui o inimă zdrobită și mâhnită. Noi apucăm jertfa lui Hristos, o luăm-o în noi și astfel facem un legământ cu Dumnezeu prin jertfă.

Domnul iartă fără reținere și putem să cunoaștem asta. Dumnezeu ne arată păcatele reprezentative ale vieții noastre. Păcatele care ies în evidență sunt reprezentative pentru întreaga noastră natură păcătoasă și știm că întreaga noastră viață este de același caracter păcătos. Noi venim și mărturisim păcatele. Putem să-L acuzăm pe Dumnezeu că spune: „v-am arătat aceste păcate și le-ați mărturisit, dar există și alte păcate pe care nu vi le voi arăta, ci trebuie să le găsiţi voi înșivă, și până când nu faceți asta, nu vă voi ierta”? Dumnezeu nu Se ocupă de noi în acest fel. El este infinit în dragoste și compasiune. „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.” (Psalmii 103:13).

Un alt punct: „Așadar, acum nu este condamnare pentru cei în Cristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului.” (Romani 8:1, Fidela). Oamenii spun: „L-am primit pe Hristos, iar acum mă uit înapoi și îmi urmăresc istoria vieții din timpul zilei sau săptămânii, fără să văd nimic decât imperfecțiune în ceea ce am făcut, apoi sentimentul de condamnare vine peste mine și nu pot sta liber. Cum pot spune că nu este nicio condamnare pentru mine, când văd aceste eșecuri?” Aceasta este o înșelăciune subtilă a lui Satana, pentru a ne priva de acceptarea și pacea cu Dumnezeu. Ne așteptăm să fim îndreptăţiţi prin acele fapte? Dacă da, facem o mare greșeală de la început. „Căci prin faptele Legii nu va fi îndreptățit nimeni înaintea Lui (…).” (Romani 3:20). Doar la Isus, și numai la El, trebuie să privim pentru îndreptăţirea noastră.

Cineva spune: „Mă tem că voi cădea.” Nu trebuie să vă fie frică. Pavel spune: „Căci știu în cine am crezut și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea.” (2 Timotei 1:12-13). Ce I-am încredinţat? Viața mea, iar El este capabil să o păstreze.

Când ajungem în împărăția lui Dumnezeu, nu ne vom uita la cele mai bune fapte pe care le-am făcut, şi nu vom mulțumi lui Dumnezeu că suntem îndreptățiți pentru că am făcut acestea atât de bine. Cântarea noastră de bucurie va fi: „Ale Aceluia care ne iubește, care ne-a eliberat de păcatele noastre prin sângele Său.” (Apocalipsa 1:5). Astfel știm că atunci când ne dăruim Lui și murim constant pentru El, El face pentru noi ceea ce noi nu putem face pentru noi înșine. Să privim mereu la El! Dar când ne luăm ochii de la El și intrăm în păcat, El nu este responsabil pentru asta.

Atâta timp cât privim la El, nu există nicio condamnare. Încercaţi asta și veți ști că este o realitate, deoarece este real că nu există nicio condamnare pentru cei ce sunt în Hristos Isus. De ce? Pentru că „Legea Duhului dătător de viață în Hristos Isus te-a eliberat de Legea păcatului și a morții.” (Romani 8:2). În păcatele noastre, legea este moarte pentru noi; și nu numai că este moarte pentru acel om care nu face nicio mărturisire de neprihănire, ci este moarte pentru acel om care recunoaște pretențiile legii, că este bună și totuși spune: „Vreau să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.” (Romani 7:18 – Fidela).

Toţi vor admite că un creștin trebuie să facă ceea ce este bine, măcar o parte din timp. Dar această experiență din Romani 7:21 –„când vreau să fac binele, răul stă lipit de mine” –, arată că omul care are acea experiență nu face bine deloc. Cu toate acestea, vrea să facă bine. Aceasta  este slujirea după vechea slovă. Omul slujește legii, dar este sclav. Nu e libertate în slujire; este slujire de sclav. Dar acum, odată ce a încercat cu toată puterea lui să facă ceea ce vrea să facă, după ce a eșuat, el află că în Hristos este desăvârşirea legii, că în El există viață.

Deci legea, așa cum este în persoana lui Hristos, este legea Duhului de viaţă. Astfel că omul ia viața lui Hristos și primește desăvârşirea legii, așa cum este în Hristos, și Îl slujește în duh, iar nu după vechea slovă. În acest fel, el este eliberat de la sclavia faţă de lege, la libertatea în ea. Este foarte mult adevăr în faptul că „Legea Duhului dătător de viață în Hristos Isus te-a eliberat de Legea păcatului și a morții”. (Romani 8:2).

„Fiindcă ce nu putea face legea, întrucât era slabă prin carne (…).”    (Romani 8:3).Există vreo descurajare în asta? Aduce aceasta defăimare asupra legii? În niciun caz. Ce nu putea face legea? Nu mă putea îndreptăţi pentru că eram slab. Nu avea un material bun cu care să lucreze. Nu a fost vina legii, a fost vina materialului. Carnea era slabă, şi legea nu o putea îndreptăţi. Dar Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase, pentru a condamna păcatul în carne, ca El să ne poată îndreptăţi.

Unii au luat poziția că acest verset ne învață că legea nu putea condamna păcatul dacă Hristos nu ar fi murit. Fraților, aceasta este o înfricoşătoare acuzaţie adusă împotriva lui Dumnezeu și a lui Hristos. Aceasta L-ar face pe Hristos, nu mântuitorul nostru, ci acuzatorul nostru. Însuși Hristos spune în Ioan 3:17: „Căci Dumnezeu nu L-a  trimis pe Fiul (Său) în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Legea a condamnat întotdeauna păcatul. Cel care nu crede, este deja condamnat. Hristos este îndreptăţitorul. Deoarece legea condamnă omul, este evident că nu-l poate îndreptăţi, fiindcă este imposibil ca ea să condamne și să îndreptăţească în același timp. Dar ceea ce nu putea face legea, a venit Hristos să facă în asemănarea cărnii păcătoase. Cum a făcut asta? Prin păzirea legii, pe când era în carne.

Sunt anumite lucruri pe care obișnuiam să le fac, pentru care mereu mi-a plăcut să mă scuz. Știam că erau greșite, în consecință, am luat hotărâri să nu le mai fac. Dar le-am făcut exact la fel. Le-am făcut din nou și din nou, până când, în final, am hotărât că acestea erau trăsături moștenite, cu care m-am născut, şi, prin urmare, nu mă puteam opri să nu le fac. Dar gândind în acest fel, nu am fost eliberat de condamnare; m-am simțit condamnat exact la fel. Căci Hristos nu ne-a lăsat nicio scuză. El a condamnat păcatul în carne. Prin viața Sa, El a arătat că păcatul, în carne, este condamnat și El l-a distrus, căci, în El, trupul păcatului este distrus şi suntem creaturi noi în Hristos. Prin promisiunile Sale nespus de mari și prețioase, suntem făcuți părtași ai naturii divine. El a luat această natură păcătoasă, a luat-o asupra Sa, pentru ca noi să fim eliberați de ea.

„Fiindcă toți cei ce sunt conform cărnii gândesc lucrurile cărnii; dar cei conform Duhului gândesc lucrurile Duhului. Fiindcă a gândi carnal este moarte; dar a gândi spiritual, viață și pace. Pentru că mintea carnală este dușmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu și nici nu poate fi.” (Romani 8:5-7).

Dar mintea carnală poate recunoaşte că legea este bună. „dar eu sunt carnal, vândut sub păcat. Fiindcă ce lucrez nu încuviințez; fiindcă ce doresc aceea nu practic; dar ce urăsc aceea fac. Atunci, dacă fac ce nu voiesc, încuviințez legea că este bună.” (Romani 7:14). Ne-am imaginat și am încercat să ne mângâiem cu gândul că eram supuși legii, pentru că am iubit-o și am privit la ea ca la un lucru frumos și am încercat cu toată puterea noastră – sau așa cum au spus unii „în umblarea noastră slabă” –, să o păzim. Dar mintea carnală nu este supusă legii, şi nici nu poate fi. Care este dovada minții carnale? Este incapacitatea de a face binele pe care știm că trebuie să îl facem. „Căci carnea poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva cărnii; și acestea sunt potrivnice unele altora, așa încât nu puteți face cele ce ați voi.” (Galateni 5:17).

„Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duhul, dacă într-adevăr Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acesta nu este al lui. Și dacă Cristos este în voi, trupul este mort din cauza păcatului; dar Duhul este viață din cauza dreptății. Dar dacă Duhul celui ce l-a înviat pe Isus dintre morți locuiește în voi, cel ce l-a înviat pe Cristos dintre morți, va da viață și trupurilor voastre muritoare prin Duhul său care locuiește în voi.” (Romani 8:9-11).

Un gând frumos este conținut în aceste versete. În primul rând, avem prezentat faptul că putem avea Duhul lui Dumnezeu. Cum Îl obținem? Cerându-L. Să mergem înapoi la capitolul 11 din Luca. Hristos spune: „Cine dintre voi este tatăl care, (dacă-i  cere fiul său pâine, să-i dea o piatră), dacă-i cere fiul un pește, să-i dea un șarpe în loc de pește (…)? Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să le dați daruri bune copiilor voștri, cu atât mai mult Tatăl (vostru) din cer le va da Duh Sfânt celor care I-L cer!” (Luca 11:11, 13). Să facem o aplicaţie personală acestui text. Când îngenunchiem în rugăciune pentru a cere Duhul lui Dumnezeu, care este puternic și ne va curăța de orice păcat, să cităm acest text Domnului.

Dacă copiii voștri ar veni la voi, cerându-vă ceva din cele necesare vieții, ați studia orice cale pentru a ști cum puteți să le dați lucrurile pe care le doresc. Ești sărac, slab și mizerabil, dar Dumnezeu este infinit; prin urmare, El este infinit mai doritor să vă dea lucrul de care aveți nevoie, decât sunteţi voi dispuși să daţi lucruri bune copiilor voştri. Duhul Sfânt este al Său pentru a-L dărui, și El este dispus și nerăbdător ca noi să Îl avem.

Din nou, Hristos a spus: „Cel ce crede în Mine, precum zice Scriptura, râuri de apă vie vor curge din  inima lui.” (Ioan 7:38). Astfel a vorbit despre Duhul, pe care L-ar da. Hristos a spus apoi femeii de la fântână: „Dar cine  va bea din apa pe care i-o voi da Eu nicidecum nu va înseta, în veac; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se  va preface în el într-un izvor de apă care țâșnește în viața veșnică.” (Ioan 4:14). De ce? „Și dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Isus din morți locuiește în voi, Cel ce L-a înviat pe Hristos Isus din morți va da viață și trupurilor voastre muritoare prin Duhul Său, care locuiește în voi.”  (Romani 8:11). Iată, din nou, speranța învierii. Ce rămâne de făcut când Duhul lui Hristos locuiește în voi? Doar să înviem, adică să facem vii trupurile noastre muritoare.

„Așadar fraților suntem datori, nu cărnii, pentru a trăi conform cărnii. Căci dacă trăiți conform cărnii, veți muri; dar dacă prin Duhul ucideți faptele trupului, veți trăi. Fiindcă toți câți sunt conduși de Duhul lui Dumnezeu, aceștia sunt fiii lui Dumnezeu. Fiindcă nu ați primit duhul robiei din nou spre frică; ci ați primit Duhul adopției fiilor, prin care strigăm: Abba, Tată!” (Romani 8:12-15, Fidela). Nu am primit un duh de robie, ca să mai avem din nou frică! Oh, țineţi minte asta!

El ne dă acum Spiritul Său; și ne vom teme noi? Isaia spune: „Voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic.” (Isaia 12:2). Nu; noi nu am primit duhul robiei ca din nou să ne temem; pentru că dragostea adevărată, izgoneşte frica. Gândiţi-vă la Avraam şi la ce a fost scris despre el spre binele nostru. Noi nu trebuie să ţinem cont de fragilităţile trupurilor noastre, ci, puternici în credinţă, să dăm slavă lui Dumnezeu, ştiind că poate să împlinească ceea ce a făgăduit. Da, noi să ne uităm cu luare aminte „la Cel care a răbdat din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare”. (Evrei 12:3).

„Abba, Tată” înseamnă: Tată, Tată. În primul rând, realizaţi că El este în cer și că El este Dumnezeu. El este infinit în putere și atât de mare încât poate să ridice insulele ca pe un lucru foarte mic. Pentru El națiunile sunt ca o picătură de apă într-o găleată și sunt considerate ca un fir de praf pe o cumpănă. Aşa mare și înfricoşător cum este El, putem să venim înaintea Sa și să-L numim „Tatăl nostru”. El are tandrețea unui părinte, susținută de puterea divinității infinite.

„Însuși Duhul dă mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu.” (Romani 8:16). În Efeseni 1:13 ni se spune că Duhul Sfânt „fusese făgăduit”. Unii nu par să vadă această mărturie a Duhului. Ei spun că, dacă ar avea-o, s-ar bucura. Care este mărturia Duhului? „Păi – zic unii – este un fel de sentiment, iar când o să-l am, voi şti că Dumnezeu m-a acceptat.” Dar fraților, aceasta se bazează pe ceva mult mai substanțial decât un sentiment. Mă bucur că Dumnezeu nu a lăsat mărturia Duhului Său Sfânt să fie dependentă de sentimentul meu.

Uneori mă simt atât de obosit și epuizat încât nu prea am nicio putere să simt în vreun fel. Și acela este momentul în care vreau să știu, mai mult decât în oricare alt moment, că sunt un copil al lui Dumnezeu. Uneori boala se ține de noi, storcându-ne toate puterile, și nu mai avem puterea minţii sau a corpului. Suntem doar vii, constienţi, dar fără emoţie. Acela este momentul în care dorim mărturia Duhului. O putem avea atunci? Da, „Însuși Duhul dă mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu”. Cum mărturiseşte? „Dacă primim mărturia oamenilor, să știm că mărturia lui Dumnezeu este și mai mare; și mărturia lui Dumnezeu stă în faptul că El a dat mărturie despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia aceasta în el.” (1 Ioan 5:9-10).

Acum, ce face un martor? Depune mărturie, nu-i așa? Sunt adus ca martor în instanță. Cum să dau mărturie în acest caz? Prin a spune ceea ce ştiu. Asta e tot, îmi dau cuvântul și, probabil, îl întăresc prin jurământul meu. Atunci, dacă Duhul mărturisește, trebuie să spună ceva, nu-i așa? Da; atunci cum recunoaștem mărturia Duhului? Cum vorbeşte Duhul? Subliniaţi acest gând:

Dumnezeu a vorbit prin gura sfinților Săi profeți de la începutul lumii. Duhul Sfânt a vorbit prin profetul Ieremia. David, dulcele psalmist, spune: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine, și cuvântul Lui este pe limba mea.”  A vorbit prin apostolul Pavel. Al cui cuvânt este acesta? (Ţinând în sus Biblia.) Este cuvântul lui Dumnezeu. Cine vorbește în acest cuvânt? Duhul lui Dumnezeu. Atunci care este mărturia Duhului? Este cuvântul lui Dumnezeu.

Ei bine, dar cum rămâne cu mărturia aceasta din mine? Amintiţi-vă cuvintele lui Pavel din Romani 10:6-8. „Pe când dreptatea care vine din credință vorbește astfel: Să nu spui în inima ta: «Cine se va sui în cer?» (adică să-L coboare pe Hristos) sau: Cine se va coborî în adânc? (adică să-L scoale pe Hristos din morți). Dar ce spune ea? Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta. Acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi.” Care cuvânt? Cuvântul lui Hristos. Dacă vei mărturisi cu gura ta și cu inima ta, că Dumnezeu L-a înviat pe Hristos din morţi, „vei fi mântuit”.

Cuvântul lui Dumnezeu este vocea Duhului lui Dumnezeu. Atunci când, prin credință, avem cuvântul Său în inimile noastre, noi avem mărturisirea în noi înșine. Noi mâncăm trupul și bem sângele lui Hristos, prin hrănirea cu cuvântului Său, și astfel avem mărturisirea în noi înșine.

Această mărturisire ne-a fost dată prin jurământ. Dumnezeu Şi-a depus în mod oficial mărturia şi a jurat pentru această mărturie. Când Dumnezeu a depus mărturie pe Sine Însuşi, ce puteți aduce voi pentru a întări acel cuvânt? Din moment ce Dumnezeu a vorbit, veți aduce mărturia unui om care să susţină acest cuvânt? Nu, cuvântul lui Dumnezeu este unicul nostru mijloc de salvare. El este singura noastră speranță și este ancora sufletului, sigură și neclintită. Aceasta pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru, acolo unde Înainte-mergătorul, adică Isus, a intrat pentru noi.

Viața noastră creștină, de la început, trebuie să se bazeze pe cuvântul lui Dumnezeu. De aceea vreau să luați cuvântul lui Dumnezeu și să-L credeți. Când vă duceți la casele voastre – în camerele voastre – recunoașteți vocea lui Dumnezeu vorbindu-vă. Căci Duhul Lui mărturisește împreună cu duhul nostru că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru mărturia cuvântului Său.

„Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos (…).” (Romani 8:17). Fraților, înseamnă ceva să fi copil al lui Dumnezeu. „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl? Să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Priviţi la asta. Noi suntem numiți copii ai lui Dumnezeu! Este prea minunat pentru mintea umană să înțeleagă pe deplin. Creaturi slabe, nedemne, mizerabile, care nu valorează nimic; şi totuși Dumnezeu a avut o astfel de dragoste infinită pentru noi, că ne-a făcut vrednici să fim copiii Lui; și El ne dă tot ceea ce Îi dă lui Hristos.

În Ioan 17:23, Mântuitorul Se roagă Tatălui: „Ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” Fraților, Tatăl ne iubește la fel de mult cum Îl iubește pe singurul Său Fiu născut. De unde ştim? Asigurarea aceasta ne este dată, nu numai în acest text, ci în faptul că El L-a lăsat pe singurul Său Fiu să moară pentru a ne salva de la moarte. Noi suntem părtaşi cu Hristos la toată dragostea pe care Tatăl o are pentru El.

„Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos (…).” (Romani 8:17). Aceasta înseamnă că, întrucât suntem moştenitori împreună cu Hristos, El nu poate intra în moștenirea Lui fără noi. Dacă tu și cu mine suntem împreună moștenitori ai unei proprietăţi, trebuie să o avem împreună. Nu poți intra în moștenire înainte să intru şi eu și să mă bucur cu tine. Atunci, orice împărtăşeşte Hristos acum, la dreapta Tatălui Său, este pentru noi. El este la dreapta lui Dumnezeu în locurile cerești și astfel suntem înviaţi cu El, înălţaţi și făcuți să stăm împreună în locurile cerești împreună cu Hristos Isus.

În curând, când Hristos Își va lua propriul tron, îl vom lua și noi. În prima epistolă către Corinteni stă scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Corinteni 2:9). Aceasta are de-a face cu moștenirea, dar nu puneți totul pentru viitor. Mergeţi înapoi câteva versete: „Dimpotrivă, propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu cea tainică și ținută ascunsă, pe care a rânduit-o Dumnezeu spre slava noastră, mai înainte de veci, și pe care n-a cunoscut-o niciunul dintre conducătorii acestui veac; căci, dacă ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” (1 Corinteni 2:8). Ei ar fi putut să o cunoască, fiindcă, citiţi ce urmează în versetul 10: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul.”

Este ceva ce Dumnezeu ne dezvăluie acum. Nu trebuie să lăsăm totul pentru când vom vedea străzile de aur ale noului Ierusalim, porțile din perle și zidurile de iaspis. Singurul motiv pentru care nu am văzut aceste lucruri în trecut este că omul firesc nu le poate vedea. Este un gând prețios și vreau să înțelegeți că tot ce are Hristos, noi avem acum. Ca David, din vechime, putem spune: „O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ, o frumoasă moşie mi-a fost dată.” (Psalmul 16:6).

Să-L credem pe Dumnezeu pe cuvânt, ca să știm ce înseamnă acea rugăciune din Efeseni 1:17-19: „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimii ca să înțelegeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția moștenirii Lui glorioase în sfinți și care este față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale (…).” Dacă ne lipsește această înțelepciune, să o cerem de la Cel care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, și ne va fi dată.

General Conference Daily Bulletin, 20 martie 1891