În seara trecută, am încheiat studiul nostru cu luarea în considerare a versetului 16, din capitolul 8 din Romani: „Însuși Duhul dă mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu.”

Ȋn această seară, vom începe cu versetul 17. Va fi imposibil să luăm în considerare fiecare verset în mod separat, pentru că timpul nostru este prea limitat, astfel încât peste unele din ele vom trece mai repede.

„Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos, dacă suferimîmpreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El. Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care se va descoperi față de noi.” Este un gând despre această slavă, pe care vreau să îl clarific înaintea voastră. Am spus aseară că dacă suntem împreună moştenitori cu Hristos, trebuie să avem tot ce are Hristos. Când intrăm în împărăția Sa, primind acea făgăduință pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam și seminței lui, vom intra în aceasta împreună cu El. Suntem împreună moștenitori cu Hristos; de aceea, tot de ceea ce se bucură Hristos acum, avem şi noi, dacă suntem în El. Indiferent de slava pe care o are El acum, ea este şi pentru noi. Toată dragostea de care Se bucură El în prezenţa Tatălui Său, este şi pentru noi; pentru că El spune: „Ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17:23). Astfel a dat Dumnezeu această dragoste pentru noi, ca noi să putem fi numiţi copii ai lui Dumnezeu.

Gândiţi-vă la asta: Dumnezeu are un singur Fiu născut, strălucirea slavei Sale şi imaginea clară a persoanei Sale. El este preiubit. Dar, oh, slavă dragostei Sale că El este capabil să ducă în ea – să ne adopte în familia Sa şi să ne facă părtaşi aceluiași titlu pe care singurul Său Fiu născut îl împărtăşeşte. Aşa cum lumea nu L-a recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu, moştenitor al cerului, nu ne vor recunoaşte nici pe noi drept copii de Dumnezeu şi moştenitori ai cerurilor. „Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi asemenea Lui, pentru că Îl vom vedea așa cum este.” (1 Ioan 3:2). Noi suntem copiii lui Dumnezeu acum, la fel de mult fii ai Săi acum, aşa cum vom fi întotdeauna. Slava lui Dumnezeu nu este manifestată în noi, dar când va veni Hristos, vom fi ca El, pentru că „va schimba starea umilă a trupului nostru și îl va face asemenea trupului Său de slavă.” (Filipeni 3:21).

Atunci copiii lui Dumnezeu vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor.

Fraților, deoarece am învățat că Dumnezeu dă atât har, cât şi slavă, eu sunt tot mai încântat gândindu-mă la slava care va fi descoperită în noi. Pentru că înţeleg că Dumnezeu le dă pe amândouă prin aceeaşi putere, şi că tronul la care venim şi aducem cererile noastre, ca la un tron al harului, este de asemenea un tron de slavă. Ieremia spune, atunci când face o cerere pentru poporul lui: „Pentru Numele Tău, nu nesocoti, nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale! Nu uita, nu rupe legământul Tău cu noi!” (Ieremia 14:21). Și așa, din moment ce este atât un tron al harului, cât și un tron de slavă, harul care este dăruit, este egal cu măsura slavei pe care o deține tronul. Acea slavă are să fie în curând descoperită în noi, pentru ca acest trup ticălos şi sărac să strălucească la fel ca soarele. Această asigurare, că slava va fi descoperită în noi în curând, este asigurarea noastră că măsura acelui har poate fi descoperită în noi acum; și acesta este motivul pentru care Domnul ne-a descoperit acum, atât de mult din slava care va veni, după cât putem înțelege. Aici este locul în care eşuăm adesea să obținem beneficiul lucrurilor pe care Dumnezeu ni le-a pus înaintea noastră, în ce priveşte această slavă care va veni. Noi uităm că acestea ne sunt date pentru ajutorul nostru prezent, ca să putem avea și împărtăși toată puterea care există în ele acum.

Aşa cum suferințele de acum nu sunt vrednice de a fi comparate cu slava care va fi descoperită, tot așa suferințele de acum nu sunt vrednice de a fi comparate cu harul care ne este dat în prezent, ca să le răbdăm. Harul este egal cu slava.

„De asemenea, și creația așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci creația a fost supusă deșertăciunii – nu de bunăvoie, ci din pricina celui care a supus-o – cu nădejdea însă că și ea va fi eliberată din robia stricăciunii, ca să aibă parte de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar știm că, până acum, toată creația suspină și suferă chinurile facerii. Și nu numai ea, ci și cei care au cele dintâi roade ale Duhului: noi înșine suspinăm în sinea noastră și așteptăm înfierea, răscumpărarea trupului nostru.” (Romani 8:19-23).

Acum noi am primit cele dintâi roade ale Duhului. Asta nu înseamnă că noi acum trebuie să primim doar puțin din Duhul, ci că primim Duhul ca primele roade, sau banii în avans – arvuna moștenirii noastre. Pavel dovedește acest lucru în Efeseni 1:13-14: „În El și voi, după ce ați auzit cuvântul adevărului – Evanghelia mântuirii voastre – și ați crezut în El, ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit și care este arvuna moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” Atunci, având Duhul lui Dumnezeu și fiind fii ai lui Dumnezeu, intrăm acum în bogăția moștenirii noastre. Începem să împărtășim acum bogățiile acestei moșteniri și dacă vom continua să fim fii ai lui Dumnezeu, vom rămâne în moştenirea noastră pe tot parcursul veşniciei, singura diferență fiind că atunci când vine Fiul lui Dumnezeu, vom avea moștenirea completă și slava acesteia.

Privind aceste făgăduinţe în acest fel, putem vedea cum vine faptul că cerul începe chiar aici pe pământ. Dacă apucăm cu adevărat aceste lucruri prin credință, putem purta Duhul lui Dumnezeu cu noi și vom cunoaște pacea și bucuria cerului.

„Căci cu nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, căci cine nădăjduiește ceea ce se vede? În schimb, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare. Tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.” (Romani 8:24-26).

Fraților, există o întreagă lume de încurajări în aceste versete. Uneori, când am fost la întâlnirile noastre și am auzit cum s-au ridicat unii după alţii și au mărturisit, și au încheiat cu cuvintele: „Rugați-vă pentru mine”, m-am gândit atât de mult că Hristos însuși S-a rugat pentru noi și că însuși Duhul Sfânt face mijlocire pentru noi, cu suspine negrăite. Fraților, în timp ce noi putem cere altora să se roage pentru noi, nu putem să ne prindem, prin credință, și să luăm rugăciunile care continuă să fie înălţate pentru noi, în cerurile de sus? Chiar dacă frații nu se roagă pentru noi, avem bucuria și mângâierea de a ști că Hristos și Duhul Se roagă pentru noi.

Pentru mine însumi, eu pot înțelege aceste lucruri și pot scoate încurajări din ele în felul următor: mă duc la Dumnezeu și-mi deschid sufletul înaintea Lui și Ȋi cer să-mi dea... .Ce să cer? Uneori, cuvintele au dispărut și nu mă pot gândi la nimic, doar la o dorință inexprimabilă pentru ceva mai mult decât am; dar Duhul Sfânt știe de ce am nevoie și cunoaște mintea lui Dumnezeu. Știe exact ceea ce Dumnezeu are să-mi dea, și astfel face mijlocire pentru mine, iar Dumnezeu dă mult mai mult decât pot să Ȋi cer sau să gândesc. Duhul lui Dumnezeu ia acele gânduri pe care nu le putem pune în cuvinte și abia le putem gândi, și le transmite în cuvinte și cereri înaintea tronului lui Dumnezeu, iar Cel care cercetează inimile oamenilor, știe ce este gândul Duhului.

Eu sunt convins că o mare parte din noi fac o mare greşeală în acest aspect al cercetării inimilor. Auzim de fraţi spunând că ei „îşi cercetează inimile, şi dau deoparte toate lucrurile rele pe care le pot găsi în ele”. Ieremia spune: „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima și cerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui.” (Ieremia 17:9-10). Noi suntem pe pământ şi într-o stare păcătoasă. Admitem că nu suntem în acea stare spirituală în care ar trebui să fim; şi astfel, ne vom cerceta inimile şi vom pune la o parte toate răutăţile pe care le putem găsi în ele. Noi nu putem face asta, pentru că inima ne va înşela de fiecare dată. Totuşi, Dumnezeu poate cerceta inimile şi o face, iar dacă vom lua rezultatele cercetării Lui, mare va fi bucuria noastră. Pentru că Mângâietorul este Acela care aduce aceste păcate la inimile noastre, pe care Domnul le-a căutat; şi acest act al aducerii păcatelor înaintea ochilor noştri, este o parte a mângâierii lui Dumnezeu. Da, chiar prin lucrarea de aducerea păcatelor la cunoştinţa noastră, Dumnezeu ne dă mângâiere.

Unii oameni spun că Domnul le face cunoscute păcatele, atât cât ei le pot purta. Când Domnul mi-a făcut cunoscute păcatele, eu nu le-am putut purta. Am crezut că viaţa însăşi a fost zdrobită din mine şi am ştiut că nu le pot purta. Aici a intervenit mângâierea; eu nu le puteam purta, aşa că am fost doritor să-L las pe Mântuitorul să le poarte pentru mine. Astfel, Domnul cercetează inimile oamenilor, şi singurul lucru pe care îl avem de făcut este să acceptăm iertarea pe care El o are pentru noi, când El le-a cercetat şi le-a ţinut înaintea ochilor noştri.

Acum venim la partea cea mai binecuvântată şi mai splendidă a celui mai splendid capitol. Un cuvânt este cheia capitolului 8 din Romani:

„Slava”.

„Știm că toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Întâiul Născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a și chemat, și pe aceia pe care i-a chemat i-a și îndreptățit, iar pe aceia pe care i-a îndreptățit i-a și proslăvit.” (Romani 8:28-30).

Versetul 28 este adesea greşit citat şi foarte adesea greşit aplicat, doar prin schimbarea timpului (verbal). Oamenii citesc: „Noi ştim că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.” Dar nu asta este ceea ce spune Pavel. El spune că toate lucrurile lucrează împreună – la timpul prezent – spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Dar cineva spune: „Eu nu ştiu ceea ce știu ei.” Ei bine, luaţi în considerare această Scriptură, şi crede-ţi-o, iar apoi veţi şti. Singurul mod prin care putem şti este prin a crede cuvântul lui Dumnezeu. Vom afla apoi că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Aceasta este bucuria creştinului – că nimic rău nu i se poate întâmpla lui.

Unii spun că există o clasă specială căreia i se adresează acest lucru. Da, este adevărat, este o clasă specială, iar această clasă specială este compusă din aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu. Noi ştim dacă Îl iubim pe Dumnezeu sau nu, de aceea știm dacă ni se potriveşte sau nu această făgăduinţă. Nu sunt suficiente motive să-L iubim pe Dumnezeu? Unii spun: „Vreau să-L iubesc pe Dumnezeu mai mult, știu că nu-L iubesc destul.” Cât de absurd este asta – ca și cum a iubi pe Dumnezeu ar fi o datorie pe care am putea-o realiza singuri. Dragostea nu poate fi forțată; însuși actul de forțare a unei persoane de a o iubi pe o alta, arată că nu există dragoste deloc. Cum iubim orice obiect pentru care avem afecțiune? Pur și simplu pentru că, în ochii noștri, este susceptibil de a fi iubit, și cu cât știm mai mult despre acel lucru pe care îl iubim, cu atât mai mult îl iubim. Cu cât cunoaștem mai mult despre Dumnezeu, cu atât mai mult Îl vom iubi. Pe măsură ce venim la cuvântul Lui, din care trebuie să luăm cunoașterea de El, vedem lărgimea milei lui Dumnezeu și nu putem să nu-L iubim. De ce nu putem să nu Îl iubim? Pentru că El ne-a iubit întâi. Dacă vrem să-L iubim mai mult pe Dumnezeu, să studiem mai mult iubirea Lui, așa cum ne este descoperită în cuvântul Său.

Acum, ce ziceţi de această clasă – „celor ce sunt chemaţi după planul Său”. (Romani 8:28). Avem aici problema „chemării”, și asta îi face pe unii să fie descurajaţi uneori. Un frate va spune: „Poate că nu sunt chemat, eu nu sunt deloc sigur că sunt și, prin urmare, binele nu lucrează pentru mine.” Problema „chemării” poate fi rezolvată foarte ușor. Pe cine a chemat Dumnezeu? „Și Duhul și mireasa zic: Vino! Și cel ce aude să spună: Vino! Și să vină cel ce este însetat. Și oricine voiește, să ia apa vieții în dar.” (Apocalipsa 22:17, Fidela).

Chemarea este adresată fiecărui bărbat, femeie și copil de pe pământ. Aceia care o aud, să o ia şi să o transmită mai departe. Bunătatea lui Dumnezeu este suficient de largă pentru a cuprinde fiecare individ. „Fiindcă  atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3:16). Aceste două texte sunt suficiente pentru a împrăștia în cele patru puncte cardinale, toate gunoaiele teologice care au fost scrise pentru a dovedi că Dumnezeu are câţiva aleşi pe care i-a chemat, iar pe alţii nu. Niciun suflet să nu rămână departe din cauza credinței că nu este chemat. Chemarea este pentru toți. Nu vor veni toţi, nu toţi vor lua sfaturile lui Petru, pentru a-şi face chemarea şi alegerea sigure, dar aceasta nu este vina asigurării lui Dumnezeu.

Noi suntem „chemați” și „aleși”. Uneori ne este teribil de frică de acest cuvânt, „ales”. Este vreo nevoie să ne fie frică de acest termen? Nu, pentru că fiecare individ poate fi un candidat și fiecare candidat poate fi ales. Este ceva ce poate avea toată lumea și faptul că cineva este ales, nu îi exclude pe ceilalți de la a fi aleși.

În 2 Timotei 1:9 (Fidela) citim: „Care ne-a salvat și ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu conform faptelor noastre, ci conform cu propriul lui scop și har, care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte ca lumea să înceapă (…).” Remarcaţi! Hotărârea Lui este o hotărâre a harului, și darul fără plată, prin har, vine peste toți, pentru îndreptăţirea vieţii. Observați ce înseamnă alegerea:

„Binecuvântat fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești, în Cristos; După cum ne-a ales în el înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și ireproșabili înaintea lui în dragoste, Predestinându-ne pentru adopția copiilor prin Isus Cristos, pentru el însuși, conform bunei plăceri a voii sale, Pentru lauda gloriei harului său în care ne-a făcut acceptați în cel preaiubit.” (Efeseni 1:3-6, Fidela).

„Ne-a binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale (…).” În cine? În Hristos. Prin urmare, chiar în momentul în care renunțaţi la sine și Îl luați pe Hristos în loc, aveţi tot ce are Hristos de dat. De ce au fost puse toate aceste binecuvântări în Hristos? Pentru că El este în stare să vă binecuvânteze întorcând pe „fiecare de la răutățile voastre”. (Fapte 3:26). Din moment ce ni s-au dat prin Dumnezeu însuși toate binecuvântările care pot fi date pentru a ne elibera de păcat și pentru a îndepărta nelegiuirile noastre, putem avea bucurie și pace în El. Petru spune: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce ne este de trebuință pentru viață și evlavie, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui (…).” (2 Petru 1:3). Tot ce este necesar pentru viață și evlavie ne este dat. În cine? În Hristos. De aceea, sufletul care stă în Hristos poate sta, și stă, la fel de ferm și sigur ca Stânca Veacurilor.

Aceasta este „pentru lauda gloriei harului său în care ne-a făcut acceptați”. (Efeseni 1:6, Fidela). În cine? „În cel preiubit.” Nu în noi înșine, ci în Prea Iubitul Lui; și fiecare este chemat la părtășia lui Hristos, dacă va accepta aceasta. Fraților, este nerezonabil că Dumnezeu nu îi acceptă pe cei care nu Îl vor accepta pe El? Nu. Este nerezonabil și nedrept faptul că Dumnezeu ne acceptă atunci când acceptăm chemarea Lui? Cu siguranţă nu. Atunci, noi suntem aleși în El, „conform bunei plăceri a voii sale, pentru lauda gloriei harului său în care ne-a făcut acceptați în cel preaiubit.. (…) Făcându-ne cunoscut misterul voii sale, conform bunei sale plăceri, pe care și-a plănuit-o în el însuși; Ca în administrarea plinătății timpurilor să adune în unul, toate în Cristos, deopotrivă pe cele în cer și cele pe pământ; în el, În care am și obținut o moștenire”. (Efeseni 1:5-6; 9-11). Remarcaţi, când suntem în Hristos, am obținut o moștenire – avem primele roade ale acesteia – începem acum să le împărtășim.

„Pentru că pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a și predestinat (…).” (Romani 8:29, Fidela). „Fiind predestinați conform cu scopul celui care lucrează toate după sfatul voii sale.” (Efeseni 1:11, Fidela). Doar câteva cuvinte despre cunoașterea „mai dinainte”. Uneori se ia poziția că Dumnezeu nu știa ce avea să facă omul atunci când l-a creat, și dacă El ar fi știut, atunci nu ar fi trebuit să-l facă deloc sau ar fi trebuit să-l oprească să meargă în felul în care a mers. Dumnezeu știe, și ştie dinainte, și El știe sfârșitul de la început. „Lui Dumnezeu îi sunt cunoscute toate faptele lui, de la începutul lumii.” (Fapte 15:18, Fidela). Dumnezeu nu a schimbat nici cât un fir de păr planul pe care El l-a cunoscut înainte de începerea lumii. Şi nu este nicio putere în tot universul care să-L determine să-l schimbe.

Știa Dumnezeu că Adam va păcătui, și știe El dacă noi vom fi mântuiți sau nu? Da, El știe totul despre asta. Știe cine va fi mântuit şi cine va fi pierdut. Atunci cum e cu faptul că suntem liberi? Nu știu și aceasta nu face nicio diferență. Știu din cuvântul Său că sunt perfect liber de a avea mântuire și de a o avea atunci când o vreau. Știu, de asemenea, că Dumnezeu cunoaşte dacă o voi primi sau nu. Nu înțeleg cum pot fi aceste două lucruri, dar Dumnezeu știe, iar El nu este nedrept, deci totul este drept. Nu există niciun înger în cer care știe cum poate fi, dar ei ştiu că aşa este.

Observați absurditatea afirmației că Dumnezeu poate ști dacă El dorește, dar că El nu vrea să știe anumite lucruri și, prin urmare, nu-Şi exercită puterea de a ști. Unii spun că dacă ar ști, ar fi responsabil pentru mântuirea sau pierderea noastră, astfel încât El nu-Şi exercită puterea de a ști și astfel se eliberează de această responsabilitate. Acesta este o acuzație îngrozitoare adusă împotriva lui Dumnezeu. Aceasta aruncă toată responsabilitatea ruinei omului asupra lui Dumnezeu și Îl acuză de încercarea de a se eschiva. Dacă El alege să nu știe anumite lucruri, cum este posibil ca El să știe ceea ce vrea să știe și ceea ce nu vrea să știe?

Însăşi afirmația că El nu dorește să știe anumite lucruri, dovedeşte că El trebuie să le cunoască pentru a ști că El nu vrea să le cunoască, ceea ce este o absurditate totală. Faptul că El nu vrea să știe lucrurile pe care le știe, este o absurditate evidentă. O asemenea idee, trebuie neapărat să se bazeze pe presupunerea că Dumnezeu știe ceea ce știe, prin cercetare. Dar Dumnezeu nu trebuie să ţină socolteală, să calculeze și să facă acest lucru pentru a ajunge la concluzii. El este Dumnezeu și cunoașterea este în El, începe și se termină în El.

Dumnezeu este cel prea înalt și sfânt „a cărui locuinţă este veșnică”. (Isaia 57:15). El locuiește în veşnicie. Ce este veşnicia? Este ceva ce nu are nici început, nici sfârşit. Poate fi reprezentată printr-un cerc, Dumnezeu locuind în acelaşi timp în oricare punct al acesteia. El există prin Sine. Adică milioanele de veacuri care au fost în trecut, şi milioanele care urmează să fie în viitor, toate sunt „chiar acum” pentru Dumnezeu. Trecutul, prezentul și viitorul sunt toate prezente pentru Dumnezeu. El trăieşte acum într-o veşnicie. Noi nu putem înțelege cum poate fi aceasta, dar nu contează. El spune că așa este și noi Îl credem.

Faptul că El este Dumnezeul veșnic, constituie puterea adevărului că El este scăparea noastră. El este Dumnezeul cel veșnic care a fost la conducerea căilor noastre din trecut, și avem încredere în conducerea Lui. Dacă El nu ar fi știut trecutul și viitorul, cum aș fi putut ști dacă mă conduce bine sau nu? Iov spune: „El știe ce cale am urmat.” (Iov 23:10).

El ne conduce pe calea pe care ar trebui să mergem, și El a privit peste veacuri și a văzut cine va avea moștenirea, și o pregătește pentru el. Ce aţi crede despre un om care, ca să exemplificăm chestiunea la o scară foarte joasă, ar lua o mulțime de pietre împreună și ar începe să construiască o casă? L-aţi întreba ce fel de casă construieşte. „Păi – spune el – nu știu. Voi pune aceste pietre și cherestele împreună și apoi voi vedea ce fel de casă va ieşi din ea.” O astfel de vorbire ar fi nebunie. Înainte ca omul să înceapă să construiască o casă, el știe exact cum va ieși, știe exact cum va arăta când va fi terminată. Când Dumnezeu Şi-a făcut planurile în trecut, nu credeți că știa ce fel de pământ urma să facă? El știa ce fel de pământ urma să fie și a avut un scop în a-l face. El l-a creat pentru a fi locuit.

Nu numai că El a știut ce fel de loc va fi, ci a ştiut şi ce oameni urmau să locuiască pe el. El cunoștea fiecare om care va locui pe el și îi avea pe toți numiți. Acei oameni, pe care Dumnezeu i-a văzut că vor locui pe pământ, când El și-a făcut planurile pentru aceasta în veacurile trecute, aveau să fie oameni buni și sfinți; și același pământ, când acest mic experiment al păcatului va fi terminat, va fi locuit exact de persoanele pe care le-a văzut Dumnezeu că vor locui pe el și vor avea numele pe care El le-a dat în veacurile trecute.

În Apocalipsa 2:17 citim: „Celui ce va birui îi voi da din mana ascunsă și-i voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește.” Nu trebuie să se presupună că în împărăția lui Dumnezeu nu ne vom cunoaște numele celuilalt, pentru a le putea rosti. În Biblie, fiecare nume a însemnat ceva. Iacov a fost „cel ce ţine de călcâi”; Israel, „prințul lui Dumnezeu”; Avraam, „tatăl multor neamuri”; Sarai, o „femeie gâlcevitoare” și Sara, o „prințesă”. Numele a însemnat caracterul individului.

În timp ce toți cei răscumpărați trebuie să aibă caracterul desăvârşit al lui Dumnezeu, totuși acel caracter este atât de perfect și atât de larg, încât există loc pentru ca fiecare să aibă un caracter distinct. De ce nimeni nu va putea să înțeleagă numele altcuiva? Pentru că nu sunt două persoane care să fi avut aceeași experiență în dezvoltarea caracterului. Nu sunt două persoane care să fi fost conduse în același mod și să fi avut aceeași experiență. „Inima își cunoaște necazurile și niciun străin nu se poate amesteca în bucuria ei.” (Proverbe 14:10).

În Exodul 33:17, Domnul i-a spus lui Moise: „Ai căpătat trecere înaintea Mea, şi te cunosc pe nume.” Moise a fost minunat de aproape de Domnul atunci. El a fost cu Dumnezeu și a răbdat continuu „ca și când L-ar fi avut înaintea ochilor pe Cel Nevăzut.” (Evrei 11:27). Zi de zi, caracterul său a fost modelat de Cel Atotputernic, și dacă nu ar fi fost acel singur păcat, ar fi fost luat la cer fără să fi văzut moartea. El era mai blând decât toţi oamenii, iar Dumnezeu l-a cunoscut prin acel nume care a fost scris în carte.

Omul a căzut, dar fiecare om care a trăit imediat după cădere, ar fi putut accepta mântuirea propusă dacă ar fi dorit-o, și ar fi putut fi una din acele persoane care ar fi populat pământul. Una dintre acele persoane pe care Dumnezeu le-a văzut când a făcut planurile pentru pământ și pentru locuitorii săi. Dacă ar fi fost așa, pământul ar fi fost umplut, iar lucrarea ar fi fost terminată demult. Ar fi fost nedrept pentru noi, căci în acest caz am fi fost nenăscuţi și, prin urmare, lăsaţi afară? Nu, nu ar fi fost mai nedrept decât va fi nedrept să terminăm lucrarea în câțiva ani de acum înainte și să lăsăm afară posibile națiuni încă nenăscute.

Dumnezeu ne-a cunoscut mai dinainte în Hristos și, în El, am fost predestinaţi la început, pentru un astfel de loc pe pământ – în starea lui de puritate – pe care Dumnezeu dorește să îl avem. Sunt atât de recunoscător că putem să-L avem pe Hristos, dacă vrem, și, dacă Îl vom crede și vom avea încredere în El, știm că suntem predestinați la un loc în împărăția Sa. Dumnezeu ne-a predestinat „conform cu scopul celui care lucrează toate după sfatul voii sale”. (Efeseni 1:11, Fidela). Nu vedeți că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor care iubesc pe Dumnezeu?

Cum știu că sunt copil al lui Dumnezeu? El m-a iubit și m-a cumpărat, iar eu m-am dat Lui și, de aceea, sunt al Lui. Acum, eu sunt în Hristos, și nu contează ce se întâmplă cu mine. Nu există un lucru rău care poate veni asupra mea, pentru că tot ce vine, Dumnezeu îl face pentru binele meu; și nu numai că El va face asta, ci El chiar o face. El face acest lucru pentru ca să-mi poată dezvolta caracterul și să mă potrivească pentru ceea ce pregătește pentru mine.

Satana născoceşte nişte planuri rele împotriva mea – influențează pe unii oameni sau guverne să facă ceva împotriva mea – care sunt calculate să mă nimicească. Ei bine, asta nu este o problemă, căci Dumnezeu ia aceste planuri foarte rele și le întoarce spre binele meu. Satana elaborează acele planuri rele pentru a realiza ruina mea, dar Dumnezeu ia planurile sale, și prin ele mă duce în paradisul dorit. De aceea, creștinul nu are de ce să se plângă.

Nu e nimeni care s-ar gândi să se plângă atunci când are momente bune. Dar creștinul are momente bune tot timpul, pentru că toate lucrurile lucrează împreună spre binele lui. Sunt bune acele lucruri rele, care sunt născocite împotriva noastră? Da, pentru că, deși ele sunt rele când încep, și sunt proiectate să ne distrugă, până să ajungă la noi, Dumnezeu le transformă în bine. Când privim la lucruri în acest fel, putem să-L lăudăm pe Dumnezeu indiferent de ce se întâmplă.

Iată pe Iosif – frații lui l-au trimis în Egipt. Ei nu au făcut-o cu altă intenţie decât aceea de a-l distruge. Prima dată au încercat să-l omoare și apoi, când l-au vândut ca rob, au crezut că nu va mai trăi mult acolo ca rob, și că vor scăpa de el în felul acesta. Şi totuşi ni se spune de către psalmist, că Dumnezeu „le-a trimis înainte (în Egipt) pe un om”. ( Psalmul 105:17). Acei frați ai lui lucrau răul inimii lor și, în același timp, Dumnezeu l-a trimis înainte, potrivit voii Sale. Nu putem înțelege cum poate fi asta, dar știm că așa a fost.

Caiafa, acel mare preot bătrân și rău, a întrebat dacă nu ar fi mai bine să moară un singur om, decât să piară întreaga națiune. Acesta era sentimentul înţelepciunii lumești, al politicianului intrigant. Cu toate acestea, în același timp, Dumnezeu rostea o profeție. Nu există niciun om rău, nici măcar diavolul însuși, pe care Dumnezeu să nu îl ia cu toată răutatea lui, făcându-l să realizeze propriul Său scop veşnic. Este o lume de mângâieri în gândul că acesta este Dumnezeul pe care Îl slujim.

Deci, pe cei pe care El i-a rânduit, i-a chemat, și pe cei pe care i-a chemat, i-a îndreptăţit, şi pe cei pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit. Hristos spune: „Și slava pe care Mi-ai dat-o Mie le-am dat-o lor, ca  să fie una, precum și Noi (suntem) una.” (Ioan 17:22). Da, Domnul dă har și slavă, și avem slava acum, doar că ea este sub forma harului. „Domnul (…) slăveşte pe cei nenorociţi mântuindu-i.” (Psalmul 149:4). El ne-a dat bogățiile slavei și harului Său. În curând, El ne va arăta bogățiile nespus de mari ale harului Său, cu slava care are să fie descoperită.

„Deci ce vom zice noi despre toate acestea? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8:31).

General Conference Daily Bulletin, 22 martie 1891