Va fi necesar să trecem de la capitolul 8, la capitolul 13, nu pentru că nu ar fi cuprinse unele din cele mai importante adevăruri din Biblie în capitolele intermediare, ci pentru că timpul alocat pentru aceste studii biblice este prea limitat pentru examinarea lor atentă. În seara aceasta vom începe studiul capitolului 13, fiindcă acesta tratează întrebări care sunt de importanţă vitală pentru cei ce cred în solia îngerului al treilea. Acest capitol este frecvent utilizat şi citat pentru a dovedi că guvernarea civilă are ceva de-a face cu religia. Motivul pentru care se face această greşeală, este că acest capitol este privit ca un tratat care stabileşte îndatoririle conducătorilor civili, şi arată limitele până la care se poate extinde puterea lor. Dar aceasta este o greşeală.

În acest capitol, apostolul Pavel vorbeşte despre cei care se declară creştini. Aşa cum am mai spus, acest lucru este dovedit în prima parte a epistolei unde, în capitolul al doilea, apostolul se adresează celor care se spijină pe lege şi fac din ea lauda lor faţă de Dumnezeu. De la acest punct încolo, epistola este adresată celor care mărturisesc a cunoaşte pe Dumnezeu. În capitolul 7, apostolul spune: „Vorbesc unor oameni care cunosc Legea.” Aşadar, în loc ca al 13-lea capitol să fie un simplu tratat despre guvernarea civilă, arătând datoriile şi limitele sale, acesta este adresat bisericii, arătând cum ar trebui ea să relaţioneze cu Dumnezeu, pentru a nu fi în conflict cu puterile care există. Dacă acest lucru este păstrat în gând, va fi de mare ajutor în soluţionarea multor întrebări care sunt puse în capitol.

„Orice om să fie supus înaltelor autorități, căci nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu. Și cele care sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Astfel, cine se opune autorității se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu, și cei ce se împotrivesc își vor lua osânda.” (Romani 13:1-2). Aceste versete nu trebuie interpretate ca învăţând că creştinii trebuie să asculte fiecare poruncă pe care guvernarea civilă o poate impune asupra lor. Să ne amintim timpul în care a fost scris asta, şi poporului căruia îi fusese adresată. A fost scrisă în timpul când Imperiul Roman deţinea stăpânirea peste toată lumea cunoscută, şi a fost în mod special adresată bisericii de la Roma, capitala acestui imperiu universal. Împăratul care trona în acel timp era Nero, şi el a fost, fără nicio îndoială, cel mai rău, cel mai însetat de sânge şi mai îngrozitor de imoral monarh care a stat vreodată pe tronul vreunei împărăţii. Presupun că niciodată nu a fost un alt om în lume care să adune atâta rău în el ca Nero, împăratul romanilor. El a fost un păgân, un păgân al păgânilor.

Legile care au fost adoptate în Roma au recunoscut religia păgână şi erau opuse creştinismului. În timpul domniei lui Nero a avut loc cea mai crudă persecuţie a creştinilor de când a existat lumea; şi aceasta a fost în timpul persecuţiei în care apostolul Pavel şi-a pierdut capul. De aceea, este dovedit faptul că apostolul, când spune că noi trebuie să fim supuşi puterilor existente, nu transmite ideea că ar trebui să facem tot ce ne cer puterile să facem. Dacă apostolul ar fi făcut asta, el niciodată nu şi-ar fi pierdut capul. Însă el a suferit din pricină că, adevărul pe care l-a predicat, a fost opus principiilor guvernării romane, iar noi nu putem presupune că apostolul Pavel predica un lucru şi făcea altceva. Atunci, se naşte întrebarea: „Ce înţelege el prin îndemnul să fim supuşi «înaltelor autorități»?”

Puneţi întrebarea în mod negativ. Noi nu trebuie să ne împotrivim puterilor existente. De ce? Pentru că noi suntem copii ai Celui Preaînalt, copii ai împăraţiei cerurilor, şi legea acelei împărăţii este pacea. Conducătorul împărăţiei este Prinţul păcii. De aceea, din moment ce am fost eliberaţi de puterea întunericului şi mutaţi în împărăţia Fiului Său, trebuie să permitem ca pacea lui Dumnezeu să domnească în inimile noastre. (Coloseni 3:15). Pentru acest motiv, noi trebuie să urmărim „pacea cu toți oamenii, precum și sfințirea, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul”. (Evrei 12:14).

În capitolul 12 din Romani, noi suntem instruiţi: „Dacă este cu putință, atât cât ține de voi, trăiți în pace cu toți oamenii.” (Romani 12:18). Asta nu înseamnă că noi trebuie să trăim în pace atâta timp cât putem suporta provocările lor, iar când acest lucru devine insuportabil, suntem liberi să avem cu ei o ceartă. Ci asta înseamnă că „dacă este posibil, cât ține de voi” (Romani 12:18, Fidela), trebuie să trăiţi în pace cu toţi oamenii. În ce măsură este posibil pentru creştin să trăiască în pace cu toţi oamenii? În ce-l privește pe el, este posibil să trăiască în pace tot timpul. Pentru că el este într-adevăr mort faţă de păcat, dar viu pentru Hristos. Hristos locuieşte în inima sa prin credinţă, iar Hristos este Prinţul păcii. Atunci, nu este nicio circumstanţă în care creştinul să fie îndreptăţit în a-şi pierde cumpătul şi în a declara război, fie împotriva unui individ, fie împotriva guvernării.

În Galateni 5:18 ni se spune: „Dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu sunteți sub Lege.” Faptele cărnii sunt faptele care sunt făcute de cei care sunt sub lege, iar în enumerarea acestor fapte găsim cuvântul „ceartă”. De aceea, un creştin nu poate intra într-o ceartă, pentru că el nu este în carne. Cearta nu poate găsi loc în noi, de aceea, în ceea ce ne priveşte, va fi pace tot timpul. Dar dacă acei oameni cu care avem a face îşi împietresc inimile împotriva adevărului lui Dumnezeu, şi nu vor fi influenţaţi de adevăr, vor face necazuri, dar necazurile vor fi din partea lor. Din partea noastră va fi pace tot timpul.

În 1 Petru 2:21 şi mai departe, ni se spune că Hristos a suferit pentru noi, lăsându-ne un exemplu pentru a umbla pe urmele Lui. El, când a fost jignit, nu a jignit la rându-I; când a suferit, nu a ameninţat, ci S-a dat pe Sine Celui care judecă neprihănit. Cazul lui Hristos înaintea Sinedriului, înaintea lui Pilat, este un exemplu de pace deplină. De aceea, dacă urmăm exemplul lui Hristos şi îndemnul lui Pavel, care fiind inspirat trebuie să fie în acord cu acesta, noi nu mai ajungem în acel punct în care mulţi spun că „răbdarea încetează să fie o virtute”[1]. Dacă suntem creştini, vom avea dragostea lui Hristos rămânând în inimile noastre. Acea dragoste este binefacere şi dragostea rabdă toate lucrurile.

Hristos, în predica Sa de pe munte, ne-a poruncit: „Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, dacă te lovește cineva peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt.” (Matei 5:39). Vrea să spună El ceea ce spune, sau nu? Asta înseamnă că dacă un om rău vine la noi şi recurge la violenţă, noi trebuie să ne apărăm sau nu? Lăsăm deschisă această întrebare pentru voi, ca să decideţi personal.

Nu contează sub ce guvernare trăieşte un creştin, el este obligat să nu se împotrivească rânduielilor ei. Toate guvernările, bune sau rele, sau indiferent cum, sunt poruncite de Dumnezeu, astfel că ticăloşiile sau relele existente în guvernare, nu sunt o scuză pentru creştin, ca să se opună. Guvernările sunt toate poruncite de Dumnezeu, şi ele sunt mai bune decât anarhia, dar ele nu sunt rânduite să promoveze sau să facă religie, pentru că Dumnezeu nu a delegat autoritatea Sa în materie de religie niciunei puteri pământeşti, deşi ele sunt puse de Dumnezeu.

Însă, cum se poate să te supui autorităţilor şi totuşi să nu-i asculţi întotdeauna? Să luăm un exemplu familiar. Nebucadneţar a fost împăratul Babilonului şi guvernarea lui a fost, cu siguranţă, o guvernare poruncită de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a dat toate ţinuturile pe care le stăpânea în mâinile lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi toate naţiunile aveau să-i slujească lui, fiului său, şi fiului fiului său. Nebucadneţar a făcut un chip de aur şi a poruncit ca, atunci când se va auzi sunetul muzicii, toţi oamenii să îngenuncheze. I s-a spus împăratului că trei evrei, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu s-au plecat şi nu s-au închinat chipului de aur. Împăratul i-a chemat la el şi le-a spus că, deşi nu l-au ascultat, el ar trece cu vederea acea ofensă dacă atunci când muzica va suna din nou ei s-ar închina chipului. „Șadrac, Meșac și Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: «Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și, chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!»” (Daniel 3:16-18).

Ei nu s-au împotrivit împăratului. El le-a dat o alternativă. Ei puteau face două lucruri: fie să se închine chipului, fie să fie aruncaţi în cuptorul de foc. Ei nu au ascultat porunca de a se închina chipului, dar nu s-au împotrivit alternativei de a intra în cuptor. Ba mai mult, ei au spus împăratului că Dumnezeul lor era în stare să îi elibereze din mâna lui, dar ei nu ştiau dacă El va face asta sau nu. Asta oricum nu ar conta. Dacă El alegea să nu-i elibereze, ei aveau să fie arşi. Era în regulă; ei ar fi renunţat la viaţa lor, ar fi biruit în moarte şi astfel ar fi fost eliberaţi din mâna lui, dacă nu altfel.

Care este relaţia creştinului cu guvernarea civilă? Hristos este unsul. Pentru ce a fost El uns? Să aducă „veşti bune (evanghelia) celor nenorociţi”, să vindece „pe cei cu inima zdrobită”, să vestească „robilor slobozenia, şi prinşilor de război, izbăvirea”. (Isaia 61:1). Va fi un timp când împărăţiile acestui pământ vor deveni ale Domnului şi ale Hristosului Său, aşa cum este declarat de profet.

În Psalmul 2 , citim: „Cere-Mi și-Ţi voi da neamurile de moștenire și marginile pământului în stăpânire!” (Versetul 8). Dar ce va face El cu ele? Le va face bucăţi. Acel timp încă nu a venit, de aceea, Hristos, mijlocitorul, nu are nimic de-a face cu guvernele pământului. Domnia Sa este o domnie spirituală, în inimile poporului Său. Împărăţia Sa, pentru că El stă pe un tron şi domneşte, este o domnie asupra inimilor poporului Său. El domneşte în inimile oamenilor, unde este imposibil pentru împăraţii pământului să domnească. Lupta poate domni acolo tot timpul, dar ei nu o pot împiedica, ori pacea poate avea stăpânirea, dar ei nu o pot perturba. El stă pe tronul harului, şi de acolo El răspândește har, fără a interfera cu guvernele pământului şi într-un mod pe care ei nu-l pot împiedica.

Oamenii mari ai acestui pământ pot exercita autoritate asupra altora, dar Hristos a poruncit ca aceasta să nu se întâmple în poporul Lui, ci aceia care vor să fie cei mai mari printre ei, ar trebui să fie slujitori ai celorlalţi.

Luaţi-l pe Daniel ca exemplu de cum ar trebui oamenii să se supună puterilor existente, şi să rămână totuşi supuşi lui Dumnezeu. S-a dat un decret ca oricine va înălţa o rugăciune unui dumnezeu sau unui om timp de treizeci de zile după darea decretului, în afară de marele rege Darius, să fie aruncat într-o groapă cu lei. Daniel a ocupat o poziţie înaltă în guvernare, iar el a fost un cetăţean paşnic, aşa cum ar trebui să fie oricare creştin. Ar fi fost foarte uşor pentru el să spună: „Nu trebuie să cer nimic de la niciun om, pentru treizeci de zile, ci mă pot închide în casa mea, unde nimeni nu mă poate vedea, şi acolo mă pot închina lui Dumnezeu liniştit, astfel că îmi voi trăi religia şi mă voi închina Dumnezeului din ceruri, nestârnind totuși mânia împăratului împotriva mea.”

Aceasta este o întrebare de importanţă vitală pentru noi. Când persecuţia stă să vină asupra noastră, vom înceta să lucrăm deschis în domeniile noastre de activitate în prima zi a săptămânii, aşa cum am făcut până atunci, şi să facem ceva liniştit în casele noastre, ca nimeni să nu ne vadă, sau vom face cum a făcut Daniel? El şi-a deschis ferestrele şi a făcut exact ceea ce i s-a zis să nu facă: să înalțe rugăciuni Dumnezeului din ceruri. El a făcut aceasta în mod deschis, într-un fel în care duşmanii lui puteau să-l vadă, deşi a fost dat decretul că pentru aşa ceva, ar trebui să fie aruncat în groapa leilor. Când, de teama persecuţiei, lucrăm liniştiţi în casele noastre, unde nu ne poate vedea nimeni, nu ascundem noi lumina sub obroc? Unii spun că nu este nevoie să fim cutezători. Este foarte adevărat, dar am fi noi cutezători dacă am face aşa cum Daniel a făcut? Vom spune că a făcut o greşeală?

În 1 Petru 2:13 ni se spune: „Fiți supuși oricărei autorități omenești, pentru Domnul: fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unii care sunt trimiși de el să-i pedepsească pe cei ce fac răul și să-i laude pe cei ce fac binele! Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând binele, să astupați gura oamenilor neștiutori și fără minte. Purtați-vă ca niște oameni liberi, dar nu faceți din libertate o haină a răutății, ci purtați-vă ca niște robi ai lui Dumnezeu! Dați cinste tuturor oamenilor; iubiți-i pe frați; temeți-vă de Dumnezeu; dați cinste împăratului!” Aceasta este o paralelă cu declaraţia din Romani capitolul 13, aşa cum se vede în versetul 7.

Petru are acelaşi principiu în lucrurile mici ale vieţii, şi imediat după ce a vorbit despre datoria de a asculta de împărat, el vorbeşte despre datoria servitorilor faţă de stăpânii lor. Dacă suntem sub stăpânirea unui stăpân, şi nu contează dacă el guvernează peste unul singur sau peste milioane, trebuie cu toţii să fim sub stăpânirea lui. Dar, presupunând că stăpânul este un om rău şi el porunceşte celor ce sunt sub stăpânirea lui să facă ceva rău, atunci cum este? „Fiindcă este un har dacă cineva, pentru conștiința lui față de Dumnezeu, suferă întristare și pătimește pe nedrept. Căci ce laudă este să suferiți cu răbdare să fiți bătuți când ați făcut răul? Dar dacă faceți binele, pătimiți de pe urma lui și suferiți cu răbdare, este un har înaintea lui Dumnezeu.” (1 Petru 2:19-20).

Dacă un om este supus unui stăpân rău, şi face tot ce îi spune acesta, cum poate el suferi pentru asta? El este un instrument benevol în mâna stăpânului său, dar suferinţa este adusă de faptul că el nu va face lucrurile rele care i s-au poruncit; şi aceasta este ceea ce este acceptabil din partea lui Dumnezeu. El nu a ascultat puterea, şi pentru că nu a ascultat-o, suferă; dar el suferă pentru îndeplinirea binelui. Dacă el se supune acelui stăpân păcătos, el nu Îl ascultă pe Dumnezeu. Ştim că asta ar fi greşit. Dar este absolut în regulă să nu asculte de decretul rău al stăpânului sau de guvern, cu condiţia ca întotdeauna când vine pedeapsa, să o primească cu răbdare. Aceasta este acceptabil pentru Dumnezeu. Tocmai faptul că un om suferă pentru facerea de bine, arată că el este un slujitor al lui Dumnezeu şi că este acceptat de El. Cum putem, atunci, să fim supuşi puterilor existente, şi totuşi, să mergem în contradicţie directă cu ce spun ei? Supunându-ne pedepsei, dar nefăcând lucrul rău ce ni s-a poruncit să-l facem. Ca creştini, noi datorăm supunere faţă de Dumnezeu – cea mai înaltă putere –, şi doar faţă de El.

„Vrei să nu-ți fie teamă de autoritate? Fă binele și vei avea laudă de la ea!” (Romani 13:3). Acelaşi adevăr este prezentat de profetul Isaia, când spune: „Nu numiţi uneltire tot ce numește poporul acesta uneltire și nu vă temeţi de ce se teme el, nici nu vă speriaţi! Sfinţiţi însă pe Domnul oștirilor. De El să vă temeţi și să vă înfricoșaţi.” (Isaia 8:12-13). Creştinii trebuie să-L sfinţească pe Domnul în inimile lor, atunci, El va fi temerea lor, iar ei nu se vor teme de ce le-ar putea face oamenii.

Petru subliniază acelaşi adevăr, atunci când spune: „Chiar dacă ați avea de suferit pentru dreptate, ferice de voi! Să nu aveți nicio teamă de ei și să nu vă tulburați, ci sfințiți-L ca Domn pe Hristos în inimile voastre! Fiți mereu gata să dați un răspuns de apărare oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândețe și respect (…).” (1 Petru 3:14-16). Nu vă fie frică de teroarea lor. De ce? Pentru că noi am sfinţit pe Domnul Dumnezeu în inimile noastre, şi El este temerea noastră. Dumnezeu este cu noi, Hristos este cu noi, şi când oamenii ne aduc reproşuri, ei le aduc Mântuitorului nostru. El este singurul care suferă, nu noi.

Noi trebuie să sfinţim pe Domnul în inimile noastre şi să fim întotdeauna gata să dăm un motiv al nădejdii care este în noi. Ȋn legătură cu aceste cuvinte şi pasajul citat din Scriptură, mi se pare că timpul special când trebuie să răspundem pentru nădejdea care este în noi, este acela când vom fi aduşi în faţa magistraţilor pentru binele făcut. Ce ajutor avem noi? Noi am sfinţit pe Domnul Dumnezeu în inimile noastre, luând cuvântul Său în inimile noastre, aşa că nu trebuie să ne facem grijă pentru ceea ce vom spune. Pentru că Dumnezeu ne va da „un cuvânt și o înțelepciune cărora niciunul dintre vrăjmașii voștri nu le va putea sta împotrivă sau răspunde”. (Luca 21:15).

Mie mi se pare că cel mai important lucru pentru noi toţi, care avem acest adevăr special care ne va aduce în dificultate cu puterile existente, este să sfinţim pe Domnul Dumnezeu în inimile noastre prin Duhul lui Dumnezeu şi cuvântul Său. Noi trebuie să devenim studenţi ai cuvântului lui Dumnezeu, urmaşi ai lui Hristos şi ai evangheliei Sale. Eu cred că printre noi sunt fermieri şi mecanici care, deşi niciodată nu ar fi fost în stare să pună laolaltă textele că să rostească o predică, au sfinţit totuşi pe Domnul în inimile lor studiind cu credincioşie cuvântul Său. Aceşti oameni vor fi aduşi în faţa curţii de judecată pentru credinţa lor, şi ei vor predica evanghelia prin apărarea lor, pentru că Dumnezeu, în acea zi, le va da o gură şi o înţelepciune pe care adversarii lor nu o vor putea tăgădui şi nu i se vor putea împotrivi.

Uneori, oamenii spun că nu este de niciun folos să ne facem credinţa proeminentă şi astfel să provocăm persecuţia. Dar, fraţilor, dacă urmăm o asemenea tactică, nu ne ascundem noi lumina sub obroc? Dar dacă noi nu permitem altora să vadă strălucirea luminii noastre, ce bine face aceasta?

Uneori, suntem în pericolul de a lucra atât de sârguincios pentru a opri persecuţia, ca să putem înainta cu lucrarea în pace, încât neglijăm lucrarea. Ni se spune că dacă nu ascultăm de legi şi ajungem în închisoare, soţiile şi familiile noastre vor suferi, şi că prima datorie pe care o avem este să le purtăm de grijă. Dar fraţilor, cât de departe putem merge cu aceasta? Ne vom arăta loialitatea faţă de Dumnezeu, sau o vom ascunde? Cineva spune: „Putem să ne păstrăm religia, dar să o facem în tăcere; noi nu trebuie să lăsăm familiile noastre să sufere!” Fraţilor, ce contează dacă un om câștigă întreaga lume, dar îşi pierde propriu suflet? Învăţătorul spune: „Cine își va câștiga viața o va pierde și cine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga.” (Matei 10:39).

Să ne întoarcem la cazul lui Daniel. El nu a tăcut, ci s-a rugat deschis. „Da, a fost drept ca Daniel să facă asta, dar este diferit acum, în secolul al XIX-lea.” Nu, nu este. Este exact la fel. Poate că oamenii i-au spus: „Daniel, tu poţi face bine oamenilor în poziţia de influenţa pe care o ai, poţi împiedica să fie persecutaţi. Nu te duce în groapa leilor să-ţi pierzi viaţa şi să aduci un dezastru asupra poporului tău!” Dar Daniel s-a dus în groapa leilor, şi a intrat acolo trăindu-şi credinţa în mod deschis, într-un asemenea fel încât toți oamenii să poată vedea asta. A adus el un dezastru asupra poporului său? Nu, în niciun caz. Ca urmare a ascultării sale, numele Dumnezeului din cer a fost mai mult onorat şi venerat în acea naţiune decât a fost înainte.

Este datoria noastră să predicăm evanghelia, să înălţăm şi să lăsăm ca lumina noastră să strălucească, şi dacă facem aşa, Dumnezeu va ţine vânturile atât timp cât acestea trebuie ţinute. Fraţilor, solia îngerului al treilea este cel mai minunat lucru de pe întregul pământ. Oamenii nu o privesc aşa, dar va veni timpul în cursul vieţii noastre, când solia îngerului al treilea va fi tema şi subiectul conversaţiei fiecărei guri. Dar nu va fi adusă niciodată în poziţia aceasta de oamenii care nu vorbesc despre asta, ci de cei care au încredere în Dumnezeu, şi nu se tem să vorbească cuvintele pe care El le-a dat.

Făcând aceasta, noi nu ne vom lua vieţile în mâinile noastre, şi mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Vieţile noastre vor fi ascunse cu Hristos în Dumnezeu, şi El va avea grijă de ele. Adevărul va fi adus în acest punct, pur și simplu prin bărbaţi şi femei care merg înainte, propovăduiesc evanghelia și se supun la ceea ce predică. Să lăsăm oamenii să cunoască adevărul. Dacă avem un timp de pace în care îl putem rosti, vom fi recunoscători pentru asta. Iar dacă oamenii fac legi care par să taie canalele prin care se poate face aceasta, putem fi recunoscători că ne închinăm unui Dumnezeu care face ca, până și mânia oamenilor, să-L laude pe El. Și El va face asta, El va rosti evanghelia Sa chiar prin acele legi pe care oamenii păcătoşi le-au adoptat pentru ca să o nimicească. Fraţilor, Dumnezeu ţine vânturile şi ne porunceşte să ducem solia. El le va ţine cât timp este bine să fie ţinute, şi când vor începe să sufle, şi când simţim primele adieri la începutul persecuţiei, ele vor face exact ceea Domnul dorește să facă. Noi cântăm[2]:

Când prin mări netulburate,
Noi liniştit spre cer navigăm,
Cu inimi recunoscătoare, spre Tine, Dumnezeule,
Vom stăpâni vântul favorabil.
Dar să se ridice valuri,
Și odihna să întârzie să vină,
Binecuvântată să fie tristeţea, bună furtună,
Care ne conduce mai aproape de casă.

Noi adesea cântăm asta, fraţilor, în timp ce nu o credem. Pentru că atunci când vedem furtuna venind, noi gândim că nu este cel mai bine pentru noi ca ea să vină, așa că ne ascundem de aceasta sau încercăm să o prevenim. Dar toate lucrează după sfatul voii lui Dumnezeu. Furtuna va grăbi liniştea, şi odihna nu va întârzia să vină.

„Dați tuturor cele datorate: dările, cui se cuvin dările; vama, cui datorați vama; teama, cui datorați teama; cinstea, cui datorați cinstea. Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții, căci cine iubește pe celălalt a împlinit Legea.” (Romani 13:7-8). Dacă faceți aceasta, veți trăi în pace cu toţi oamenii, atât cât atârnă de voi. A iubi pe semenii voştri ca pe voi înşivă reprezintă împlinirea întregii legi, deoarece, ca să iubească pe semenul său, un om trebuie să iubească pe Dumnezeu, pentru că nu este dragoste fără Dumnezeu.

Dacă îmi iubesc semenul ca pe mine însumi, este pur şi simplu pentru faptul că dragostea lui Dumnezeu este ascunsă în inima mea. Aceasta este pentru că Dumnezeu Și-a făcut locuinţa în inima mea, şi nu este niciun om pe pământ care să mi-L poată lua. Din acest motiv apostolul se referă la a doua tablă a legii, pentru că dacă ne facem datoria fată de semenii noştri, rezultă în mod natural că Îl iubim pe Dumnezeu.

Ni se spune uneori că prima tablă a legii se referă la datoria noastră faţă de Dumnezeu şi că alcătuiește religia, iar că a doua tablă defineşte datoria noastră faţa de semenii noştri şi că alcătuiește moralitatea. Dar a doua tablă a legii conţine datoriile faţă de Dumnezeu, la fel de mult ca prima tablă. David, după ce a călcat două din poruncile conţinute de a doua tablă, când şi-a mărturisit vina, a zis: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta (…).” (Psalmul 51:4). Dumnezeu trebuie să fie primul şi ultimul, în permanenţă. Iar dacă poruncile lui Dumnezeu cer ca să fim împotriva poruncilor omeneşti, noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu şi să ne încredem cu totul în El.

Nu contează dacă oamenii răi îngrădesc calea. Noi ar trebui să „pornim înainte” cu lucrarea noastră. Când israeliții ieşeau din Egipt, au ajuns într-un loc în care Marea Roşie era în faţa lor, iar munţii şi oştile egiptene în spatele lor. Dar porunca lui Dumnezeu către Moise a fost: „Spune copiilor lui Israel să pornească înainte.”  (Exodul 14:15). Dar cum puteau face asta având marea în faţa lor şi duşmanii în spatele lor? Asta nu conta. Dumnezeu a zis „să pornească înainte”.

Aceste lucruri au fost scrise pentru avertizarea noastră, cei peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Israeliţii trebuiau să meargă înainte la cuvântul lui Dumnezeu. Nu conta că marea era în faţa lor. Dumnezeu a deschis-o, astfel că ei o puteau trece fără să se ude la picioare. Dar dacă Dumnezeu nu ar fi făcut-o, ei ar fi putut umbla pe ea la fel de bine. Ei ar fi putut merge pe ea la cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta a fost modul în care Petru a umblat pe apă, pe Marea Galileii.

Trebuie să ne amintim că noi suntem copii ai lui Dumnezeu; şi fiind copii ai lui Dumnezeu, noi am biruit lumea. Toate aceste lecţii pe care le avem, sunt ca să ne pregătească pentru timpul de strâmtore. „De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu (care este Domnul Isus Hristos), ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul.” (Efeseni 6:13).

General Conference Daily Bulletin, 24 martie 1891

Note de subsol

[1] Cuvintele sunt preluate dintr-un citat al lui Edmund Burke, din lucrarea Observations on a Late State of the Nation – „There is, however, a limit at which forbearance ceases to be a virtue.” – „Este totuși o limită peste care răbdarea încetează să mai fie o virtute.” Citat preluat aici din ediția a cincea, Londra, 1772, p. 3, (n.ed.).

[2] Este vorba de piesa If on a quiet sea, de Augustus Toplady (n.ed.).