Primul capitol din Romani, după introducere, poate fi rezumat ca fiind starea omului fără Dumnezeu, şi cum ajunge el în această stare. Cauza acestei stări poate fi descrisă printr-un singur cuvânt – necredinţa.

Legată de necredinţă este înălţarea de sine; de credinţă, umilinţa. Ei L-au pierdut pe Dumnezeu, „fiindcă, deși L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci au ajuns să aibă gânduri deșarte, și inima lor nepricepută s-a întunecat”. (Romani 1:21). Ei au atribuit totul lor înşişi, şi în măsura în care eul a fost înălţat, credinţa în Dumnezeu a scăzut, până au ajuns la întuneric şi idolatrie.

Oamenii din zilele lui Platon, Seneca şi Marcus Aurelius, au predat ceea ce ei numeau ştiinţa morală. Confucius a predat precepte morale. Dar ceea ce le-a lipsit tuturor acestora, a fost să spună oamenilor cum să facă ceea ce învăţau ei că este bine. Iar aceşti oameni care învăţau ştiinţa morală şi virtutea, practicau ei înşişi lucrurile pe care le condamnau, şi erau departe de a face ceea ce ei prezentau ca datorie morală.

În timp ce acei învăţători ne spun ce să facem, dar eşuează în a ne da puterea de a face asta, religia lui Isus Hristos nu numai că face cunoscut ce este bine, dar ne şi dă puterea de a realiza ceea ce este bine. Astfel, când Hristos nu este împletit în învăţătură, însăşi efortul de a învăţa ce este moral, nu este altceva decât vechea ştiinţă pagână despre moralitate – adică imoralitate.

Toţi recunosc că statul nu ar trebui să înveţe creştinismul, dar unii spun că noi trebuie să învăţăm moralitatea fără creştinism. Ştiinţa morală despărţită de Isus Hristos, este imoralitate – este păcat.

Faptele cărnii sunt clar menţionate în ultima parte a capitolului 1. Acestea se găsesc în orice om care nu a fost convertit la Hristos. Noi învinuim păgânii că fac aceste lucruri, dar „la Dumnezeu nu este părtinire” (Romani 2:11, Fidela), şi El condamnă acele lucruri în noi în acelaşi fel, şi ne arată că nu suntem mai buni decât ei.

„De aceea, omule, ești de nescuzat, oricine ai fi care judeci; fiindcă în ceea ce judeci pe altul, te condamni pe tine însuți; fiindcă tu care judeci, practici aceleași lucruri.” (Romani 2:1). Oricine cunoaşte destul pentru a condamna răutatea celor păgâni, se condamnă singur, pentru că el face aceleaşi lucruri.

Prima parte a capitolului 2 din Romani poate fi rezumată astfel: Dumnezeu nu este părtinitor. El va răsplăti fiecărui om, potrivit cu faptele sale. La judecată, nimic altceva nu este luat în considerare decât faptele omului. „Iată, Eu vin curând, și răsplata  Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui!” (Apocalipsa 22:12). „Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, și atunci îi va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” (Matei 16:27).

Caracterul faptelor arată măsura de credinţă în Hristos. O simplă mărturisire nu o va face. „Și crezi tu, omule, care judeci pe cei ce fac astfel de lucruri și care faci la fel, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? ” Dumnezeu nu are în vedere persoana sau mărturisirea noastră. Noi ne putem numi creştini, putem pretinde că păzim legea şi că avem milă faţă de săracii păgâni, dar Dumnezeu îi pune laolaltă pe toţi cei care eşuează în a avea fapte bune.

„Toți cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege, și toți cei ce au păcătuit având Legea vor fi judecați după Lege.” (Versetul 12). Acesta, împreună cu versetele următoare, arată că legea este standardul prin care va fi judecat fiecare om din lume.

Dar ce înseamnă să păzeşti legea? Înseamnă să păzeşti toate preceptele ei; neprihănirea noastră trebuie să o întreacă pe cea a fariseilor, care a fost doar o formă exterioară. Dacă urâm, aceasta înseamnă ucidere (Matei 5:22); dacă avem gânduri stricate, acesta este adulter (Matei 5:25); dacă avem o inimă stricată, noi încălcăm toată legea. Putem fi atât de stricți în respectarea exterioară a Sabatului, și să aderăm îndeaproape la obligațiile exterioare ale întregii legi, dar o inimă stricată face ca fiecare act să fie păcătos.

„Când neamurile, care nu au Legea, împlinesc din fire cerințele Legii, ele, măcar că nu au Legea, își sunt singure lege.” (Versetul 14).

Dumnezeu, prin diferite agenţii, a pus suficientă lumină în inima fiecărui om, pentru a-l conduce la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Chiar natura însăşi Îl descoperă pe Dumnezeul naturii. Şi dacă omul, în cel mai întunecat păgânism, are o dorinţă de a-L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, El va trimite, dacă este necesar, un om din partea cealaltă a pământului ca să îi dea lumina adevărului.

Astfel, fiecare om care la sfârşit va fi pierdut, a respins lumina care, dacă ar fi iubit-o, l-ar fi condus la Dumnezeu.

General Conference Daily Bulletin, 9 martie 1891