În studiul nostru din capitolele 1 şi 2, am aflat că, fără Dumnezeu, cunoașterea este nebunie şi imoralitate, şi că o mărturisire înaltă, sau cum declară Pavel, circumcizia cărnii, nu este de folos acolo unde ceea ce semnul dat trebuia să arate – neprihănirea lui Dumnezeu prin credinţă, circumcizia inimii – nu este prezentă.

Capitolul 3:1-4. „Care este deci avantajul iudeului (…)? lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu.” Avraam a fost scos din mijlocul păgânismului, prin credinţă spre credinţă, iar urmaşii săi au fost iubiţi datorită părintelui lor. Lor le-a încredințat Dumnezeu adevărul Său. Ei au eşuat în a înţelege care era avantajul faptului de a fi iudeu şi s-au sprijinit încrezători pe mărturisirea lor înaltă, cu gândul că Dumnezeu trebuie să-i privească mai presus pe ei decât pe alţi oameni. Dumnezeu le-a dat lumina ca ei să o ducă celorlalţi. Dar umpluţi de mândrie, ei nu au făcut lucrarea, şi Dumnezeu i-a răbdat generaţie după generaţie.

În timpul robiei, El i-a descoperit lui Daniel că El va mai aştepta încă 490 de ani pentru ca poporul Său să ducă lumina lumii. Ducerea evangheliei la neamuri a fost o lucrare pentru care Dumnezeu de-a lungul secolelor a lucrat cu iudeii ca să o realizeze, dar ei au refuzat. Totuşi, lui Dumnezeu i-a păsat de neamuri, şi „nu S-a lăsat fără mărturie”. Nu vedem între noi, ca popor, o tendinţă de a ne lăuda cu lumina pe care o avem şi de a simţi că Domnul trebuie să ne privească într-un fel special, pe noi ca popor? Dar El ne-a dat lumina numai pentru ca noi să o ducem altora. Dacă noi ne mândrim cu lumina, dar nu o ducem altora, Dumnezeu ne va răbda mult, dar în final, altcineva va lua locul nostru şi va face lucrarea.

Dumnezeu a jurat lui Avraam, şi făgăduinţele Sale se vor împlini, chiar dacă oamenii nu cred. (Versetele 3 şi 4). Dacă nu este găsit nimeni cu credinţa lui Avraam, Dumnezeu poate să ridice pietre ca să facă din ele copii ai Săi. Dumnezeu Însuşi este în proces înaintea universului, iar Satana şi oamenii răi întotdeauna L-au acuzat că ar fi nedrept şi arbitrar, dar, la judecată, întregul univers va spune: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!”

Versetele 9-18. Toţi sunt în păcat. Nu sunt două căi de mântuire. „Nu cunosc calea păcii.” Aici este punctul de referință, arătând diferenţa dintre adevăratul iudeu şi neamuri. Copiii credinţei vor avea în permanență cu ei această pace – pacea pe care Hristos a avut-o.

Versetul 19. „Sub lege” este o traducere greşită. Este vorba de a fi „în lege” sau în jurisdicţia ei. Prin această lege, toată lumea a devenit vinovată. În lumina legii, niciun om nu are vreun avantaj faţă de alt om.

Versetul 20. Unii oameni sunt îngrijorați că se pune accentul pe asemenea texte, ca şi cum acestea ar discredita legea. Dar Dumnezeu, care a scris textul, poate fi lăsat să Se îngrijească de onoarea propriei Sale legi. Pentru onoarea eternă a legii, călcătorul ei nu poate fi îndreptățit de ea. Legea cere în om neprihănirea desăvârşită manifestată în viaţa lui Hristos. Niciun om nu a trăit vreodată așa cum a trăit Hristos – toţi sunt vinovaţi. Desăvârşirea şi măreţia legii conduc păcătoşii să strige: „Atunci ce trebuie să facem?”

Se naşte uneori ideea, că dacă Hristos ar şterge doar înregistrările trecutului, persoana ar putea să se descurce apoi foarte bine. Aceasta a fost problema cu evreii. (Romani 10:2-3). Nu este niciun om pe pământ care, prin sine însuşi, să poată face fapte la fel de curate şi la fel de libere de egoism aşa cum Hristos a făcut. „Fiindcă orice nu este din credință este păcat.” (Romani 14:23 - KJV). O predică ținută fără credinţă este un păcat care cere pocăinţă. Multă lucrare misionară a fost făcută prin noi toţi, de care trebuie să ne pocăim.

Ca om, niciodată nu a fost unul mai bun ca Pavel. Dacă vreun om, în afara lui Hristos, a făcut fapte bune, Pavel a fost acela. Totuşi el a considerat toate lucrurile un gunoi, ca să poată câştiga pe Hristos. Filipeni 3:4-8. Psalmistul spune că Dumnezeu nu reţine niciun lucru bun de la cei care umblă în neprihănire. Dacă Pavel, înainte să-L găsească pe Hristos, ar fi avut ceva bun în natura sa, el ar fi putut să ia aceste lucruri cu el. Dar el le-a considerat ca un gunoi.

Versetul 21. Legea va mărturisi, la judecată, despre neprihănirea pe care păcătosul o primeşte fără lege, adeverind desăvârşirea sa. Numai dacă, în loc de a obţine neprihănirea din noi înşine – unde nu este – mergem la sursa directă.

Versetul 22. Toţi oamenii sunt pe un nivel. Noi vom fi mulţumitori că Dumnezeu este dornic să ne mântuiască, aşa cum mântuieşte pe alţii. Planul mântuirii este unul de oferire şi de primire; oferire din partea lui Dumnezeu, şi primire din partea omului. Mândria inimii respinge această dependenţă de Dumnezeu, dar noi suntem robi, cerşetori, ticăloşi, săraci şi goi. Singurul lucru pe care trebuie să îl facem este să cumpărăm haina albă. Aceasta este oferită fără bani şi fără plată.

Profetul s-a bucurat în Domnul, pentru că Dumnezeu l-a îmbrăcat cu haina mântuirii şi l-a acoperit cu mantaua neprihănirii. Noi nu trebuie să îmbrăcăm haina singuri. Să Îl lăsăm pe Dumnezeu să facă asta. Când ne îmbracă El, nu este, pur şi simplu, o îmbrăcare exterioară, ci El o pune direct în om, astfel că el este cu totul neprihănit.

Auzim uneori oameni zicând că ar trebui să îmbrăcăm o haină destul de prezentabilă înainte de a cere haina albă. Dar tocmai nevoia şi neajutorarea cerşetorului îl recomandă milei.

„Căci toţi au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Toţi oamenii stau pe acelaşi nivel şi oferta milei este pentru oricine va veni şi se va împărtăşi din apa vieţii fără plată. Noi suntem „îndreptățiți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”. (Versetul 24).

General Conference Daily Bulletin, 10 martie 1891