La baza studiului din seara aceasta este ultima parte a capitolului 3 din Romani, începând cu versetul 19. „Știm însă că, ce spune Legea, pentru cei de sub Lege spune, pentru ca orice gură să fie astupată și întreaga lume să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.”

Versetele 21-23 conţin, sumarizat, tot ce este tratat în versetele rămase ale capitolului.

Restul capitolului este o amplificare a ceea ce a fost înainte. În acest capitol apare, de asemenea, punctul culminant al gândului din epistolă. În prima parte a acestui capitol este accentuat faptul că Dumnezeu nu face diferenţe între persoane; doar faptele sunt luate în considerare la judecată. Dar, în timp ce se ştie că un pom este cunoscut după roadele sale, este de asemenea adevărat că nu este de competenţa oamenilor să judece acele roade. Doar Dumnezeu este judecătorul. El priveşte la inimă, în timp ce omul poate judeca numai după aparenţe; de aceea, în timp ce faptele oamenilor pot părea bune pentru semenii lor, lui Dumnezeu, care vede ceea ce omul nu poate vedea, acestea îi pot părea întinate.

Din nou, cel neprihănit va trăi prin credinţă. Cât de mult din viața unui om trebuie să fie dreaptă? Toată, fiecare moment, pentru că cel neprihănit va trăi prin credinţă. Însă prin faptele legii, nicio faptă nu va fi neprihănită. Aceasta este greu de spus, dar trebuie crezut, pentru că asta este ceea ce spune Biblia.

Nicio faptă pe care o putem face, nu poate fi dreaptă doar prin lege. Doar prin credinţă, un om sau orice faptă poate fi neprihănită. Legea judecă omul prin faptele sale, şi legea este atât de neconceput de mare, că nicio faptă omenească nu se poate ridica la nivelul cerinţelor ei. De aceea, trebuie să fie un mijlocitor prin care să vină îndreptăţirea. Iar această îndreptăţire aparţine de drept aceluia căruia i se acordă, datorită credinţei sale.

Inima nerenăscută este disperat de păcătoasă. Numai rău poate veni dintr-o inimă păcătoasă. Pentru a face fapte bune trebuie să fie o inimă bună, şi numai un om bun poate avea o inimă bună. Dar, fiindcă toți au păcătuit și nu ajung la slava lui Dumnezeu, toate faptele omeneşti sunt stricate.

Legea însăşi, este standardul desăvârşitei neprihăniri, dar Hristos este calea, adevărul şi viaţa. În Hristos este neprihănirea desăvârșită a legii, şi harul pentru a oferi darul neprihănirii Sale prin credinţă. Acestui fapt sunt martori însăşi profeţii, pentru că ei au predicat îndreptăţirea prin Hristos, prin credinţă.

Când un om caută să se îndreptăţească pe sine prin faptele sale, el adună imperfecţiune peste imperfecţiune, până când, ca Pavel, le socoteşte pe toate ca o pierdere, ştiind că nu este neprihănire decât aceea care este a lui Hristos, prin credinţă.

Nu este decât un singur lucru, în această lume, de care omul are nevoie, şi aceasta este îndreptăţirea – şi îndreptăţirea este un fapt, nu o teorie. Aceasta este evanghelia. Ceea ce nu tinde spre neprihănire, nu este de niciun folos, şi nu merită predicat. Neprihănirea poate fi obţinută numai prin credinţă; în consecinţă, toate lucrurile vrednice de a fi predicate, trebuie să tindă spre îndreptăţirea prin credinţă.

„Căci toţi au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23).  Este bine înţeles că nicio faptă de-a noastră nu poate face drept ceva ce aparţine de trecut, dar este de asemenea adevărat că nu putem fi îndreptăţiţi în vreo faptă prezentă, mai mult decât putem face ca trecutul să fie desăvârşit. Avem nevoie de neprihănirea lui Hristos pentru a îndreptăţi prezentul, la fel de mult ca pentru a face desăvârşite faptele nedesăvârşite din trecut.

În cazul vameşului şi fariseului, cel care nu şi-a pus încrederea în propriile fapte, s-a dus acasă îndreptăţit, iar cel care a dorit să se încreadă în neprihănirea proprie, a eşuat în a fi îndreptăţit. Oricine o va cere, o poate avea, dar fiecare trebuie să vină la nivelul tuturor celorlalţi păcătoşi şi să o primească aici, împreună cu odihna, spunând: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul.” (Luca 18:13).

„Îndreptățiți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.” (Romani 3:24).  Ce este „răscumpărarea”? Este cumpărare din nou. Neprihănirea este un dar infinit, însă a fost cumpărată cu un preț infinit. Aceasta este un dar fără plată pentru noi, dar s-a plătit pentru ea. Sângele lui Hristos a plătit pentru ea. Suntem îndemnaţi să luăm în considerare măreția lui, pentru ca să știm că, deși lucrul care trebuia făcut este dincolo de înțelegerea noastră, puterea care realizează acesta este, de asemenea, dincolo de cunoașterea noastră.

„Să-Și dovedească dreptatea” pentru îndepărtarea păcatelor noastre. El este Acela care pune la o parte păcatele noastre, şi dacă noi doar ne vom supune Lui, acestea vor fi iertate cu totul. Hristos nu acordă indulgenţe, dar neprihănirea Sa iartă păcatele trecute, păstrează inima liberă de păcat în prezent, atâta timp cât neprihănirea Sa umple acea inimă. Credinţa este începutul înţelepciunii; ea stă la temelia întregii cunoaşteri. Copilul niciodată nu ar învăţa ceva, dacă nu ar crede ce i se spune. Dacă aşa stau lucrurile cu cele fizice, de ce nu am fi la fel de rezonabili în cele spirituale?

Răscumpărarea vine prin puterea creatoare a lui Hristos. Acesta este motivul pentru care iubesc să cred că El este creatorul tuturor lucrurilor, pentru că Cel care a creat lumile din nimic şi care susţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale, poate, prin acelaşi cuvânt, să creeze în mine o inimă curată şi să păstreze ceea ce a creat. A Lui este toată puterea şi toată slava.

„Căci Dumnezeu este cel care lucrează în voi și voința, și înfăptuirea, după buna Lui plăcere.” (Filipeni 2:13).

„Așadar, prin credință desființăm Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea.” (Romani 3:31).

General Conference Daily Bulletin, 11 martie 1891