Principiile stabilite în lecţiile anterioare, ne fac să ne întrebăm dacă cineva ar trebui să presupună vreodată că doctrina îndreptăţirii prin credinţă duce la micşorarea legii lui Dumnezeu. Îndreptăţirea aduce legea la suprafaţă. Singura problemă este dacă nu o primeşti. Aceasta pune legea în inimă. Îndreptăţirea este legea întrupată în Hristos, pusă în om, astfel că ea este întrupată în om.

Capitolul 3 prezintă principiul îndreptăţirii prin credinţă. În capitolul 4, principiul este ilustrat prin cazul lui Avraam. Dacă Avraam ar fi avut vreo neprihănire, avea cu ce să se laude, dar, de fapt, el nu a avut nimic cu ce să se laude. El a fost îndreptăţit doar prin credinţă. (Capitolul 4:1-3). Dacă un om ar fi putut face o faptă care să merite aprobarea cerului, el ar fi putut să se laude cu aceasta. Însă nicio carne nu va fi vreodată capabilă să se laude în prezența lui Dumnezeu. ( Corinteni 1:27-29; Ieremia 9:23-24).

Dacă un om poate lucra neprihănire, atunci, când Dumnezeu îi dă răsplata neprihănirii, el primeşte, pur şi simplu, ceea ce a câştigat. Dar viaţa veşnică este „darul lui Dumnezeu”. Viaţa veşnică este răsplata neprihănirii, şi din moment ce ea este darul lui Dumnezeu, ea poate fi astfel numai pentru că neprihănirea este darul lui Dumnezeu. (Versetul 4).

Credinţa lui Avraam i-a fost considerată ca neprihănire. (Versetul 3). Iertarea păcatelor nu este pur şi simplu o tranzacție de registru, o ştergere a înregistrărilor din trecut. Aceasta are o relaţie vitală cu omul însuşi. Aceasta nu este o lucrare temporară. Hristos oferă neprihănirea Sa, îndepărtează păcatul şi lasă acolo neprihănirea Sa, iar aceasta face o schimbare radicală în om.

Niciun om nu ar putea face vreodată o lucrare care să reziste la judecată, măcar vreo clipă. Indiferent dacă este un creştin declarat sau un ateu, nu este nicio diferenţă în acest punct. Nu este niciun credincios în Hristos, care ar îndrăzni să meargă la judecată cu faptele vreunei zile, cerând un echivalent şi riscând cazul său pe fapte. Versetele 6-8 descriu binecuvântarea dată omului căruia Dumnezeu îi atribuie neprihănirea fără fapte. Binecuvântat este omul căruia Domnul, când lucrează în cauza lui Dumnezeu, nu îi va imputa păcatul în acea lucrare.

În primul rând, neprihănirea i-a fost atribuită lui Avraam pentru că el a crezut, şi apoi el a primit semnul circumciziei, ca sigiliu al neprihănirii prin credinţa pe care el a avut-o. (Versetele 9-11). Cei care fac o mare mărturisire, nu trebuie să stea în mărturisire, ci trebuie să umble pe calea credinţei pe care Avraam a avut-o. (Versetul 12). Se naşte ideea că în perioada iudaică Dumnezeu a trasat o distincţie între popoare. Dar Dumnezeu niciodată nu a fost şi niciodată nu va fi părtinitor. Bigotismul şi neprihănirea proprie a evreilor i-a condus să se ţină departe de neamuri. Ei au fost aleşi să fie lumina lumii, să fie sarea pământului. Ei au refuzat să facă lucrarea și au devenit ca sarea fără gust, ei înşişi trebuind să fie săraţi. Sarea trebuie să pătrundă în materialul pe care trebuie să îl păstreze. Același principiu se aplică astăzi.

Făgăduinţa făcută lui Avraam a fost una, deşi a fost repetată de mai multe ori. Aceasta a fost că, în el, toate naţiunile lumii trebuiau să fie binecuvântate – că el trebuia să fie moştenitorul lumii. (Versetul 13; Geneza 12:1-3). Evanghelia aduce în vizor o moştenire. Aceasta aduce mântuire din moarte – aduce viață, iar faptul că este oferită viață, implică un loc în care să trăim. Deci, putem spune, comprimând tot ceea ce aduce evanghelia, că aceasta dă oamenilor o moștenire veșnică. Doctrina moștenirii sfinților este doctrina îndreptăţirii prin credință; şi dacă nu propovăduim îndreptăţirea prin credință în predicarea moștenirii sfinților, noi nu propovăduim evanghelia. Moștenirea promisă este aceeași cu cea făgăduită părinţilor (2 Petru 3:4; Fapte 7:5), şi aceasta nu se referă la lumea de acum.

Această moștenire nu este prin lege, ci prin neprihănirea prin credinţă. Dar va fi numai pentru aceia care sunt neprihăniţi, adică cei care sunt în concordanţă cu legea. Cu toate acestea, „dacă moștenitori sunt cei ce se bizuie pe lege, credința este zădărnicită și făgăduința este desființată”. (Versetul 14).

Nu numai că nu putem lucra pentru a ne câştiga moștenirea, ci încercând asta, ne aşezăm mai departe de moștenire. „Pentru că legea aduce mânie.” (Versetul 15). Dacă moștenirea este prin fapte, ea nu este prin făgăduinţă. Totuşi, aceasta este numai pentru cei neprihăniți, iar neprihănirea este ascultare de lege. Cu alte cuvinte, avem o ascultare desăvârşită față de lege, care nu izvorăște din ascultare. (Romani 3:21). Acesta este un paradox.

Întreaga evanghelie este în opoziţie cu rațiunea umană. Ea este infinit mai presus de rațiune. Cu toate acestea, este raţională la Dumnezeu. Hristos a promis moștenirea, și promisiunile Lui sunt da și amin. El nu va oferi doar moștenirea, ci neprihănirea care merită moștenirea. Și astfel, viața, neprihănirea și moștenirea sunt toate darurile lui Dumnezeu.

General Conference Daily Bulletin, 12 martie 1891