În capitolul 4 al cărţii Romani, găsim credinţa într-o formă concretă. Povestea vieţii lui Avraam şi a Sarei, în legătură cu naşterea lui Isaac, furnizează un exemplu practic al îndreptăţirii prin credinţă.

Avraam nu a fost îndreptăţit prin fapte, dar el L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotită neprihănire. Avraam a primit sigiliul tăierii împrejur. De ce? Ca să îl facă să creadă? Nu, ci pentru că el a crezut. Aceasta a fost un sigiliu al neprihănirii pe care el o avea pentru că a crezut. Făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei sale a fost că el trebuia să fie moştenitor al lumii. Această moştenire promisă trebuia să fie o „stăpânire veșnică” (Geneza. 17:8). De aceea, acesta a fost un legământ al neprihănirii, sigilat de un sigiliu al neprihănirii, şi moştenirea avea să fie o moştenire a neprihănirii, pe care nu o poate câştiga decât cel neprihănit (2 Petru 3:13).

Făgăduinţa făcută lui Avraam depindea de un singur lucru – de a avea un fiu. S-au scurs 25 de ani de când a fost dată făgăduinţa. Avraam „nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu” (Romani 4:20), dar Sara a făcut-o, şi „Avram a ascultat cele spuse de Sarai” (Geneza 16:2). Ea a încercat să ajute pe Domnul în realizarea planului Său. Dar Agar a fost o roabă, iar copilul ei nu putea fi decât rob, născut după carne.

Sămânţa făgăduită trebuia să fie un om liber, nu rob, de aceea nu s-a câştigat nimic prin acest plan al Sarei. A venit timpul când Sara a înțeles că singurul lucru pe care trebuia să-l facă pentru ea, era să creadă că Dumnezeu poate să-Şi împlinească făgăduinţa fără ajutorul ei. Apoi, „prin credinţă”, ea „a primit putere să zămislească”. (Evrei 11:11). Naşterea lui Isaac a fost o minune. Din punct de vedere omenesc, era cu totul imposibil pentru Avraam şi Sara să devină părinţii unui copil. Ea a născut prin puterea lui Dumnezeu.

Avraam şi Sara nu au făcut nimic pentru a câştiga făgăduinţa, în afară de faptul că au crezut; şi totuşi copilul făgăduinţei a fost propriul lor copil. La fel este cu creştinii. Nimic nu poate fi făcut pentru a câştiga neprihănirea lui Hristos, cu excepția credinței în făgăduințe. Este greşit să depui eforturi pentru a asigura neprihănirea lui Hristos. Ni se spune să credem făgăduinţa. Dumnezeu a promis să ne facă neprihăniţi, şi singura cale pentru a obţine acea neprihănire este să credem că Dumnezeu este în stare să ne-o atribuie.

Când oamenii sunt mulţumiţi să-L creadă pe Dumnezeu şi se supun Lui, este putere în făgăduinţa Sa de a realiza neprihănirea pentru ei, fără nicio putere a lor înşişi. Cum sunt făcuţi oamenii neprihăniţi sau părtaşi de natură divină? – „Prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași naturii dumnezeiești (…).” (2 Petru 1:4). Puterea se află în făgăduinţa lui Dumnezeu. Cum putem face eficace făgăduinţele pentru noi? Crezându-le. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9). Mărturisiţi-vă păcatele, credeţi că Dumnezeu le iartă aşa cum a promis; şi făgăduinţa este a voastră, păcatele vă sunt iertate.

Făgăduinţele lui Dumnezeu pot fi asemănate cu cambiile[1]. Câţi dintre noi avem aceste cambii? „Oricine voieşte.” Acestea sunt bune pentru o cantitate sigură de binecuvântări. Acea cantitate nu poate fi niciodată dedusă complet, pentru că Dumnezeu „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”. (Efeseni 3:20). Oamenii duc o cambie la bancă, şi primesc aur pe aceasta. Creştinii iau făgăduinţele lui Dumnezeu, şi le încasează pentru o binecuvântare.

Cum poate Dumnezeu să ne dea neprihănire, când noi suntem aşa de păcătoşi? Noi nu putem înţelege cum, şi nici nu e nevoie să ne intereseze. Este o mare minune pentru Dumnezeu de a face un păcătos neprihănit, întocmai ca aceea de a crea lumea. Dacă un om cheamă un lucru care nu este, ca şi cum ar fi, el spune o falsitate. Dar când Dumnezeu cheamă un lucru care nu este, ca şi cum ar fi, simplul fapt al chemării Sale îl face să fie. Dumnezeu nu numai că face inimile noastre neprihănite, când acolo nu este neprihănire, ci face mai mult decât atât – El face inimile noastre neprihănite, atunci când acolo nu este decât păcătoşenie.

Un om care nu crede că Dumnezeu poate rosti neprihănirea în inima sa, este la fel de necredincios ca cel care, prin teoria evoluţionistă, se îndepărtează de înregistrarea mozaică a creaţiunii. Nicio limită nu poate fi pusă peste puterea lui Dumnezeu. Dacă un munte uriaş ar fi pus împotriva puterii lui Dumnezeu, El ar privi asta ca nimic, şi ar sparge muntele în bucăţi.

„Și voi, fraților, ca și Isaac, sunteți copii ai făgăduinței.” (Galateni 4:28). Noi putem deveni copii ai lui Dumnezeu în acelaşi fel în care Isaac a fost născut – crezând aşa cum Avraam şi Sara au crezut. Făgăduinţa este a „celui ce nu lucrează, dar care se încrede în Cel care-l îndreptățește pe cel nelegiuit.” (Romani 4:5).

Au fost multe implicate în consimţirea lui Avraam în a-şi jertfi fiul, Isaac. Făgăduinţa nu putea veni prin niciun alt fiu. Hristos nu putea veni în lume decât prin Isaac. Îndepărtaţi-l pe Isaac, şi vedeţi ce speranţă e pentru un mântuitor – niciuna. După toate aparenţele, Avraam îşi putea tăia orice speranţă a propriei sale mântuiri.

Minunată este credinţa expusă aici. Avraam a crezut că Dumnezeu poate să îl învie pe Isaac, şi totuşi Singurul (Hristos) prin a cărui putere a crezut că Isaac putea fi înviat, nu a venit şi nu putea veni decât prin Isaac. Cu toate acestea, Dumnezeu a făgăduit şi Avraam a crezut, deşi el a fost chemat să facă acel lucru care, în ochii omului, ar tăia orice speranţă de a avea vreodată făgăduinţa împlinită.

Făgăduinţa însăşi a fost imuabilă, şi acea făgăduinţă imuabilă a fost confirmată printr-un jurământ imuabil. De aceea, Dumnezeu este sub obligaţia de a-Şi împlini făgăduinţele tuturor celor care le pretind. Chiar tronul şi existenţa lui Dumnezeu sunt date ca zălog pentru asta, şi a nu le împlini, ar înseamna ca Dumnezeu să Se tăgăduiască pe Sine.

În curând Dumnezeu va veni şi va spune: „Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut un legământ cu Mine prin jertfă!” (Psalmul 50:5). Hristos este jertfa la care se face referire aici. Prin El venim noi. El este garantul legământului.

General Conference Daily Bulletin, 13 martie 1891

Note de subsol

[1] Act prin care cel ce semnează se obligă să plătească, necondiționat, la un anumit termen și într-un anume loc, o sumă de bani.