Capitolul 5 conţine o enumerare parţială a binecuvântărilor care sunt roadele unei credinţe ca cea înfăţişată în capitolul 4. Acestea arată dezvoltarea creștină a vieţii oricui are credinţa lui Avraam. Două cuvinte formează idea principală a capitolului – mai mult. Dacă aveţi slava, răbdarea sau experienţa creştină despre care se vorbeşte în acest capitol, sau în oricare al capitol, ştiţi că Dumnezeu le are depozitate şi este doritor să ofere mult mai mult, pentru că El „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”.

„Fiindcă am fost îndreptățiți prin credință” înseamnă că, fiind făcuţi conform cu legea prin credinţă, „avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5:1). Singura cale prin care omul poate fi făcut conform cu legea şi să trăiască liber de condamnare, este prin a avea credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. În Hristos nu este fărădelege, de aceea în El nu este altceva decât neprihănire. Crezând în Hristos, creştinul are neprihănirea lui Hristos.

Dar nu spune Iacov că trebuie să fie fapte, altfel credinţa este zadarnică? Este adevărat că credinţa este făcută desăvârşită prin fapte. (Iacov 2:22). Dar oamenii sunt îndreptăţiţi prin credinţă şi numai prin credinţă. Chiar textul care vorbeşte despre îndreptăţirea lui Avraam prin credinţă, declară că faptele au fost doar rodul credinţei care exista, şi că prin această lucrare, a fost împlinită Scriptura care spune: „Avraam  L-a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca dreptate.” (Romani 4:3). Faptele sunt rodul credinţei. „Căci Dumnezeu este cel care lucrează în voi și voința, și înfăptuirea, după buna Lui plăcere.” (Filipeni 2:13). Noi ne predăm în mâinile lui Hristos. El vine şi Îşi face locaş în noi. Noi suntem ca lutul în mâna olarului, dar Hristos este Cel care face toate faptele bune, şi Lui I Se cuvine toată slava.

„Avem pace cu Dumnezeu (…).” (Romani 5:1). Ce este pacea? Ea nu este un sentiment, ci este o realitate. Mulţi gândesc că trebuie să experimenteze „un anumit simţământ” pe care să îl identifice ca fiind „pacea lui Dumnezeu”. Dar ei niciodată nu au avut pacea lui Dumnezeu şi, de aceea, ei nu pot şti ce fel de sentiment ar trebui să fie. Satana poate să dea un oarecare simţământ de fericire, şi dacă creştinul merge doar pe baza acestui sentiment, va fi înşelat. Domnul nu Se ocupă de sentimente, ci de fapte. Pacea este opusul războiului, a luptei, a rivalităţii. Noi suntem fie în pace cu Dumnezeu, fie în război. Dacă suntem în război, aceasta este din cauză că suntem în răzvrătire.

Cum se luptă oamenii cu Dumnezeu? Urmând practici păcătoase. Oricine se dedă în mod conştient unei singure practici păcătoase, luptă contra lui Dumnezeu. Dumnezeu este un Dumnezeu al păcii. Hristos a lăsat pacea Sa urmaşilor Săi. „Pacea lui Hristos (…) să stăpânească în inimile voastre!” (Coloseni 3:15). Între Dumnezeu şi iubitul Său Fiu, este „sfatul de pace”. (Zaharia 6:13, Fidela). Ei se consfătuiesc pentru pacea omului. Există o singură condiţie prin care omul poate avea acea pace – predarea necondiţionată, totală lui Dumnezeu, şi atunci este pace în inimă, indiferent de sentimentele care există.

„Multă pace au cei ce iubesc legea Ta și nimic nu îi va poticni.” (Psalmul 119:165, Fidela). „O de ai fi dat ascultare poruncilor mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu și dreptatea ta ca valurile mării.” (Isaia 48:18, Fidela). Ce mângâiere bogată este în aceste cuvinte! „Isus Hristos este același ieri și azi și în veci.” (Evrei 13:8). Astfel, pacea Sa este asemenea fluxului continuu al râului şi rostogolirii neîncetate a valurilor oceanului. De aceea, nu contează ce sentiment este, pentru că dacă toate păcatele au fost mărturisite, Dumnezeu este credincios şi drept să le ierte, şi noi suntem în pace cu El. Starea de pace este aceea de a fi îndreptăţit prin credinţă.

„Prin care (Hristos) de asemenea avem acces prin credință la acest har (iertare și favoare nemeritată), în care stăm și ne bucurăm în speranța gloriei lui Dumnezeu.” (Versetul 2, Fidela). Neprihănirea poate fi lucrată în oameni zi de zi prin aceeaşi putere prin care a fost născut Isaac din părinţi practic morţi. Odată ce oamenii câştigă această experienţă, imediat vor fi constrânși să se bucure în speranţa venirii Domnului.

Cât de des privim înainte cu frică la venirea Domnului? Dacă nu ne bucurăm în Domnul în viaţa de acum, nu avem nicio speranţă că ne vom bucura în El în viaţa care vine. De ce ar trebui creştinii să se bucure „în speranța gloriei lui Dumnezeu”? Pentru că ei sunt în pace cu El. Adventiştii de ziua a şaptea sunt rugaţi: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, priviți în sus și ridicați-vă capetele, fiindcă răscumpărarea voastră se  apropie!” (Luca 21:28). Noi Îl lăudăm pentru că are să vină în curând, aceasta este una din cele mai slăvite şi încurajatoare asigurări pe care le avem.

Noi trăim în prezent, nu în viitor. Citiţi 1 Petru 1:5-9. Mântuirea ne aparţine astăzi, la fel de mult ca atunci când vom fi în împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni, în afară de noi, nu ne poate lipsi de ea. Petru spune: „Pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre.” Mântuirea noastră prezentă este singura nădejde a mânturii viitoare. „Păziţi de puterea lui Dumnezeu” este expresia folosită de Petru, şi ea denotă exact aceeaşi stare – „îndreptățiți prin credință” – în capitolul 5 din Romani.

Aceeaşi putere care îi va face pe oameni nemuritori în viaţa care vine, îi îndreptăţeşte – îi face în conformitate cu legea –, fiind în armonie cu aceasta zi de zi. Pavel, în epistola către Filipeni 3:21, spune: „Va schimba starea umilă a trupului nostru și îl va face asemenea trupului Său de slavă prin puterea pe care o are de a-Și supune toate lucrurile.”

În Efeseni 3:16, Pavel, într-o rugăciune inspirată, se roagă ca ei să fie întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăutru, „potrivit cu bogăţia slavei Sale”. Harul lui Dumnezeu este acelaşi cu slava lui Dumnezeu. Tronul lui Dumnezeu este un tron al slavei, şi harul în care stăm este susţinut de slava lui Dumnezeu.

„Ba mai mult, ne lăudăm și în necazuri, căci știm că necazul aduce răbdare (…).” (Romani 5:3). Unii spun că necazurile lucrează nerăbdare. Aceasta nu este adevărat. Dacă un om nu este îndreptăţit prin credinţă, necazurile vor dezvălui nerăbdarea care este în el. Cum este atunci că necazurile aduc răbdare? Să lăsăm următoarele texte să răspundă: „Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși are grijă de voi.” (1 Petru 5:7). „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului și El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.” (Psalmul 55:22). „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28).

El ia greutăţile. Ce este o povară? Tot ce ne îngrijorează şi ne supără. Nu contează că este un lucru mic – o încercare mică – sau una mare. Aruncaţi-le asupra Domnului. Ne bucurăm în necazuri pentru că Îl avem pe Hristos cu noi, şi să aruncăm toate poverile asupra Lui. El poate să le ducă. El le-a purtat deja pentru toată lumea, aşa că noi nu putem adăuga la povara Sa.

Cum vom scăpa de poveri? Dându-le lui Hristos şi spunând apoi: „Sunt ale Lui.” Şi sunt ale Lui indiferent dacă simţim sau nu asta. Atunci vom experimenta adevărul cuvintelor „vă voi da odihnă”. Aceasta este odihnă, deşi durerea fizică încă chinuie corpul. Pentru că Hristos poartă acel necaz, şi voi sunteţi ridicaţi deasupra tuturor durerilor.

Cum au putut martirii să meargă la chin şi pe rug, cu cântece de bucurie pe buzele lor? A fost aceasta doar o bravadă? Nu. Hristos a purtat povara lor, şi în El, ei au avut pace. Ei au cântat din toată inima laude la adresa Lui. Astfel, ei au fost fericiţi şi voioşi, şi abia au luat seamă la durere în timp ce flăcările se furişau în jurul lor. Noi va trebui „să trecem prin marele timp de necaz”. Poate va fi biciul pe pielea goală sau zdrobitorul de degete. Natura umană se dă înapoi de la o asemenea tortură. În Hristos, putem purta aceasta. Câştigaţi experienţă în El acum, şi nu vă va uita în timpul de încercare. El poate purta acea povară grea, la fel ca şi una mică.

Hristos va fi al nostru atunci, aşa cum este şi acum, şi viața pe care o trăim va fi în El. Niciun om din această lume nu va fi în stare să stea în acel timp, fără să fi învăţat anterior lecţia credinţei. Acum este timpul în care lecţia poate fi învăţată în circumstanţe uşoare. Așa cum va fi de mare necazul acelui timp, vom trece prin acesta cu bucurie. Acea bucurie trebuie învăţată acum.

„Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu vă lipsească nimic.” (Iacov 1:4). Răbdarea ne arată că suntem oameni desăvârşiţi.

Răbdarea lucrează experiență. Experienţa creştină este cea la care se face referire. „Experiența” arată că oamenii care o au, au fost supuşi la probă şi au fost încercaţi. Ei s-au prins de Dumnezeu şi L-au pus la încercare.

Experiența, sau faptul că noi zilnic punem la încercare pe Dumnezeu, dezvoltă nădejde – nădejde în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este pus la încercare zilnic, atunci este speranță în fiecare zi. Adică avem motive să aşteptăm lucrurile pe care le dorim. Noi avem mântuirea în prezent, de aceea ne bucurăm în nădejdea unei mântuiri veşnice. Acesta este într-adevăr un capitol al speranței şi al bucuriei.

General Conference Daily Bulletin, 15 martie 1891