„Căci dacă, vrăjmași fiind, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu cât mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui. Și nu doar atât, dar ne și lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.” (Romani 5:10-11).
Versetul 11 arată una din roadele care urmează cunoaşterii că noi suntem „mântuiți prin viața Lui”. Când oamenii au o asigurare bine întemeiată că ei sunt mântuiţi prin viaţa lui Isus Hristos, când realizează asta până devine o parte a fiinţei lor, ei se vor bucura în Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul lor. Nu poate fi nimic decât bucurie în inima unei persoane când ştie că este mântuită prin viaţa lui Hristos. Acesta este secretul bucuriei în necazuri.
„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toți au păcătuit (…).” (Romani 5:12).
Acest verset conţine o afirmaţie spusă pe jumătate. Veți observa că, începând cu versetul 13 şi continuând până la capătul versetului 17, este o paranteză. Apoi, în versetul 18, propoziţia este reluată şi completată. Prima parte a versetului 18 este pur şi simplu echivalentă cu prima parte a versetului 12. Este acelaşi adevăr exprimat în alte cuvinte: „Astfel dar, după cum printr-o singură abatere a venit osânda peste toți oamenii (…).” Apoi, finalul versetului completează propoziţia: „(…) tot așa printr-un singur act de dreptate a venit pentru toți oamenii îndreptățirea care duce la viață.”
Putem observa, pe scurt, versetele interpuse. Ele conţin adevăruri bogate, dar timpul alocat pentru acest subiect este aşa de limitat, încât remarcile noastre trebuie să fie limitate la punctele majore ale capitolului.
În versetul 14, avem referinţă la „domnia morţii”. Care este domnia morţii? Care a fost această trecere a morţii asupra tuturor oamenilor? Apostolul spune că „moartea a domnit de la Adam până la Moise”. Aceasta nu înseamnă că ea nu a domnit în orice alt timp şi că nu domneşte în prezent. Partea din verset, referitoare la Adam şi Moise, este partea unui argument important care îşi are punctul de plecare în capitolul 4. Acesta este o parte a argumentului său despre Avraam.
Miezul argumentului este că intrarea legii nu interferează în niciun caz cu făgăduinţa către Avraam. În Romani 4:13-14, ni se spune că „nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminței lui făgăduința că vor moșteni lumea, ci pe temeiul dreptății care se capătă prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se bizuie pe Lege, credința este zădărnicită și făgăduința este desființată”. În aceste versete, apostolul demonstrează într-o manieră practică faptul că legea nu intră deloc în îndreptăţirea omului; că îndreptăţirea este doar prin credinţă şi nu prin fapte. De ce legea nu intră în îndreptăţirea omului? „Pentru că Legea aduce mânie.” (Romani 4:15).
Dacă Avraam ar fi fost lăsat să fie îndreptăţit prin faptele legii, nu ar fi fost nimic de pus în dreptul său decât mânie, pentru că asta este tot ceea ce poate lucra legea. Dar pe de altă parte, dacă el nu este îndreptăţit prin lege, care ar putea însemna doar că mânia îi este imputată, ci este îndreptăţit prin credinţă, atunci viaţa este pusă în dreptul său. Şi viaţa este de dorit, nu mânia. Viață este ceea ce își doresc toți oamenii, nu mânie. Oricine caută să fie îndreptăţit prin propriile fapte va culege doar mânie. Avraam va primi moştenirea numai în virtutea făgăduinţei, şi îşi va primi neprihănirea numai prin credinţa pe care a avut-o.
Unii cred că există două căi de a fi mântuit. Pentru că Domnul a dat legea la Sinai, şi moartea a domnit până la acel timp, bineînțeles că aceasta înseamnă că legea aduce viaţă. Este adevărat că Domnul a dat legea la Sinai, dar legea a fost în lume cu mult înainte de darea acesteia la Sinai. Avraam a avut legea, şi prin neprihănirea prin credinţă a fost capabil să ţină acea lege. Astfel, intrarea în vigoare a legii de la Sinai nu a militat împotriva făgăduinţei lui Dumnezeu faţă de Avraam. Nu au fost faze diferite ale planului de mântuire introduse la Muntele Sinai sau în timpul exodului. Nu a fost mai multă lege după acel timp decât a fost înainte de acesta. Avraam a ţinut legea. Dacă nu ar fi fost nicio lege, Avraam nu ar fi fost niciodată îndreptăţit; dar el a ţinut legea prin credinţa sa. Moartea a domnit prin păcat înainte de vremea lui Moise, dar neprihănirea a fost atribuită vieţii. Aceasta arată că legea a fost deja, deşi ei nu au avut-o în forma scrisă, deschisă, pe care au avut-o după aceea.
În ce priveşte domnia morţii, eu sunt convins că pierdem mult din binele şi încurajarea care este în acest capitol 5, prin aplicarea greşită a acestor cuvinte – „moartea a domnit” şi a expresiei „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toți au păcătuit”. De ce a trecut moartea asupra tuturor oamenilor? Pentru că toţi au păcătuit! Printr-un singur om a intrat păcatul în lume. Sunt mulţi care se vor opri în acest punct să filozofeze, să întrebe cum ar putea fi aceasta şi să încerce să înţeleagă pentru ei înşişi dreptatea acestui fapt. Ei vor întreba de ce suntem aici în această stare păcătoasă, fără să fi avut vreo alegere sau ceva de zis în această privinţă. Noi ştim că la început a fost un om, şi el a căzut. Noi suntem copiii lui şi este imposibil pentru noi să fim născuţi într-o stare mai înaltă decât a lui.
Unii se exclud de la viaţa veşnică pentru că nu-şi pot imagina acest lucru şi să vadă dreptatea din el. Mintea mărginită a omului nu poate face asta, de aceea este mai bine pentru el să-i dea pace şi să se dedice căutării mântuirii oferite. Acesta este punctul important de luat în considerare de către toţi. Ştim că suntem într-o stare păcătoasă şi că această stare păcătoasă este una pierdută.
Văzând atunci că suntem într-o stare pierdută, nu este cel mai bine pentru noi să ne dedicăm energiile căutând să atingem acea ipostază în care vom fi într-o stare salvată?
Ce aţi crede despre un om înecându-se în ocean, care, când cineva îi aruncă o frânghie, se uită la ea şi zice: „Ştiu că mă înec şi că singura speranţă pe care o am este să prind frânghia, dar nu o voi prinde fără să ştiu că a fost într-adevăr vina mea că am căzut în apă. Dacă a fost vina mea, atunci o voi prinde, pentru că sunt singurul care trebuie învinovăţit pentru că sunt în această stare. Dar dacă, pe de altă parte, cineva m-a împins în apă şi nu m-am putut feri, atunci nu am ce să fac cu acea frânghie.” Un asemenea om ar putea fi considerat lipsit de simțul realității. Atunci, conștientinzând că noi suntem păcătoşi şi într-o stare pierdută, să luăm mântuirea care ne este oferită.
„Moartea a domnit”, „a trecut asupra tuturor oamenilor”. Versetele 12 şi 18 ne spun ce este moartea. De ce a trecut (n.t. – asupra tututor oamenilor)? Pentru că „toţi au păcătuit”. „A venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii.” Pentru ce? Ca să ce? Pentru condamnare. Suntem familiarizaţi cu moartea. Zilnic vedem oameni care sunt puşi în mormintele lor. Dar aceasta este moartea la care se face referinţă? Oamenii buni mor; cu numai două excepţii, toţi oamenii buni care au trăit vreodată pe pământ au murit. Au murit ei sub osândă? Nu, cu siguranţă nu. Au murit pentru că erau păcătoşi? Nu, dacă ar fi fost păcătoşi, nu erau oameni buni. Nu a fost nimeni în această lume asupra căruia să nu fi trecut condamnarea morţii, pentru că niciodată nu a fost în această lume un om care nu a fost păcătos, şi dacă ar fi devenit un om bun care să fi umblat cu Dumnezeu aşa cum a umblat Enoh, aceasta ar fi fost prin credinţă.
Dacă spunem că moartea care vine asupra tuturor oamenilor – buni şi răi, bătrâni şi tineri deopotrivă – este executarea osândei care „a trecut asupra tuturor oamenilor”, atunci noi luăm poziţia că nu este nicio speranţă pentru cineva care a murit. Nu este nicio încercare după moarte, şi de aceea omul care moare în păcat nu poate fi niciodată socotit neprihănit. Dacă se spune că cel bun nu moare în păcat, ci numai din cauza păcatelor comise anterior, dreptatea lui Dumnezeu este contestată şi neprihănirea Sa atribuită este tăgăduită. Când Dumnezeu declară neprihănirea Sa asupra celui care crede, acel om stă curat ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată, şi nu poate fi pedepsit ca păcătos fără să-şi tăgăduiască credinţa. Isus a spus: „Adevărat, adevărat vă spun: cine ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu ajunge sub osândă, ci a trecut din moarte la viață” (Ioan 5:24).
Când Adam a fost pus în grădina Edenului, Domnul i-a spus: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.” (Geneza 2:17). Asta nu înseamnă „murind, tu vei trăi”, aşa cum scrie în nota marginală. Această expresie nu este nici ebraică, nici englezească. Acesta înseamnă exact ceea ce spune, că în ziua în care Adam a mâncat fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului, în acea zi el a murit. Chiar în ziua în care Adam a mâncat fructul, el a căzut, şi condamnarea morţii a trecut asupra lui, iar el a fost un om mort. Sentinţa nu a fost executată în acel moment, şi datorită acestui fapt noi ştim că Adam a fost un om bun şi că sentinţa nu a fost niciodată executată asupra lui. Hristos a murit pentru el. Dar după ce a mâncat din fructul pomului, el a fost în aceeaşi stare ca faraonul, după ce întâii născuţi ai tuturor egiptenilor au fost ucişi, atunci când s-a sculat noaptea şi a spus: „Toți vom pieri.” (Exodul 12:33).
Când sentinţa a fost rostită în dreptul unui ucigaş, el este, în toate intenţiile şi scopurile, un om mort. Dar a fost mai mult decât atât în cazul lui Adam. El a fost mort, şi Fiul lui Dumnezeu avea să-l facă să trăiască. A fost doar o chestiune de timp până când el avea să fie eradicat. Dar Hristos intervine ca să dea omului un timp de probă şi să-l ridice. Tot ceea ce Hristos are de dat omului este rezumat în acel cuvânt – viaţă. Totul este cuprins în acesta. Acest lucru arată că fără El, oamenii nu au viaţă. Hristos a spus evreilor necredincioşi: „Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viață.” (Ioan 5:40). Probabil ei au răspuns: „Noi nu avem nevoie să venim, pentru că avem deja viaţa.”
În Ezechiel 13:22 citim: „Pentru că întristaţi prin minciuni inima celui neprihănit, când Eu Însumi nu l-am întristat, și pentru că întăriţi mâinile celui rău ca să-l împiedicaţi să se lase de calea lui cea rea, făgăduindu-i viaţa (…).” Nu este viaţă pentru cel nelegiuit. Ei nu au viaţă. Ei sunt morți. Ioan Botezătorul a spus: „Cine crede în Fiul are viața veșnică, dar cine se împotrivește Fiului nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36). Hristos a venit să dea viaţă celui mort. El dă viaţă numai celor care în mod conştient pun mâna pe acea viaţă, care aduc viaţa Sa în vieţile lor, astfel că aceasta ia locul vieţii lor pierdute. Cel ce are pe Fiul, are viaţa, şi cel care nu are pe Fiul, nu are viaţa. El este mort.
Astfel, Adam a murit, şi din cauza asta, fiecare om născut în lume este un păcătos, şi condamnarea morţii a trecut asupra lui. Judecata a trecut asupra tuturor oamenilor la condamnare, şi nu există niciun om în această lume care să nu fi fost condamnat la moarte. Singura cale, prin care el poate avea eliberare din condamnare şi moarte, este prin Hristos, care a murit pentru el şi care, în propriul trup, a purtat păcatele noastre pe cruce. El a purtat pedeapsa legii şi a suferit condamnarea legii pentru noi, nu pentru El, pentru că El a fost fără păcat.
„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, (…) tot așa printr-un singur act de dreptate a venit pentru toți oamenii îndreptățirea care duce la viață.” (Romani 5:12 p.p. 18 u.p.). Care este darul fără plată? Acesta este darul fără plată prin har şi aparţine multora. Lucrarea lui Adam a cufundat omul în păcat; lucrarea lui Hristos scoate oamenii din păcat. Singura încălcare a unui om a cufundat pe mulţi în multe încălcări, dar ascultarea unui singur om adună încălcările multor oameni şi îi scoate de sub condamnarea acelor încălcări.
Atunci, darul fără plată este neprihănirea lui Hristos. Cum putem noi avea neprihănirea lui Hristos? Noi nu putem separa neprihănirea lui Hristos, de Hristos însuşi. De aceea, pentru ca oamenii să aibă neprihănirea lui Hristos, ei trebuie să aibă viaţa lui Hristos. Astfel, darul fără plată vine asupra tuturor oamenilor care sunt îndreptăţiţi prin viaţa lui Hristos. Îndreptăţirea este viaţă. Ea este viaţa lui Hristos. „Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot astfel, prin ascultarea Unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți.” (Romani 5:19). Acestea sunt declaraţii simple şi pozitive. Omul nu poate obține niciun bine îndoindu-se de ele. El doar va culege sărăcie pentru sufletul său. Să le acceptăm şi să credem în ele.
„Darul a venit peste toți oamenii pentru justificarea vieții.” (Versetul 18, Fidela). Toţi oamenii vor fi îndeptățiți? Toţi oamenii pot fi, dacă ar vrea, dar Hristos spune: „Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viață.” (Ioan 5:40). Toţi sunt morţi în fărădelegi şi păcate. Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire a fost arătat tuturor oamenilor. Acesta este la îndemâna tuturor oamenilor, şi cei care nu îl primesc sunt cei care nu îl vor.
„Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot astfel, prin ascultarea Unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți.” Aceasta rezolvă întreaga întrebare cu privire la faptul dacă tu și cu mine putem face fapte care ne vor face neprihăniți. Aceasta este prin ascultarea unui singur om. Care va fi omul acela? Poți face neprihănirea care îţi va aduce vreun bine? Nu. Poţi face tu neprihănirea care mi-ar face vreun bine? Nu. Presupuneţi că un om ar putea face fapte neprihănite care ar putea fi puse în dreptul lui ca făcându-l neprihănit. Cine va fi el? Eu nu pot face asta pentru voi, iar voi nu puteţi face asta pentru mine. Cine este atunci omul? Isus Hristos din Nazaret!
Aceasta rezolvă problema – dacă îndreptăţirea prin credinţă vine prin lege. Prin ascultarea lui Hristos mulţi sunt făcuţi neprihăniţi, sau ascultători faţă de lege. Neprihănirea este ascultare faţă de lege. Aţi citit vreodată sau aţi auzit de vreo fiinţă omenească care să fi ţinut legea desăvărşit? Sau aţi auzit vreodată de cineva care, oricât de mare ar fi fost standardul său, să nu fi găsit ceva mai mult la care să nu fi ajuns? Chiar și oamenii lumeşti adesea au un ideal al lor, dar cu cât mai aproape vin de acel ideal, cu atât mai mare lipsă văd în ei înşişi. Oricine este sincer în încercarea de a atinge un standard înalt, când ajunge acolo, va vedea ceva dincolo de acesta.
Este o viaţă fără pată. Este un om – omul Isus Hristos – care a rezistat cu succes tuturor puterilor păcatului când a fost aici pe pământ. El a fost cuvântul făcut carne. Dumnezeu, în Hristos, a împăcat lumea cu Sine. El putea sta înaintea lumii şi putea cere oricui să încerce să-L dovedească vinovat de păcat. Nicio viclenie nu a fost găsită în gura Lui. El a fost „sfânt, neatins de rău, neîntinat, separat de păcătoși și înălțat mai presus de ceruri” (Evrei 7:26) şi prin ascultarea Sa, mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.
Atunci vine întrebarea, cum poate fi asta? Este aceeaşi întrebare pe care evreii i-au propus-o lui Hristos, când El a spus: „Dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă.” (Ioan 6:53). Ei au zis: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul lui să-l mâncăm?” (Ioan 11:52). Există mulţi astăzi care pot fi găsiţi punând aceeaşi întrebare atunci când spun: „Cum pot avea viaţa sau neprihănirea Sa?” Ar putea Isus să le explice cum ar putea să le dea trupul Său? El nu ar putea decât prin cuvintele pe care le-a rostit lor – acestea sunt duh şi viaţă. Planul mântuirii nu poate fi explicat omului. Acesta a fost făcut de o fiinţă infinită, şi noi nu putem înţelege asta. Despre modul în care are loc, noi suntem neștiutori. De-a lungul întregii veșnicii noi nu vom putea înțelege cum a fost făcut. Doar puterea infinită poate sau ar putea face asta. Doar înţelepciunea infinită o poate înţelege.
Dacă noi mâncăm trupul lui Hristos şi bem sângele Său, vom avea viaţa lui Hristos. Dacă avem viaţa Lui, avem o viaţă neprihănită. Ascultarea Sa lucrează în noi şi aceasta ne face neprihăniţi. Aceasta nu lasă niciun spaţiu pentru declaraţia că Hristos a ascultat pentru noi şi că, prin urmare, noi putem face tot ce ne place, şi neprihănirea Sa ne va fi socotită exact la fel. Ascultarea Sa trebuie să fie manifestată în noi zi de zi. Aceasta nu e ascultarea noastră, ci ascultarea lui Hristos lucrând în noi. Prin „făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe” (2 Petru 1:4), noi luăm viaţa divină în noi. Viaţa pe care o trăim este viaţa Fiului lui Dumnezeu. El a murit pentru noi şi ne-a iubit cu o dragoste pe care nu o putem înţelege. Neprihănirea pe care o avem este a Lui. Mulţumim lui Dumnezeu pentru acest dar negrăit. El ne permite să avem toate avantajele acelei ascultări, pentru că noi am arătat dorinţa noastră intensă pentru ascultare. De aceea ne-a dat El aceasta.
Când mergeţi la Dumnezeu, luaţi aceste texte pe buzele voastre: „Vom fi mântuiți prin viața Lui.” (Romani 5:10). „Prin ascultarea Unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți.” (Romani 5:19). Luaţi-le în rugăciune la Dumnezeu. Acestea sunt adevărate, pentru că însuşi Domnul a spus aşa. Cum pot fi obţinute aceste binecuvântări? Prin credinţă! Luaţi-le prin credinţă şi sunt ale voastre, şi nimeni nu le poate lua de la voi. Atunci le veţi avea, chiar dacă nu înţelegeţi cum se face asta. Când le aveţi, aveţi viaţă. Care viaţă? Viaţa divină. Atunci când ajungeţi în timpul ispitirii, timpul în care de obicei aţi căzut, îi puteţi spune lui Satana că nu are putere să vă facă să cădeţi sub acea ispită pentru că nu sunteţi voi, ci Hristos care locuieşte în voi.
Niciodată nu a fost un timp în viaţa vreunui om când el însuşi a avut puterea de a rezista ispitei. Noi nu putem face asta. Aceasta dovedeşte că trebuie să avem o viaţă diferită de cea naturală, pentru a rezista păcatului. Aceasta trebuie să fie o viaţă pe care păcatul nu a atins-o niciodată şi nici nu o poate atinge. Repetaţi cuvintele măreţe iar şi iar: „Viaţa Lui este în mine, nu pot fi atins de păcat. Puterea Lui este puterea Mea; ascultarea Sa este ascultarea mea, şi viaţa Lui este viaţa mea. Aceea a fost o viaţă fără păcat, şi prin credinţă o am. Sunt suţinut de ea, pentru că este a mea şi păcatul nu o poate atinge.” Acesta este singura cale de a rezista, și va izbuti de fiecare dată.
„Ba încă și Legea s-a adăugat ca să se înmulțească abaterile, dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a revărsat și mai îmbelșugat, pentru ca, după cum păcatul a domnit aducând moartea, tot astfel și harul să domnească prin dreptate și să dea viață veșnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 5:20-21).
Timpul intrării legii a fost timpul când aceasta a fost rostită de la Sinai. Aceasta a intrat pentru ca greşeala, sau păcatul, să se poată înmulţi. Însă acolo unde păcatul s-a înmulțit, harul s-a înmulțit și mai mult. Păcatul a existat în lume înainte ca legea să fie proclamată la Sinai. Prin urmare, legea a existat înainte de a fi rostită la Sinai. Dar Dumnezeu a rostit-o în modul acela teribil şi în acele tonuri de tunete de pe munte, pentru ca să se poată vedea cât de mare este păcatul. Ea a fost dată pentru ca poporul să poată vedea păcatul aşa cum Dumnezeu l-a văzut.
Aceste lucruri au fost scrise pentru binele nostru. Rostirea legii în tonuri de tunete, cu acea scenă solemnă de grandoare în jurul ei, este pentru a avea acelaşi efect asupra noastră, pe care l-a avut asupra copiilor lui Israel. Noi trebuie să vedem norii de tunete şi fulgere, iar acestea trebuie să producă teroare în inimile noastre.
Mai departe: Cine a atins muntele, avea să moară. Ce se înţelege prin asta? Prin toate acestea, s-a intenționat să se arate teribilitatea legii. Ea a fost dată pe acea cale pentru ca poporul să poată vedea minunata maiestuozitate pe care o avea, şi că prin ea niciun om nu poate avea viaţă. Aceasta a fost aşa de mare încât niciun om nu o putea ţine. Tot ce este legat de trasmiterea ei, a conlucrat pentru a arăta omului că singurul lucru pe care îl putea avea prin aceasta era moartea. Ea era aşa de mare, aşa de inexprimabil de mare, încât ei niciodată nu puteau ajunge la înălţimile ei. Ea a fost dată pe acea cale, pentru a arăta poporului că, în ea, există doar moarte şi condamnare pentru ei.
Legea nu a fost dată atunci, pentru a pune descurajare în inima poporului? Nu. Să mergem înapoi la Avraam şi vom vedea ce altceva a fost învăţat prin darea legii. A fost o făgăduinţă a moştenirii neprihănirii dată lui Avraam şi seminţei sale neprihănite. Însuşi Dumnezeu a jurat acea făgăduinţă lui Avraam şi seminţei lui. Dumnezeu S-a legat prin propria Sa existenţă că vor fi oameni neprihăniţi – oameni a căror neprihănire va putea fi egală cu cea a legii. Dar a fost o lege de o măreție înfricoșătoare, încât nu putea fi obținută nicio neprihănire din ea. Aceasta avea să fie singurul standard. Acum, puneţi cele două lucruri împreună: legea este atât de sfântă în cerinţele ei, încât niciun om nu poate avea vreo neprihănire din ea, aşa cum a fost arătat în darea ei. Dar Dumnezeu a jurat că aveau să existe oameni care vor avea toată neprihănirea pe care aceasta o cere. De aceea, însăși darea legii a servit pentru a arăta poporului că trebuie să fie neprihănit, şi a fost o altă cale de a avea acea neprihănire.
În felul acesta, în darea legii, El a dat evanghelia în tonuri de tunete. Dreptatea şi pacea locuiesc împreună în plinătate, în Hristos. Astfel, în El este viaţă. Condamnarea este în lege, dar legea este în Hristos, şi în Hristos este, de asemenea, viaţă. Prin Hristos, prin viaţa Lui, noi avem neprihănirea legii. Glasul care a rostit legea de la Sinai a fost glasul lui Hristos, glasul Celui care are această neprihănire de dat.
Priviţi acum puterea cuvintelor lui Moise în Deuteronom 33:2-3 – Fidela: „Și a spus: DOMNUL a venit din Sinai și le-a răsărit din Seir; el a strălucit din muntele Paran și a venit cu zecile de mii de sfinți, de la dreapta lui ieșea o lege de foc pentru ei. Da, el a iubit poporul.”
În darea acelei legi, era una dintre cele mai mari manifestări a iubirii care poate exista, pentru că aceasta a predicat poporului, în cele mai puternice tonuri, că este viaţă în Hristos. Cel care a dat legea, a fost Cel care i-a scos din Egipt. El a fost Cel care a jurat lui Avraam că el şi sămânţa lui avea să fie neprihănită, şi aceasta le-a arătat că nu puteau avea neprihănire prin lege, dar că o puteau obține prin Hristos. A fost o supraabundență a harului, pentru că unde s-a înmulţit păcatul, prin darea legii legii, harul s-a înmulţit şi mai mult. Acel lucru se întâmplă de fiecare dată când se converteşte un păcătos. Înainte de convertirea sa, el nu realizează păcătoşenia păcatelor sale. Apoi intră legea şi îi arată cât sunt de îngrozitoare acele păcate, dar împreună cu aceasta vine glasul blând al lui Hristos în care este har şi viaţă.
Cât de preţios este să avem acea convingere de păcat, trimisă în inima noastră, pentru că ştim că aceasta este o parte a lucrării Mângâietorului, pe care Dumnezeu Îl trimite în lume ca să convingă de păcat. Aceasta este o parte a mângâierii lui Dumnezeu pentru a convinge de păcat, pentru că aceeaşi mână care convinge de păcat, ține și iertarea. Aşa cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa poate harul domni prin neprihănire, dând viaţa veşnică prin Isus Hristos Domnul nostru. În acest har, avem din nou acele preţioase cuvinte – mai mult. Când păcatul abundă, harul abundă şi mai mult.
Domnul cercetează inima şi El ştie păcatele noastre. Să mergem noi jelind, suspinând şi spunând că păcatele noastre sunt aşa de mari încât Dumnezeu nu poate ierta nişte păcătoşi ca noi? Unii oameni își închipuie că Dumnezeu niciodată nu a ştiu că ei au avut vreun păcat. Atunci ei spun că nu sunt demni ca El să le îndepărteze păcatele. Ei nu pot vedea cum i-ar putea El mântui. Ce ne face să ne simţim păcătoşi? Cine arată nevrednicia noastră? Cum putem ajunge să aflăm că am păcătuit? Dumnezeu este Acela care ne arată păcatele. El le-a ştiut în orice clipă. Noi nu ținem cont de faptul că Dumnezeu a ştiut dinainte toate păcatele noastre, şi că El este Acela care ni le arată pentru prima dată, când suntem convinşi de păcat prin El.
Când Dumnezeu a făcut planul mântuirii, a ştiut ce face. El a ştiut inima omenească. El a ştiut adâncimea degradării la care umanitatea urma să cadă, aşa cum niciun om nu a ştiut-o vreodată. Acum, prin legea Sa, El dirijează păcatul acasă spre inimile noastre, şi atunci acel păcat abundă în proporţia în care trebuie. Acesta era mic în ochii noştri înainte, dar El ne face să îl vedem aşa cum îl vede El.
Amintiţi-vă că Mângâietorul este Acela care convinge. Amintiţi-vă că unde păcatul abundă în inima sau mintea voastră, acolo harul abundă și mai mult. Credinţa voastră fermă este cea care face harul eficace în îndepărtarea păcatului. Hristos este în stare să mântuiască până la capăt pe cel care vine la Dumnezeu prin El. Voi nu puteţi cere nimic de la El atât de bun sau atât de mare, decât ceea ce El este capabil să facă, şi –
mai mult –
Dumnezeu nu trebuie să măsoare harul şi să privească asupra lumii pentru a vedea cât de mulţi sunt cei printre care acesta trebuie distribuit, şi apoi să lucreze pentru a-l distribui, astfel încât să fie suficient pentru a ajunge la toţi. El ne dă după măsura Scripturii, „îndesată, scuturată şi vărsându-se pe deasupra”. (Luca 6:38). Nu contează cât de mari sunt păcatele care trebuie acoperite, este har mai mult decât suficient pentru a face asta. Omul muritor poate fi îmbrăcat cu neprihănirea lui Hristos ca şi cu o haină. Să luăm atunci viaţa lui Hristos prin credinţă, şi să trăim o viaţă nouă.
General Conference Daily Bulletin, 17 martie 1891